Cauzele creșterii și scăderii credinței

Allah Preaslăvitul a rânduit pentru orice lucru dorit și căutat un mijloc și o cale care duc la el. Dintre toate lucrurile căutate, credința este cea mai importantă, cea mai măreață și cea mai folositoare pentru toți. Allah a rânduit multe mijloace care o aduc și o întăresc și numeroase cauze care o sporesc și o dezvoltă. Când robii le împlinesc, certitudinea li se întărește și credința le crește. Allah le-a lămurit în Cartea Sa, iar Trimisul Său le-a lămurit în Sunna sa.

Cele mai importante dintre aceste cauze sunt, poate, cele ce urmează:

Întâi: dobândirea cunoașterii folositoare

Cea mai importantă și mai folositoare cauză a creșterii credinței este învățarea cunoașterii folositoare: cunoașterea Legii religioase, luată din Cartea lui Allah și din Sunna Trimisului Său.³

Ibn Rajab definește această cunoaștere astfel:

Ibn Ḥajar a spus:

Cel căruia i se dă izbândă în această cunoaștere a primit izbândă în cea mai mare dintre cauzele creșterii credinței. Cine meditează la textele Cărții și Sunnei înțelege aceasta:

Allah Preaînaltul spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

În cele două Ṣaḥīḥ-uri se relatează de la Muʿāwiyah că Trimisul lui Allah a spus:

În Musnad și în alte culegeri se relatează de la Abū ad-Dardāʾ că Trimisul lui Allah a spus:

At-Tirmidhī și alții relatează de la Abū Umāmah că Trimisul lui Allah a spus:

Aceste texte arată rangul și locul cunoașterii, marea ei însemnătate și importanță, urmările vrednice de laudă și însușirile nobile pe care le aduce în această viață și în Viața de Apoi. Ele arată și supunerea și ascultarea față de Legea lui Allah, acceptarea și împlinirea poruncii Sale care decurg din ea. Învățatul Îl cunoaște pe Domnul său, îl cunoaște pe Profetul său, cunoaște porunca și hotarele lui Allah și deosebește ceea ce El iubește și primește de ceea ce urăște și respinge. De aceea lucrează pentru Allah în ceea ce face și în ceea ce lasă. Aceasta, dacă i se dă izbândă să pună în practică ceea ce știe; altfel, cunoașterea sa va fi o povară împotriva lui.

Al-Ājurrī spune în introducerea cărții sale Akhlāq al-ʿulamāʾ:

Apoi a adus din textele Cărții, din Sunna și din cuvintele învățaților ceea ce sprijină cele spuse.

Cunoașterea are, așadar, un rang înalt și un loc de seamă. Printre cele mai mari dovezi ale întâietății și însemnătății ei se află cuvintele lui Allah Preaînaltul:

La fel sunt și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Dovada acestui verset pentru întâietatea cunoașterii este limpede: Allah nu i-a poruncit Profetului Său să ceară sporirea niciunui lucru în afară de cunoaștere, datorită creșterii credinței și statorniciei în ea care decurg din aceasta. Preaînaltul spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Despre acest ultim verset, Ibn al-Qayyim a scris un studiu bogat, în care a lămurit dovezile lui pentru întâietatea cunoașterii din foarte multe unghiuri — peste o sută cincizeci —, în valoroasa sa carte Miftāḥ dār as-saʿādah.¹¹

Cuvintele Profetului:

Sunt una dintre cele mai mari dovezi ale întâietății cunoașterii și a oamenilor ei. Ele arată că cel căruia i se dă izbândă în aceasta primește izbândă în tot binele. Ne arată aceasta folosirea nearticulată a cuvântului „bine” în hadith, astfel încât să cuprindă întregul bine, puțin sau mult. Toate acestea țin de harul lui Allah, de generozitatea Sa și de marea Sa binefacere față de cel căruia îi dă izbândă în cunoaștere. În schimb, cel lipsit de cunoaștere este lipsit de bine, după cum arată același hadith.

Ibn al-Qayyim a spus:

Ibn Ḥajar a spus:

Cunoașterea a dobândit acest rang măreț fiindcă este un mijloc pentru cel mai înalt scop: adorarea numai a lui Allah Preaînaltul, fără asociat, și împlinirea unicității Sale așa cum se cuvine.

Cunoașterea nu este urmărită pentru ea însăși, ci pentru altceva, anume fapta. Legea cere orice cunoaștere religioasă în măsura în care aceasta este un mijloc de a-L adora pe Allah Preaînaltul, și nu sub alt aspect. Mai multe lucruri arată aceasta:

Întâi: Legea a venit pentru adorare, iar acesta este scopul trimiterii profeților, pacea fie asupra lor. Așa sunt cuvintele Preaînaltului:

Și cuvintele Sale:

Și cuvintele Preaînaltului:

Și cuvintele Sale:

Și alte versete asemenea acestora, care cu greu ar putea fi numărate, arată toate că scopul cunoașterii este adorarea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, și îndreptarea către El a tuturor felurilor de adorare și ascultare.

Al doilea: dovezile care arată că sufletul cunoașterii este fapta; altfel, cunoașterea este ceva împrumutat, de care nu se trage folos. Allah Preaînaltul a spus:

Preaînaltul mai spune:

Aceste dovezi și altele arată că știința este unul dintre mijloace. Din perspectiva Legii, ea nu este urmărită pentru ea însăși, ci este un mijloc către faptă. Tot ceea ce s-a transmis despre întâietatea cunoașterii îi revine acesteia din perspectiva obligației de a o pune în practică.

