Clarificarea cuvintelor lui Ibn ʿUthaymīn

Din această fundamentare și precizare se desprind mai multe diferențieri:

A. Diferența dintre chestiunile ascunse și cele evidente

Nu există îndoială că această diferențiere se întemeiază pe problema posibilității de a cunoaște sau a lipsei acestei posibilități. De pildă, posibilitatea de a cunoaște poate exista în cazul unei chestiuni evidente, dar nu și în cazul uneia ascunse. Iar caracterul evident sau ascuns este relativ: ceea ce pentru savantul care dă exemplul este evident poate fi ascuns pentru altcineva. La fel stau lucrurile și în privința înțelegerii celor care ascultă sau citesc.

B. Diferențierea dintre ʿaqīdah și celelalte chestiuni

Unii savanți fac o astfel de diferențiere deoarece principiile și bazele ʿaqīdah sunt evidente, nu ascunse, pentru cel la care a ajuns dovada mesajului profetic. Situația diferă de cea a numeroaselor chestiuni de drept islamic, care, din pricina multitudinii lor și a necesității de ijtihād, pot fi adesea ascunse. Totuși, și în ʿaqīdah pot exista chestiuni subtile care necesită ijtihād și cercetare.

C. Diferența dintre ceea ce este cunoscut în mod necesar ca făcând parte din religie și ceea ce nu este astfel cunoscut

Cele spuse mai sus cu privire la clarificare și fundamentare se aplică și acestei diferențieri.

D. Diferența dintre fundamente (uṣūl) și ramuri (furūʿ)

Prin „fundamentele religiei” se poate înțelege ceea ce este cunoscut în mod necesar din religie ca fiind obligatoriu sau interzis. Aici intră fundamentele ʿaqīdah, precum și temeliile hotărârilor practice, cum sunt stâlpii Islamului și interdicțiile evidente. În mod obișnuit, acestea sunt chestiuni clare; totuși, ele pot fi ascunse pentru cineva care a crescut în deșert sau în regiunile îndepărtate ale Africii și în locuri asemănătoare.

E. Diferența dintre necredinciosul originar (kāfir aṣlī) și apostat (murtadd)

Această diferențiere este legată, în fundament și explicație, de ceea ce a fost prezentat anterior, întrucât apostatul a crescut inițial printre musulmani.

F. Diferența dintre cel care trăiește printre necredincioși și cel care trăiește printre musulmani

Aproape de diferențierea precedentă este și aceasta: cel care trăiește printre musulmani și apoi pretinde că nu a știut că un anumit lucru este interzis sau că reprezintă shirk poate, în realitate, să invoce doar o simplă pretenție de ignoranță.

G. Diferența dintre afirmație și cel care o rostește

Această diferențiere revine la un alt principiu: posibilitatea de a învăța sau lipsa ei. Cel care rostește o afirmație poate fi scuzat, deși afirmația sa ori fapta sa este, în sine, shirk și kufr. De aceea se face diferența între afirmație sau faptă și persoana care o rostește ori o săvârșește.

H. Chestiunea centrală: adoratorii mormintelor

Aceasta este chestiunea centrală și cea mai importantă a întregii discuții. Ea este și cauza pentru care mulți oameni se agață de cuvintele unui savant potrivit cărora o asemenea persoană este scuzată sau nu este scuzată.

Este vorba despre adoratorii mormintelor care nu au avut pe nimeni care să-i îndrume și la care nu a ajuns dovada mesajului profetic, astfel încât nici măcar nu le-a trecut prin minte că ceea ce fac este shirk. Ei au comis shirk din ignoranță, nu din încăpățânare. Ignoranța lor revine, așadar, la prima împărțire: este o ignoranță existentă în ciuda posibilității de a învăța sau în lipsa acestei posibilități?

Prin urmare, atunci când unii savanți scuză o astfel de persoană, iar alții nu o scuză, trebuie cercetat tipul ignoranței acestui mushrik: era dintre cei care puteau să învețe sau nu? La aceasta a făcut referire Shaykhul nostru, marele savant și jurist Muḥammad ibn Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn — Allah Preaînaltul să aibă milă de el și să-l așeze în întinderea Paradisului Său — când, vorbind despre o formă de ignoranță în care nu există posibilitatea de a învăța, a spus: „nu a existat ceva care să-l determine să învețe, încât nu i-a trecut prin minte că acel lucru este interzis”.

