Clarificarea cuvintelor lui Ibn ʿUthaymīn

Este un principiu bine cunoscut, pe care nimeni nu îl ignoră, că ignoranța este de două feluri: ignoranță în lipsa posibilității de a învăța — iar aceasta este, prin consens, un motiv de scuză — și ignoranță în prezența posibilității de a învăța — iar aceasta nu este un motiv de scuză, tot prin consens. Shaykhul nostru ne-a explicat de multe ori acest principiu în termeni asupra cărora nu există îndoială. Dintre cuvintele sale:

„Ignoranța este de două feluri: o ignoranță pentru care omul este scuzat și o ignoranță pentru care nu este scuzat. Cea care izvorăște din neglijență și nepăsare, deși există un motiv care impune învățarea, nu este scuzată, fie că este vorba despre kufr sau despre păcate. Iar cea care izvorăște din contrariul acestui lucru — adică omul nu a neglijat, nu a fost nepăsător și nu a existat ceva care să-l determine să învețe, încât nici măcar nu i-a trecut prin minte că acel lucru este interzis — pentru aceasta este scuzat. Dacă este socotit dintre cei ai Islamului, aceasta nu îl vatămă; iar dacă este socotit dintre cei ai kufr-ului, atunci este kāfir în această lume. Însă în Viața de Apoi, potrivit opiniei mai puternice, situația sa Îi revine lui Allah: dacă se supune, intră în Paradis, iar dacă nu se supune, intră în Foc. Prin urmare, cel care a crescut într-un ținut deșertic îndepărtat, unde nu există savanți, și căruia nu i-a trecut prin minte că un anumit lucru este interzis ori că un anumit lucru este obligatoriu, este scuzat.”¹

Prin aceasta, Shaykhul nostru, marele savant, a precizat criteriul ignoranței pentru care omul este scuzat, prin cuvintele sale: „nu a neglijat, nu a fost nepăsător și nu a existat ceva care să-l determine să învețe, încât nici măcar nu i-a trecut prin minte că acel lucru este interzis; atunci este scuzat”. Expresia sa „nu a existat ceva care să-l determine să învețe” este un aspect pe care mulți dintre cei care cercetează chestiunea îl scapă din vedere atunci când încearcă să-i înțeleagă forma și exemplele, care uneori pot deveni obiect de discuție și cercetare.

Cu toate acestea, principiul este limpede în fundamentarea chestiunii: situația unei asemenea persoane este precum situația celui la care nu a ajuns dovada mesajului profetic. De aici provine și ceea ce unii au înțeles, anume că Shaykhul i-ar scuza pe adoratorii mormintelor. El se referea însă la această situație și la altele asemănătoare: la cel care nu a neglijat și în a cărui inimă nu s-a ivit nici măcar cât greutatea unui fir de praf vreun motiv care să-l determine să învețe că fapta sa este shirk și kufr. Spun: unul ca acesta este asemenea Ahl al-Fatrah — celor la care nu a ajuns mesajul profetic. Unuia ca acesta nu i-a ajuns dovada mesajului profetic.

Notă importantă Fiecare dintre cele două stări ale ignoranței are numeroase forme și exemple. Unele cazuri particulare pot fi obiect de ijtihād între savanți: unii îl scuză pe individ, iar alții nu. Însă regula de bază și fundamentarea ei sunt acceptate. Acest lucru va deveni mai limpede la al patrulea principiu.