Se știe că cea mai înaltă cunoaștere este cunoașterea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul. Cu toate acestea, ea nu-i aduce omului nicio întâietate până când nu acceptă ca adevăr ceea ce ea presupune, anume credința în Allah.¹⁴

Al treilea: amenințările aspre, mustrările și avertismentele statornicite în textele Legii pentru cel care nu împlinește ceea ce știe. Învățatul va fi întrebat despre cunoașterea sa: ce a făcut cu ea? Pentru cel care nu împlinește ceea ce știe, cunoașterea devine o povară împotriva lui, pricină de mâhnire și regret. Preaînaltul spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul relatează că Shuʿayb, pacea fie asupra sa, le-a spus oamenilor săi:

Și alte texte asemenea acestora. De la înaintași s-au transmis în această privință numeroase relatări, cu mare folos și însemnătate, pe care învățații le-au păstrat în scrierile lor.¹⁵

Shaykh al-Islām a spus:

Din cele de mai sus se înțeleg valoarea și rangul cunoașterii, marile ei foloase și roade și puternicul ei efect asupra tăriei și statorniciei credinței. Ea este cea mai mare cauză a creșterii, dezvoltării și întăririi acesteia pentru cel care o pune în practică. Mai mult, faptele se deosebesc în sporire și împuținare, în primire și respingere, după cât se potrivesc și corespund cunoașterii, după cum a spus Ibn al-Qayyim:

Creșterea credinței prin cunoaștere se produce în mai multe feluri: prin faptul că oamenii ei ies în căutarea cunoașterii, stau în cercurile de pomenire, cercetează împreună problemele ei, își sporesc cunoașterea despre Allah și Legea Sa și pun în practică ceea ce au învățat. Ei primesc răsplată și pentru cei care învață cunoașterea de la ei. Acestea sunt mai multe laturi prin care credința crește datorită cunoașterii și dobândirii ei.

Domeniile cunoașterii religioase prin care se dobândește creșterea credinței sunt foarte numeroase. Voi înfățișa pe scurt câteva dintre ele.

Primul: citirea Nobilului Coran și meditarea la el

Acesta este unul dintre cele mai mari domenii ale cunoașterii care duc la creșterea, statornicia și întărirea credinței. Allah le-a pogorât robilor Săi Cartea Sa limpede, drept călăuzire, milă, strălucire, lumină, bună vestire și aducere-aminte pentru cei care iau aminte.

Allah Preaînaltul spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Aceste versete nobile arată întâietatea Nobilului Coran, Cartea Stăpânului lumilor: Allah l-a făcut binecuvântat și călăuzire pentru lumi și a pus în el vindecare pentru boli, mai ales pentru bolile și suferințele inimilor, îndoielile și poftele lor. L-a făcut bună vestire și milă pentru lumi și aducere-aminte pentru cei care iau aminte. L-a făcut călăuzire spre ceea ce este mai drept și a înfățișat în el, în felurite chipuri, semne și avertismente, pentru ca oamenii să se teamă ori să dobândească din el o aducere-aminte.

Cel care citește Cartea lui Allah, meditează la versetele ei și cugetă asupra lor găsește în ea științe și cunoașteri care îi întăresc, îi sporesc și îi dezvoltă credința. În cuvântarea Coranului găsește un Împărat Căruia Îi aparține întreaga stăpânire și întreaga laudă. Frâiele tuturor lucrurilor sunt în Mâna Sa: ele pornesc de la El și se întorc la El. El este înălțat deasupra Tronului Său și nimic nu-I rămâne ascuns în întinderile împărăției Sale. Știe ce se află în sufletele robilor Săi și cunoaște atât tainele lor, cât și ceea ce arată. El singur cârmuiește împărăția: aude și vede, dăruiește și oprește, răsplătește și pedepsește, cinstește și umilește, creează și dă hrană, dă moarte și dă viață, hotărăște, judecă și rânduiește. Îi cheamă pe robii Săi, le arată ceea ce le aduce fericirea și izbânda și îi îndeamnă către acestea; îi avertizează de ceea ce le aduce pieirea. Se face cunoscut prin Numele și însușirile Sale și le câștigă iubirea prin binefacerile și darurile Sale. Le amintește de binefacerile Sale asupra lor și le poruncește ceea ce îi face vrednici de deplinătatea lor; îi avertizează de pedepsele Sale și le amintește de cinstirea pregătită pentru ei dacă Îl ascultă și de pedeapsa pregătită dacă I se împotrivesc. Le vestește ce a făcut cu prietenii și cu dușmanii Săi și care a fost sfârșitul unora și al celorlalți.

Îi laudă pe prietenii Săi pentru faptele lor bune și pentru cele mai frumoase însușiri ale lor și îi mustră pe dușmanii Săi pentru faptele lor rele și pentru însușirile lor urâte. Dă pilde, înfățișează dovezi și argumente în felurite chipuri și răspunde îndoielilor dușmanilor Săi cu cele mai bune răspunsuri. Îl confirmă pe cel sincer, îl dezminte pe mincinos, spune adevărul, arată calea și cheamă către Lăcașul Păcii, descriindu-i însușirile, frumusețea și desfătarea. Avertizează de Lăcașul Pieirii și îi amintește chinul, urâțenia și durerile. Le amintește robilor Săi sărăcia lor înaintea Lui și nevoia lor apăsătoare de El în toate privințele: ei nu se pot lipsi de El nici cât o clipire. Le amintește că El nu are nevoie nici de ei, nici de toate cele existente; El este, prin Sine, lipsit de orice nevoie față de orice altceva, iar tot ce există în afara Lui are, prin sine, nevoie de El. Nimeni nu dobândește nici măcar un grăunte de bine, ori mai mult, decât prin harul și mila Sa și nu întâmpină nici măcar un grăunte de rău, ori mai mult, decât prin dreptatea și înțelepciunea Sa.