Shaykhul a repetat adesea acest principiu, inclusiv atunci când a explicat afirmații ale imamilor de dinaintea lui care li s-au părut dificile unor oameni. De pildă, explicând cuvintele imamului mujaddid — Allah să-i sfințească sufletul și să-i lumineze mormântul — din cartea sa Kashf al-Shubuhāt:

„Dacă ai înțeles că omul poate cădea în kufr printr-un cuvânt pe care îl rostește cu limba sa și că îl poate rosti fiind ignorant, iar totuși nu este scuzat prin ignoranță...” Shaykhul nostru a spus: „Nu cred că Shaykhul — Allah să aibă milă de el — respingea scuza prin ignoranță, decât în cazul în care persoana a fost nepăsătoare prin abandonarea învățării; de pildă, aude adevărul, dar nu-i acordă atenție și nu învață. Un astfel de om nu este scuzat prin ignoranță.”²

Cu toate acestea, Shaykhul nostru — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — considera extrem de puțin probabil să existe cineva care să ignore cu adevărat shirk-ul major. Acesta este un punct foarte important, deoarece clarifică principiul amintit: asemenea persoane nu sunt scuzate, fiindcă aici ignoranța există împreună cu posibilitatea de a învăța, cu excepția unor situații rare, precum cineva care a crescut într-un deșert foarte îndepărtat sau în regiunile izolate ale Africii, după cum a menționat Shaykhul. Poate fi vorba de unul căruia nu i-a trecut deloc prin minte această chestiune și care nu a avut pe nimeni să-l avertizeze, să-l învețe și să-i explice că fapta sa este shirk; dimpotrivă, oamenii din jurul lui îl întăresc și îl confirmă în shirk-ul său, iar el nu a auzit niciodată cealaltă poziție, nici măcar într-o formă distorsionată.

Shaykhul nostru — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — considera și credea că acela care săvârșește shirk major, îndreptând un tip de adorare către altcineva decât Allah, ori comite kufr major în privința rubūbiyyah-ului Său — precum cel care crede că există un creator în afară de Allah — este mushrik și kāfir prin kufr major, care îl scoate din religie. El nu este dintre musulmani. Evreii și creștinii, precum și orice persoană care nu a intrat în religia Islamului, sunt necredincioși. Cel care nu îl declară kāfir pe un asemenea om sau se îndoiește de kufr-ul lui este, la rândul său, kāfir asemenea lui. Shaykhul aplica verdictul de kufr asupra persoanei înseși, în mod individual, deși nu hotăra în privința ei că este cu certitudine în Paradis sau în Foc.

De asemenea, el considera — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — că acela care cere ajutor de la cei din morminte și de la morți și le îndreaptă un tip de adorare este el însuși mushrik și nu trebuie numit musulman. A-l numi musulman reprezintă ignoranță și rătăcire. Iar cel care trăiește printre musulmani și aude pe cineva explicându-i că fapta lui este shirk și kufr, apoi pretinde că nu a știut, invocă o pretenție mincinoasă și inventată; aceasta nu este acceptată și el nu este scuzat prin ea.

Shaykhul considera că scuza prin ignoranță recunoscută de Sharīʿah înlătură verdictul și pedeapsa, însă nu înlătură denumirea și nu o schimbă, oricare ar fi cauzele. Tot astfel, există o diferență între ignoranța datorată neputinței și ignoranța celui care se întoarce de la adevăr deși are capacitatea de a învăța. Acestea și multe altele, pe care aceste câteva pagini nu le pot cuprinde, reprezintă poziția savanților săi, a savanților Ummah-ului și ai daʿwah-ului și a imamilor religiei, de la Companioni până în zilele noastre. Fatwa-urile sale în această privință sunt atât de numeroase și concordante încât nu le pune la îndoială decât un ignorant sau un om cu intenții rele, stăpânit de patimă. Iar Allah este Cel care călăuzește.