În cuvântarea Sa vede cum îi mustră pe cei iubiți cu cea mai blândă mustrare și cum, totodată, le iartă poticnirile, le trece cu vederea greșelile, le primește scuzele, le îndreaptă stricăciunea, îi apără și îi ocrotește, îi sprijină, le poartă de grijă, îi izbăvește din orice necaz și Își împlinește făgăduința față de ei. El este Ocrotitorul lor și ei nu au alt ocrotitor în afara Lui. El este adevăratul lor Stăpân și Sprijinitor împotriva dușmanului lor. Ce bun Stăpân și ce bun Sprijinitor!

Robul trage neîncetat folos din această meditare la Cartea lui Allah, iar inima lui descoperă în ea cunoașteri care îi sporesc și îi întăresc credința. Cum să nu fie așa, când găsește în Coran un Împărat măreț, Milostiv, Darnic și Frumos, a Cărui lucrare este aceasta? Cum să nu-L iubească, să nu se întreacă în apropierea de El și să nu-și cheltuiască fiecare suflare căutând iubirea Sa? Cum să nu-i fie El mai iubit decât orice altceva, cum să nu pună mulțumirea Sa înaintea mulțumirii oricui altcuiva? Cum să nu-I pomenească neîncetat Numele și cum să nu devină iubirea, dorul și apropierea plină de liniște față de El hrana, puterea și leacul său? Dacă le-ar pierde, s-ar strica și ar pieri, fără să se mai folosească de viața sa.²⁰

Al-Ājurrī a spus:

De aceea, Allah Cel Generos le-a poruncit robilor Săi și i-a îndemnat să mediteze la Coran. Preaslăvitul a spus:

El a mai spus:

Preaslăvitul a vestit că l-a pogorât tocmai pentru ca oamenii să mediteze la versetele lui. El a spus:

Preaslăvitul a lămurit că pricina lipsei de călăuzire a celui care s-a abătut de la calea dreaptă este părăsirea meditării la Coran și refuzul trufaș de a-l asculta. El a spus:

Preaslăvitul a vestit că, atunci când credincioșii citesc Coranul și meditează la versetele lui, acesta le sporește credința. El a spus:

El a vestit despre oamenii drepți dintre oamenii Cărții că, atunci când li se recită Coranul, cad cu fețele la pământ, prosternându-se și plângând, iar el le sporește smerenia, credința și supunerea. Preaslăvitul a spus:

Preaslăvitul a vestit că, dacă ar fi pogorât Nobilul Coran asupra unui munte, acesta s-ar fi smerit și s-ar fi despicat de teama lui Allah, Preaputernicul și Mărețul. A dat aceasta ca pildă pentru oameni, arătându-le măreția Coranului. El a spus:

L-a descris drept cea mai frumoasă cuvântare, în care versetele și învățăturile sunt reluate și cuvântul repetat, ca să fie înțeles. Pielea celor drepți se înfioară de teamă și frică atunci când îl aud. El a spus:

Preaslăvitul i-a mustrat pe credincioși pentru lipsa smereniei când ascultă Coranul și i-a avertizat să nu semene în aceasta cu necredincioșii. Preaînaltul a spus:

Aceste versete arată cu cea mai mare limpezime importanța Coranului, necesitatea grijii pentru el și puternicul său efect asupra inimilor. El este lucrul care sporește cel mai mult credința, mai ales când este citit cu meditare, cugetare și strădanie de a-i înțelege sensurile.

Ibn al-Qayyim a spus:

Muḥammad Rashīd Riḍā a spus:

Nobilul Coran se numără, așadar, printre cele mai mari mijloace de întărire a credinței și printre cele mai folositoare pricini ale creșterii ei. El sporește credința robului în mai multe feluri. Ibn Saʿdī a spus:

Trebuie însă știut că sporirea credinței prin citirea Coranului îi revine numai celui care se îngrijește să-l înțeleagă, să-l aplice și să lucreze după el. Nu este de ajuns o citire goală, fără înțelegere sau meditare. Altfel, câți cititori ai Coranului nu vor avea Coranul drept acuzator și potrivnic în Ziua Învierii! S-a transmis autentic că Profetul a spus:

S-a transmis autentic și că a spus:

El este o dovadă pentru tine și îți sporește credința dacă lucrezi după el. Este o dovadă împotriva ta și credința îți scade dacă îl neglijezi și îi nesocotești hotarele.

Al-Ḥasan al-Baṣrī a spus, lămurind sensul meditării la Coran:

Eu spun: Allah să aibă milă de al-Ḥasan! Oare ce ar spune dacă i-ar vedea pe unii recitatori din vremea noastră, fascinați de melodii, de pronunțarea literelor și de împodobirea lor, în vreme ce nesocotesc și pierd hotarele Coranului? Mai mult, când îi ascultă, auzul oamenilor se îndreaptă către pronunțarea și cântarea literelor, în vreme ce sunt lăsate deoparte ascultarea atentă și meditarea la Cuvântul lui Allah. În orice caz, nu există nicio împotrivire față de recitarea corectă a Coranului, rostirea lui așezată, recitarea lui cu glas frumos și înfrumusețarea redării sale. Împotrivirea privește silința forțată și exagerarea în pronunțarea literelor, fără grijă și fără preocupare pentru împlinirea poruncilor pentru care a fost pogorât Coranul. La unii dintre aceștia nu vezi nici evlavia care respectă hotarele lui Allah, nici măcar trăirea Coranului în purtare sau în faptă.

Îl găsești pe câte un asemenea recitator, care a memorat Coranul și îi rostește iscusit literele, că își rade barba, își lasă veșmântul să atârne prea jos ori neglijează rugăciunea, fie cu totul, fie pe cea în adunare, pe lângă alte fapte oprite. Unul dintre ei — la Allah cerem ajutor — a deschis chiar cu versete din Nobilul Coran o petrecere cu muzică pentru o femeie desfrânată.

A recitat versete din Nobilul Coran înaintea cântecului ei! Cuvântul Domnului nostru este prea înalt pentru a fi întinat de asemenea oameni. Îmi este de ajuns să spun, așa cum a spus al-Ḥasan:

Ibn al-ʿArabī i-a descris pe recitatorii din vremea sa, preocupați de rostirea literelor Coranului în vreme ce îi nesocoteau hotarele și făceau din această îndeletnicire o meserie, deși Coranul a fost pogorât pentru a se lucra după el. El a spus:

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus, lămurind starea celui care trăiește alături de Coran și dobândește trepte și ranguri înalte:

Înainte să înceapă citirea Coranului, musulmanul trebuie să învețe cum să se folosească de el, ca să dobândească întregul folos. Ibn al-Qayyim a amintit în această privință o regulă de mare însemnătate și cu mult folos. El a spus:

Cel care aplică această regulă și urmează această cale atunci când recită Coranul sau îl ascultă dobândește împreună cunoașterea și fapta, iar credința sa crește și se statornicește asemenea munților înalți. Pe Allah Îl rugăm să ne dea izbândă în aceasta și în tot binele.

Eu spun: cele amintite aici privesc cugetarea la semnele auzite ale lui Allah. Despre cugetarea la semnele Sale văzute și observate vom vorbi curând, dacă Allah voiește.

Al doilea: cunoașterea Numelor celor mai frumoase ale lui Allah și a însușirilor Sale cele mai înalte

Cunoașterea Numelor și însușirilor lui Allah menționate în Carte și în Sunna, care arată desăvârșirea Sa absolută în toate privințele, se numără printre cele mai mari domenii ale cunoașterii prin care crește credința. Preocuparea de a le cunoaște și a le înțelege și cercetarea lor deplină cuprind multe foloase mărețe, printre care:

1. Cunoașterea unicității lui Allah în Numele și însușirile Sale este cea mai nobilă și mai înaltă dintre toate științele. A te ocupa de înțelegerea și cercetarea ei înseamnă a te ocupa de cele mai înalte lucruri căutate; dobândirea ei de către rob este unul dintre cele mai nobile daruri.

2. Cunoașterea lui Allah cheamă la iubirea Sa, la teama plină de venerație și frica de El, la nădejdea în El și la sinceritatea faptelor pentru El. Aceasta este însăși fericirea robului. Nu există cale către cunoașterea lui Allah decât prin cunoașterea Numelor și însușirilor Sale și prin dobândirea înțelegerii sensurilor lor.

3. Allah a creat făpturile ca să-L cunoască și să-L adore. Acesta este scopul care li se cere. Preocuparea pentru aceasta înseamnă a te preocupa de lucrul pentru care ai fost creat; părăsirea și neglijarea ei înseamnă nesocotirea lucrului pentru care ai fost creat. Este urât pentru un rob asupra căruia binefacerile lui Allah se revarsă neîncetat și al cărui har din partea Lui este mare în orice privință să fie neștiutor despre Domnul său și să se îndepărteze de cunoașterea Sa.

4. Unul dintre pilonii credinței — de fapt, cel mai înalt și temelia lor — este credința în Allah. Credința nu constă în simpla rostire „Cred în Allah”, fără cunoașterea Domnului. Adevărata credință presupune să-L cunoască pe Cel în Care crede și să-și dea toată silința în cunoașterea Numelor și însușirilor Sale, până când ajunge la treapta certitudinii. Credința sa este pe măsura cunoașterii Domnului său: cu cât Îl cunoaște mai mult, cu atât credința îi crește; cu cât această cunoaștere scade, cu atât scade și credința. Cea mai apropiată cale către aceasta este meditarea la Numele și însușirile Sale, Preaslăvitul și Preaînaltul.

5. Cunoașterea Preaînaltului este temelia tuturor lucrurilor. Cel care Îl cunoaște cu adevărat deduce din însușirile și faptele Sale ceea ce El face și ceea ce legiuiește, fiindcă El nu face decât ceea ce se potrivește Numelor și însușirilor Sale. Faptele Sale se desfășoară în dreptate, har și înțelepciune. De aceea, nu legiuiește nicio rânduială decât potrivit celor cerute de lauda, înțelepciunea, harul și dreptatea Sa. Toate veștile Sale sunt adevăr și sinceritate, iar poruncile și opreliștile Sale sunt dreptate și înțelepciune.³³

Printre aceste foloase se află și faptul că cunoașterea Numelor celor mai frumoase și a însușirilor celor mai înalte cere roadele ei în adorare și supunere. Fiecărei însușiri îi corespunde o formă proprie de adorare, care decurge din ea și din cunoașterea și înțelegerea ei adevărată. Aceasta se aplică tuturor felurilor de adorare ale inimii și ale mădularelor.

Iată lămurirea: când robul știe că Domnul Preaînaltul este singurul Care poate aduce rău și folos, Care dăruiește și oprește, creează și hrănește, dă viață și dă moarte, aceasta aduce înlăuntrul său adorarea prin încrederea în El, iar în afară, urmările și roadele acestei încrederi.

Când știe că Allah este Auzitor, Văzător și Atoateștiutor, că nu-I este ascunsă nici greutatea unui grăunte în ceruri sau pe pământ, că știe taina și ceea ce este încă mai ascuns și că știe privirea trădătoare a ochilor și ceea ce ascund piepturile, aceasta îl face să-și păzească limba, mădularele și gândurile inimii de tot ceea ce nu-L mulțumește pe Allah și să le îndrepte către ceea ce Allah iubește și primește.

Când știe că Allah este Bogat, Generos, Milostiv, Binefăcător și larg în binefacere, aceasta îi întărește nădejdea; iar nădejdea aduce felurite forme de adorare văzută și lăuntrică, după măsura cunoașterii și științei sale.