„Orice om care Îl invocă pe altcineva în afară de Allah a comis shirk major față de Allah, shirk care îl scoate din religie...”³

„Orice om care Îl invocă pe altcineva în afară de Allah sau cere ajutor altcuiva decât Allah într-o chestiune pe care nu o poate împlini decât Allah — Măreț și Preaînalt — este mushrik și kāfir. El nu este walī al lui Allah, chiar dacă pretinde aceasta; dimpotrivă, pretenția sa că este walī al lui Allah, în lipsa tawḥīd-ului, credinței și taqwā, este o pretenție mincinoasă, care contrazice adevărata walāyah.”⁴

„Cel care Îl invocă pe altcineva în afară de Allah — Măreț și Preaînalt — pentru un lucru pe care nu îl poate face decât Allah este mushrik și kāfir, indiferent dacă cel invocat este viu sau mort. Dacă însă cheamă o persoană vie pentru ceva ce aceasta poate face, de pildă: «Cutare, hrănește-mă!» sau «Cutare, dă-mi să beau!», nu este nimic greșit în aceasta. Dar dacă îl cheamă pe un mort sau pe cineva absent pentru ceva asemănător, atunci este mushrik, deoarece mortul sau absentul nu poate face un asemenea lucru. Faptul că îl invocă arată că el crede că acesta are o anumită putere de a dispune în univers; prin aceasta devine mushrik.”⁵

„Dacă face ṭawāf în jurul mormântului intenționând să-l adore pe cel îngropat acolo, așa cum cel care face ṭawāf Îl adoră pe Allah, atunci acesta este, fără îndoială, shirk major.”⁶

Shaykhul a fost întrebat: „Unii oameni, atunci când sunt cuprinși de greutăți, spun: «O, Muḥammad!», «O, ʿAlī!» sau «O, Jīlānī!». Care este verdictul?” El a răspuns: „Dacă intenția lor este să-i invoce pe aceștia și să le ceară ajutor, atunci ei sunt mushrik prin shirk major care îi scoate din religie.”⁷

„Însă, dacă a fost nepăsător, a abandonat învățarea și clarificarea, nu este scuzat. De pildă, i se spune că fapta lui este kufr, dar el nu verifică și nu cercetează; atunci nu este scuzat.”⁸

„Nu orice persoană despre care spunem că este scuzată prin ignoranță este scuzată în orice situație. Dacă a fost nepăsătoare și a apărut un motiv care cere căutarea cunoașterii, atunci trebuie să caute cunoașterea până când chestiunea îi devine limpede...”⁹

„Este posibil ca acest ignorant să fi fost nepăsător: nu a întrebat și nu a cercetat. Din acest punct de vedere, îl socotim răspunzător de obligația care îi revenea, deoarece a părăsit ceea ce îi era obligatoriu să învețe. Dar dacă nu a existat nicio nepăsare din partea lui și, pur și simplu, era complet neștiutor, nu cunoștea nimic despre aceste chestiuni și nici nu îi trecea prin minte că ele ar fi interzise sau ceva asemănător, atunci această răspundere este înlăturată de la el. De aceea, Profetul ﷺ nu i-a poruncit celui care și-a împlinit rugăciunea în mod greșit, fără liniștire în ea, să repete rugăciunile pe care le făcuse înainte.”¹⁰

„Însă, dacă acest ignorant a fost nepăsător în a învăța, nu a întrebat și nu a cercetat, atunci chestiunea trebuie analizată. Cei care sunt ignoranți cu privire la ceea ce îl face pe om kāfir sau păcătos sunt de două feluri. Unii nu au fost nepăsători; în mintea lor nu exista decât convingerea că acea faptă este permisă. Aceștia sunt scuzați, dar sunt chemați la adevăr. Dacă persistă după ce adevărul le-a fost clarificat, li se aplică verdictul pe care îl impune această persistență. Dar dacă omul aude că un lucru este interzis ori că duce la shirk, însă îl tratează cu ușurință sau se trufește, atunci nu este scuzat prin ignoranță.”¹¹

„Din nefericire, în unele țări musulmane există oameni care cred că un anumit om îngropat într-un mormânt — fie că trupul lui a rămas, fie că pământul l-a mistuit — poate aduce folos sau vătămare ori poate dărui copii unei femei care nu poate avea copii. Aceasta — Allah să ne păzească — este shirk major care scoate din religie...”¹²

„Cel care crede că, alături de Allah, există un creator sau un ajutător este mushrik. Cel care crede că altcineva în afară de Allah merită să fie adorat este mushrik, chiar dacă nu îl adoră; dacă îl adoră, situația este și mai gravă. Iar cel care crede că Allah are un egal sau ceva asemenea Lui în Numele Sale este mushrik...”¹³

„Shirk-ul este de două feluri: shirk major, care scoate din religie, și un shirk mai mic decât acesta. Shirk-ul major este orice formă de shirk pe care Legiuitorul a numit-o astfel și care presupune ieșirea omului din religia sa. De pildă, a îndrepta ceva dintre actele de adorare către altcineva decât Allah — Măreț și Preaînalt — precum să se roage altcuiva decât Allah, să postească pentru altcineva decât Allah sau să sacrifice pentru altcineva decât Allah. Tot dintre shirk-ul major este și a-l invoca pe altcineva în afară de Allah — Măreț și Preaînalt —, precum a-l invoca pe cel din mormânt sau a-l invoca pe unul absent ca să-l salveze dintr-o situație pe care nu o poate rezolva decât Allah — Măreț și Preaînalt. Tipurile de shirk sunt cunoscute din ceea ce au scris oamenii de cunoaștere.”¹⁴

„Există, în regiunile îndepărtate ale Africii și în alte locuri, oameni care nu cunosc nimic despre Islam. Dacă mor, nu spunem că sunt musulmani, nu facem rugăciunea funerară asupra lor și nu cerem milă pentru ei, deși dovada nu a fost stabilită asupra lor. În această lume îi tratăm potrivit aparenței; în Viața de Apoi, situația lor Îi revine lui Allah.”¹⁵

„De asemenea, în unele țări musulmane există oameni care se roagă, plătesc zakāh, postesc și fac Ḥajj, dar, în același timp, merg la morminte, se prosternează înaintea lor și se pleacă în fața lor. Aceștia sunt necredincioși, nu sunt oameni ai tawḥīd-ului și nicio faptă de-a lor nu este acceptată. Aceasta este una dintre cele mai primejdioase situații pentru societățile musulmane, deoarece negarea a ceea ce este adorat în afară de Allah nu înseamnă aproape nimic pentru ei. Aceasta se datorează ignoranței lor și neglijenței savanților lor, deoarece omul de rând nu învață decât de la savantul său. Însă unii oameni — Allah să ne păzească — sunt savanți ai statului, nu savanți ai religiei.”¹⁶

Shaykhul — Allah să aibă milă de el prin harul și generozitatea Sa — a fost întrebat:

„Este omul scuzat prin ignoranță în chestiunile de tawḥīd?”

El a răspuns:

„Scuza prin ignoranță este valabilă în tot ceea ce ține de religia prin care robul Îl adoră pe Domnul său. Allah — Slăvit și Preaînalt — spune: «Noi ți-am revelat ție, așa cum i-am revelat lui Nūḥ și profeților de după el», până la cuvintele Sale: «Mesageri vestitori și avertizatori, pentru ca oamenii să nu mai aibă vreun argument împotriva lui Allah după venirea mesagerilor.» Și Allah Preaînaltul spune: «Și Noi nu pedepsim până când nu trimitem un Mesager.» Și spune: «Allah nu rătăcește un popor după ce l-a călăuzit, până când nu îi face limpede de ce trebuie să se ferească.» Iar Profetul ﷺ a spus: «Pe Cel în Mâna Căruia se află sufletul meu! Niciun evreu sau creștin din această comunitate nu aude de mine, apoi nu crede în ceea ce am adus, fără să fie dintre oamenii Focului.»”