Când cunoaște desăvârșirea și frumusețea lui Allah, aceasta îi aduce o iubire aparte și un dor mare de întâlnirea cu El, iar din acestea se nasc multe feluri de adorare. Astfel se înțelege că întreaga adorare se întoarce la ceea ce presupun Numele și însușirile Sale.³⁴

Când robul Îl cunoaște pe Domnul său cu adevărata cunoaștere cerută, ferită de căile celor abătuți în cunoașterea lui Allah — căi întemeiate pe răstălmăcirea Numelor și însușirilor, pe negarea lor, pe pretinsa precizare a modului lor de a fi ori pe asemănarea lor cu ale făpturilor —, el primește izbândă în una dintre cele mai mari cauze ale creșterii credinței. Este vorba despre cel care se ferește de aceste metode neîntemeiate ale teologiei speculative, care sunt în realitate unele dintre cele mai mari piedici dintre rob și cunoașterea Domnului său și unele dintre cele mai mari cauze ale scăderii și slăbirii credinței. El Îl cunoaște pe Domnul său prin Numele cele mai frumoase și însușirile cele mai înalte prin care S-a făcut cunoscut făpturilor Sale, menționate în Carte și în Sunna, și le înțelege potrivit căii înaintașilor drepți.

S-a transmis autentic de la Profet că Allah are nouăzeci și nouă de Nume, iar cuprinderea lor este o cauză a intrării în Paradis. În cele două Ṣaḥīḥ-uri se relatează de la Abū Hurayrah că Trimisul lui Allah a spus:

Este necesar, așadar, să înțelegem Numele și însușirile și să cunoaștem sensurile pe care le arată, pentru a ne putea folosi pe deplin de ele. Abū ʿUmar aṭ-Ṭalamankī a spus:

Ibn al-Qayyim a amintit trei trepte ale cuprinderii lor: prima, cuprinderea rostirilor și a numărului lor; a doua, înțelegerea sensurilor și înțelesurilor lor; a treia, chemarea lui Allah prin ele, ceea ce cuprinde atât ruga de adorare, cât și ruga de cerere.³⁸

Ibn Saʿdī a lămurit sensul cuvintelor „le cuprinde” din hadithul lui Abū Hurayrah amintit mai sus:

Cel care Îl cunoaște pe Allah în acest fel se numără printre oamenii cu cea mai puternică credință, cei mai stăruitori în ascultarea și adorarea Lui și cei mai temători și mai conștienți că El îi vede. Preaînaltul spune:

Ibn Jarīr aṭ-Ṭabarī a spus în Tafsīr-ul său despre acest verset:

Ibn Kathīr a spus:

Unul dintre înaintași a strâns acest înțeles într-o scurtă expresie, spunând:

Ibn al-Qayyim a spus:

Cunoașterea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, întărește frica și conștiința că El ne vede, mărește nădejdea din inimă, sporește credința robului și aduce multe feluri de adorare. Nu există cale către această cunoaștere decât prin meditarea la Cartea lui Allah și la ceea ce El le-a făcut cunoscut robilor Săi, prin limbile trimișilor Săi, despre Numele, însușirile și faptele Sale și despre cele nepotrivite și nevrednice de El de care S-a declarat mai presus. Tot astfel, prin meditarea la zilele și lucrările Sale față de prietenii și dușmanii Săi, pe care le-a istorisit robilor și pe care i-a făcut să le vadă, ca să deducă din ele că El este adevărata lor Divinitate, Cea limpede, Căreia singure I se cuvine adorarea. Să deducă și că El are putere asupra tuturor lucrurilor, știe toate lucrurile, este aspru în pedeapsă, Iertător și Milostiv, Atotputernic și Înțelept, că face ceea ce voiește și cuprinde toate lucrurile prin milă și știință. Toate faptele Sale se desfășoară în înțelepciune, milă, dreptate și folos; niciuna nu iese din acestea. Acest rod nu se poate dobândi decât prin meditarea la cuvintele Sale și prin cercetarea urmelor faptelor Sale.⁴⁴

Cât de departe este însă de cunoașterea Domnului și Creatorului său cel care se împotrivește acestei căi, se abate de la acest drum și urmează în cunoașterea lui Allah căile celor rătăciți! El ajunge chiar printre cei cu cea mai slabă cunoaștere despre Allah și cu cea mai puțină frică și teamă plină de venerație față de El.

După ce a arătat că deosebirea dintre oameni în cunoașterea lui Allah se întoarce la deosebirea lor în cunoașterea și înțelegerea textelor profetice și în recunoașterea falsității îndoielilor care se împotrivesc adevărurilor lor, Ibn al-Qayyim a spus:

Apoi a arătat că oamenii de rând au o stare mai bună decât aceștia și o cunoaștere mai puternică despre Domnul lor, spunând:

Mai înainte, el atrăsese atenția asupra însemnătății pătrunderii în unicitatea Numelor și însușirilor, a înțelegerii lor potrivit căii înaintașilor drepți și a grijii de a ne feri de îndoielile adepților speculației neîntemeiate, care strică această afirmare a unicității. Apoi a rostit cuvinte folositoare și cuprinzătoare care duc la această pătrundere, spunând:

Cel a cărui cunoaștere despre Allah este astfel și care dobândește această pătrundere se numără printre oamenii cu cea mai puternică credință, cu cea mai frumoasă cinstire și preamărire a lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, cu cea mai mare conștiință că El îi vede și cu cea mai multă ascultare și apropiere de El. Oamenii se deosebesc în aceasta: unii dobândesc puțin, alții mult.

Al treilea: meditarea la viața Nobilului Profet

Una dintre cauzele creșterii credinței este cercetarea și studierea vieții Profetului și meditarea la însușirile sale frumoase, la trăsăturile sale nobile și la purtarea sa vrednică de laudă amintite în ea. El este cel căruia Allah i-a încredințat revelația Sa, alesul Său dintre făpturi și solul dintre El și robii Săi, trimis cu religia dreaptă și calea statornică. Allah l-a trimis drept milă pentru lumi, înaintaș al celor temători și dovadă pentru toate făpturile, după o vreme de întrerupere a trimiterii mesagerilor. Prin el a călăuzit către cele mai drepte căi și cele mai limpezi drumuri și le-a impus robilor să-l asculte, să-l sprijine, să-l cinstească, să-l iubească și să-i împlinească drepturile. A închis căile către Paradis în afara căii sale: ea nu se va deschide nimănui decât urmându-l. I-a deschis pieptul, i-a înălțat pomenirea și i-a ușurat povara; a rânduit umilirea și înjosirea pentru cel care se împotrivește poruncii sale. Niciun rob nu poate dobândi fericirea în această viață și în Viața de Apoi decât urmându-l, ascultându-l și mergând pe calea lui.

Ibn al-Qayyim a spus:

De aceea, cel care studiază Sunna și meditează la însușirile și trăsăturile Profetului amintite în Carte, în Sunna și în cărțile despre viața sa adună mult bine pentru sine. Iubirea sa pentru Profet crește, iar această iubire îl face să-l urmeze prin vorbe și fapte.

Să medităm, de pildă, la cuvintele lui Allah Preaînaltul prin care Îl descrie pe Profetul Său:

Și la cuvintele Sale:

Și la cuvintele Sale:

Acest verset și alte versete asemenea lui. Să medităm și la ceea ce s-a transmis în Sunna de la companioni despre însușirile Profetului, precum hadithul în care ʿĀʾishah spune:

Și hadithul în care Anas ibn Mālik spune:

Și cuvintele sale:

Și cuvintele sale:

Și hadithul lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr:

Și hadithul în care Abū Saʿīd al-Khudrī spune:

Și alte relatări pe care ar fi îndelung să le amintim. Cel care meditează la acestea trage un folos deplin. Acesta este unul dintre cele mai mari mijloace de întărire a iubirii musulmanului pentru Profetul său. Sporirea iubirii pentru el este o sporire a credinței, care aduce urmarea sa și fapta bună. Aceasta se numără printre cele mai mari căi și mijloace ale călăuzirii.

Ibn al-Qayyim a arătat că există numeroase cauze și felurite căi ale călăuzirii. Aceasta ține de bunătatea lui Allah față de robii Săi, ale căror minți, înțelegeri și puteri de pătrundere sunt diferite. Printre aceste cauze a amintit meditarea la starea și însușirile Profetului, care îi călăuzește pe unii oameni. El a spus:

Ibn Saʿdī a spus:

Preaînaltul i-a îndemnat să mediteze la stările Trimisului care cheamă către credință, spunând:

Preaînaltul a jurat cu privire la desăvârșirea acestui Trimis, la măreția purtării sale și la faptul că este cea mai desăvârșită făptură, spunând:

Prin însușirile sale vrednice de laudă, trăsăturile sale frumoase, vorbele sale adevărate și faptele sale drepte, el este cel mai mare îndemn către credință. El este cel mai înalt înaintaș și pilda cea mai desăvârșită:

Allah a relatat despre cei înzestrați cu minte, care sunt cei aleși dintre făpturi, că au spus:

Acesta este Nobilul Trimis:

Îl cheamă la aceasta vorbele, purtarea, faptele, religia și toate stările sale:

Al patrulea: meditarea la frumusețile religiei islamice

Religia islamică este în întregime frumusețe: credințele ei sunt cele mai corecte, mai adevărate și mai folositoare; morala ei este cea mai vrednică de laudă și cea mai frumoasă, iar faptele și rânduielile ei sunt cele mai bune și mai drepte. Prin cercetarea aleasă și meditarea frumoasă la binele acestei religii, Allah sporește credința din inima robului și i-o face iubită, după cum le-a dăruit celor aleși dintre făpturile Sale, spunând:

Astfel, credința devine cel mai iubit și mai însemnat lucru din inimă. Robul gustă atunci dulceața credinței și o găsește în inima sa: lăuntrul său se înfrumusețează prin temeiurile și adevărurile credinței, iar mădularele prin faptele credinței.⁵⁹

Ibn al-Qayyim a spus:

De aceea, meditarea la frumusețile acestei religii și cercetarea poruncilor, opreliștilor, legilor, rânduielilor, moralei și manierelor sale sunt unele dintre cele mai mari îndemnuri pentru intrarea în ea a celui care încă nu crede și pentru sporirea celui care crede deja. Mai mult, cel care meditează puternic la frumusețile acestei religii și are o cunoaștere statornică despre ea, despre frumusețea și desăvârșirea ei și despre urâțenia a ceea ce i se împotrivește se numără printre cei cu cea mai puternică credință, cei mai statornici în ea și cei care se țin cel mai bine de ea.

De aceea, Ibn al-Qayyim spune:

Cele spuse aici de Ibn al-Qayyim sunt sprijinite de hadithul în care Anas ibn Mālik relatează că Trimisul lui Allah a spus:

Cel care a gustat dulceața credinței, a cărui bucurie i-a pătruns adâncul inimii, a strălucit în el ca lumină și i-a adus cea mai deplină liniște, cu greu se mai întoarce după aceea la necredință, rătăcire, urmarea poftelor și a presupunerilor mincinoase. El ajunge printre cei cu cea mai statornică credință, cei mai fermi și mai neclintiți în ea și cei mai strâns legați de Domnul și Creatorul lor. A intrat în islam prin cunoaștere, convingere și înțelegere: i-a cunoscut frumusețea, strălucirea, bunătatea și curăția și l-a deosebit de celelalte religii. L-a primit drept religie pentru sine și a găsit în el cea mai deplină liniște. Cum ar mai căuta apoi ceva în locul lui, cum ar dori să se îndepărteze de el sau să-l schimbe?