Textele în această privință sunt numeroase. Așadar, cel care este ignorant nu este tras la răspundere pentru ignoranța sa, indiferent de chestiunea religiei în care se află această ignoranță. Însă trebuie să știm că, printre cei ignoranți, există unii la care se găsește un anumit tip de încăpățânare: li se amintește adevărul, dar ei nu îl cercetează și nu îl urmează; dimpotrivă, rămân pe ceea ce au urmat shaykhii lor și oamenii pe care îi respectă și îi urmează. În realitate, unul ca acesta nu este scuzat, deoarece i-a ajuns din dovadă cel puțin atât cât să-i trezească o nelămurire care îl obligă să cerceteze, pentru ca adevărul să-i devină limpede.

Situația sa este asemenea celor pe care Allah i-a descris prin cuvintele: „Noi i-am găsit pe părinții noștri urmând o cale, iar noi, pe urmele lor, suntem călăuziți.”¹⁷

Notă importantă Orice exprimare din fatwa-urile Shaykhului care pare problematică trebuie raportată la afirmațiile sale clare și decisive. Printre acestea se află ceea ce unii au înțeles din cuvintele Shaykhului nostru — Allah Preaînaltul să aibă milă de el —, anume că i-ar scuza prin ignoranță pe adoratorii mormintelor. Eu nu am găsit de la el o afirmație explicită transmisă în acest sens și nici nu l-am auzit spunând aceasta în perioada în care am studiat cu el, perioadă care s-a apropiat de douăzeci de ani. Aceasta este doar înțelegerea lor a cuvintelor sale. Allah Preaînaltul să-i călăuzească, să lumineze pentru noi și pentru ei căile îndrumării și să ne țină departe de căile pieirii. Cuvintele sale trebuie înțelese ca referindu-se la o ignoranță însoțită de absența neglijenței în căutarea cunoașterii: nu exista un motiv care să impună învățarea, nici nu le trecuse prin minte, iar ei nu se trufeau și nu se încăpățânau și așa mai departe. Shaykhul a spus aceasta de mai multe ori, inclusiv în chestiuni de fiqh.

Dintre multele sale afirmații — prea numeroase pentru a fi cuprinse aici — se numără:

„Poate fi scuzat dacă nu i-a trecut deloc prin minte că această faptă este o încălcare și nu a avut lângă el vreun savant care să-l avertizeze. În această situație este scuzat. De aceea, opinia mai puternică este că, dacă cineva ar trăi în deșert, departe de orașe, și nu ar posti în Ramaḍān deoarece crede că postul nu este obligatoriu sau ar avea relații cu soția sa în timpul zilei de Ramaḍān crezând că acest lucru este permis, nu ar trebui să recupereze postul, deoarece era ignorant. Una dintre condițiile răspunderii în Sharīʿah este ca legea să ajungă la persoana obligată, astfel încât aceasta să o cunoască. Concluzia este, așadar: omul este scuzat prin ignoranță, dar nu este scuzat pentru neglijența sa în căutarea adevărului.”¹⁸

În această situație, condiția de care depinde răspunderea nu s-a împlinit, și anume ajungerea dovezii.

Notă importantă Nu pretindem că Shaykhul nostru era infailibil. El era om, asemenea tuturor celorlalți savanți ai Ummah-ului: putea greși și putea avea dreptate; din cuvintele lui se acceptă și se respinge. Iar Allah este Cel care călăuzește spre calea dreaptă. Am scris aceste rânduri doar după insistențele studenților în căutarea cunoașterii. Deși nu îmi place să intru în chestiuni pe care fitnele le-au tras în toate direcțiile și cu care patimile s-au jucat, adevărul în această privință a devenit limpede. Allah cunoaște intenția din spatele acestui demers. El este Cel care călăuzește spre calea adevărului, El este Ocrotitorul nostru și ce minunat Ocrotitor este.

A spus și a scris-o robul sărac, aflat în nevoie de iertarea și mulțumirea Domnului său:

ʿAbdullāh ibn Zayd ibn Ḥamad al-Musallam

Redactat în ziua a noua a lunii Shawwāl, anul 1442 după Hijrah Profetului ﷺ, asupra căruia fie cea mai aleasă rugăciune și cea mai deplină pace.