De aceea, unul dintre marile foloase desprinse din acest hadith este că el constituie una dintre numeroasele dovezi ale oamenilor Sunnei și comunității pentru creșterea și scăderea credinței și pentru deosebirea oamenilor în ea. După cum a spus tatăl meu — Allah să-l ocrotească —, în capitolul „Înțelegerea hadithului și învățăturile desprinse din el…”, unde a amintit, între altele:

Al cincilea: citirea vieților primelor generații ale acestei comunități

Primele generații ale acestei comunități — companionii Profetului și cei care i-au urmat făcând binele, oamenii de la începuturile Islamului — sunt cele mai bune generații. Ei sunt apărătorii Islamului, călăuzele oamenilor, leii câmpurilor de luptă și cei care au luat parte la marile evenimente și încercări. Ei au purtat această religie și au transmis-o oamenilor veniți după ei. Au avut cea mai puternică credință, cea mai temeinică știință, inimile cele mai drepte și sufletele cele mai curate. Dintre ei se disting companionii Profetului: Allah i-a cinstit cu vederea Profetului Său și le-a dăruit bucuria de a-i privi chipul, i-a onorat îngăduindu-le să-i audă vocea și să se bucure de cuvintele lui. Ei au primit religia de la el proaspătă și vie; ea le-a pătruns temeinic în inimi, sufletele lor și-au găsit liniștea în ea și au rămas statornici în ea precum munții.

Pentru a arăta virtutea lor este de ajuns că Allah li S-a adresat astfel:

Înțelesul este că ei sunt cea mai bună dintre comunități și oamenii cei mai folositori celorlalți oameni.

În Ṣaḥīḥ Muslim, Abū Hurayrah relatează că Trimisul lui Allah a spus:

Cel care cugetă la starea acestor oameni aleși, le citește viețile și le cunoaște însușirile frumoase, apoi cercetează caracterul lor înalt, felul în care îl urmau pe nobilul Trimis, grija lor pentru credință, teama de păcate și neascultare, ferirea de fățărnicie și ipocrizie, râvna în ascultare și întrecerea în fapte bune; cel care le cercetează starea, puterea credinței, adânca adorare a lui Allah, străduința de a-I da ascultare, întoarcerea de la viața lumească trecătoare și îndreptarea către Viața de Apoi, cea veșnică, va descoperi, prin această cercetare și meditație, numeroase virtuți și multe însușiri care îl îndeamnă să le urmeze sincer pilda și să dorească să se împodobească cu trăsăturile lor. Pomenirea lor îi amintește de Allah, iar cugetarea la stările lor îi întărește credința și îi limpezește inima. Cât de frumos s-a spus:

Viețile și relatările despre acești oameni aleși pot fi cercetate și contemplate în cărțile de istorie, biografie, renunțare la cele lumești, înduioșare a inimii, scrupulozitate religioasă și altele asemenea, folosind ceea ce este autentic din ele. Această cercetare și meditație îl face pe om să le urmeze frumos pilda. După cum spune Shaykh al-Islām:

Toate lucrurile arătate mai sus sporesc credința și o întăresc. Ele țin de știința religioasă luată din Cartea lui Allah, din Sunnah Trimisului Său și din calea urmată de primele generații ale acestei comunități.

Și celelalte științe, în afara științei religioase — medicina, ingineria, astronomia, matematica, botanica și altele —, pe care oamenii le-au dezvoltat în vremurile recente și cărora li s-a acordat mai multă grijă și atenție decât li se cuvine, ajungând să-i țină pe mulți dintre cei preocupați de ele departe de învățarea noțiunilor de bază ale religiei și a lucrurilor cunoscute în mod necesar din ea, au și ele un efect puternic asupra sporirii credinței celui care le studiază și se străduiește să le dobândească. Aceasta, dacă intenția lui este sinceră, caută adevărul și se desprinde de pofte. Câți oameni nu au îmbrățișat credința sau nu și-au sporit-o datorită studiului medicinei, de pildă, descoperind puterea de neîntrecut a lui Allah și măiestria lucrării Sale în crearea omului, minunile creației și alcătuirea atât de precisă pe care El le-a așezat în om, încât uimesc mințile și lasă cugetele nedumerite!

Allah Preaînaltul spune:

El mai spune:

El mai spune:

La fel, studiul celorlalte științe sporește credința omului pe măsura cugetării, a meditației și a străduinței sale de a ajunge la adevăr. Totul se află, de la început până la sfârșit, în Mâna lui Allah, Preaslăvitul: El îl călăuzește pe cine voiește pe o cale dreaptă.

Aceste științe nu duc însă la sporirea credinței decât dacă sunt însoțite de cugetare și meditație asupra semnelor strălucitoare și a dovezilor limpezi ale lui Allah. Dacă aceasta lipsește, lipsesc și acest folos măreț și acest rod însemnat; ele nu-i aduc celui care le studiază folosul prin care credința lui sporește, se întărește și devine statornică.

Aceasta arată însemnătatea cugetării și a meditației asupra semnelor și făpturilor lui Allah: al doilea dintre mijloacele sporirii credinței și subiectul secțiunii următoare.

Al doilea: meditația asupra semnelor lui Allah din univers

Meditația asupra lor și cercetarea făpturilor felurite și uimitoare ale lui Allah — cer și pământ, soare și lună, planete și stele, noapte și zi, munți și copaci, mări și râuri, precum și celelalte făpturi ale lui Allah, care nu pot fi numărate și cuprinse — sunt dintre cele mai puternice îndemnuri către credință și dintre cele mai folositoare mijloace de întărire a ei.

Cugetă la crearea cerului și întoarce-ți privirea spre el iar și iar: vei vedea unul dintre cele mai mari semne în înălțimea și ridicarea lui, în întinderea și statornicia lui. El nu se înalță precum focul și nici nu cade precum corpurile grele. Nu are stâlpi dedesubt și nici legături deasupra; este ținut prin puterea lui Allah. Cugetă apoi la uniformitatea și armonia lui: nu are crăpături, fisuri sau despicături, nici denivelări sau strâmbătate.

Cugetă apoi la culoarea care i-a fost dată: cea mai frumoasă dintre culori, cea mai potrivită pentru vedere și cea care o întărește cel mai mult.

Cugetă la crearea pământului și la felul minunat în care a fost făcut: vei vedea unul dintre cele mai mari semne ale Celui care l-a adus la ființă și l-a creat fără model. Preaslăvitul l-a făcut așternut și loc de odihnă, l-a supus robilor Săi și a pus în el mijloacele lor de trai, hrana și cele necesare vieții lor. A făcut pe el drumuri, ca ei să se poată deplasa pentru nevoile și treburile lor. L-a întărit prin munți, făcându-i asemenea unor țăruși care îl țin să nu se clatine cu ei. I-a lărgit marginile și l-a întins: l-a desfășurat, l-a netezit și i-a lărgit părțile. L-a făcut loc care îi adună pe cei vii, cuprinzându-i pe suprafața sa cât sunt în viață, și loc care îi adună pe cei morți, cuprinzându-i în adâncul său când mor. Suprafața sa este sălaș pentru cei vii, iar adâncul său, sălaș pentru cei morți.

Privește-l apoi când este mort, uscat și smerit. Când Allah face să coboare apă peste el, se mișcă și se umflă, se ridică și înverzește, dând la iveală plante încântătoare de tot felul. El scoate astfel plante uimitoare ca înfățișare și însușiri: încântătoare pentru cei care le privesc și pline de bunătăți pentru cei care se hrănesc din ele.

Cugetă apoi cum a întărit marginile pământului prin munți trainici, înalți, masivi și tari; cum i-a ridicat și cât de bine i-a așezat; cum i-a înălțat și i-a făcut cele mai tari părți ale pământului, ca ei să nu se destrame odată cu trecerea anilor și cu succesiunea ploilor și a vânturilor. El le-a desăvârșit alcătuirea, le-a întărit așezarea și a pus în ei atâtea foloase, minerale și izvoare.

Cugetă apoi la aerul acesta fin, cuprins între cer și pământ: îl simți prin atingere când suflă; îi percepi substanța, dar nu-i vezi înfățișarea. El circulă între cer și pământ, iar păsările zboară în el, înotând cu aripile, așa cum înoată viețuitoarele mării în apă. Când se învolburează, părțile și valurile sale se agită precum valurile mărilor.

Cugetă apoi cum Preaslăvitul mână prin acest vânt norii supuși Lui dintre cer și pământ: îi ridică în bucăți, apoi îi unește și îi adună unii lângă alții. Vântul îi fecundează — pe aceste vânturi Preaslăvitul le-a numit „fecundatoare” —, apoi îi poartă pe spinarea sa către pământul care are nevoie de ei. Când norul ajunge deasupra lui și se așază, își varsă apa peste el. Preaslăvitul trimite vântul asupra norului cât este încă în văzduh, iar acesta îi împrăștie și îi răsfiră apa, pentru ca ea să nu vatăme și să nu dărâme ceea ce ar lovi dacă ar cădea toată deodată. Când pământul și-a potolit setea și a primit cât îi trebuie, norul se retrage și îl părăsește. Norii sunt burdufurile cu apă ale pământului, purtate pe spinările vânturilor.

Cugetă apoi la mările care înconjoară ținuturile: ele sunt brațe ale marelui ocean care împresoară întregul pământ. Partea descoperită a pământului, cu munții și orașele sale, este, față de apă, ca o mică insulă într-o mare uriașă; restul pământului este acoperit cu apă. Dacă Domnul, Binecuvântat și Preaînalt, nu ar ține-o în frâu prin puterea și voința Sa și nu ar opri apa, ea s-ar revărsa peste pământ și l-ar acoperi în întregime.

Cugetă la noapte și zi, două dintre cele mai uimitoare semne ale lui Allah: cum a făcut noaptea odihnă și veșmânt care învăluie lumea. Atunci mișcările se potolesc, viețuitoarele se adăpostesc în sălașurile lor și păsările în cuiburi. Sufletele își recapătă puterile și se odihnesc de truda și oboseala strădaniei. Când și-au luat odihna și somnul, dorind iar să se îngrijească de traiul și treburile lor, Cel care face să se ivească zorile, Preaslăvit și Preaînalt, aduce ziua, oastea ei fiind precedată de vestitorul dimineții. Ea învinge întunericul, îl sfâșie și îl alungă din lume, iar oamenii ajung să vadă. Viețuitoarele se împrăștie și se îngrijesc de traiul și nevoile lor, iar păsările ies din cuiburi. Revenirea și trezirea care au loc astfel arată puterea lui Allah, Preaslăvitul, de a înfăptui marea revenire la viață.

Cugetă la soare și la lună, la răsăritul și apusul lor prin care se statornicesc domniile nopții și zilei. Dacă ele nu ar răsări, rânduiala lumii s-ar prăbuși. Cum și-ar căuta oamenii traiul și cum și-ar vedea de treburi dacă lumea le-ar fi cufundată în întuneric? Cum s-ar bucura de viață dacă lumina ar lipsi?

Cugetă la crearea viețuitoarelor, cu feluritele lor însușiri, specii, forme, foloase și culori și cu minunile așezate în ele. Unele se târăsc pe pântece, altele merg pe două picioare, iar altele pe patru. Unora le-a fost pusă arma în picioare: cele cu gheare. Altora le-a fost dat ciocul drept armă, precum vulturul, hoitarul și corbul. Unele au dinții drept armă, iar altele au coarne, cu care se apără.

Cugetă și ia învățătură, în general, din alcătuirea acestei lumi, din îmbinarea părților sale și din așezarea lor în cea mai frumoasă rânduială: o rânduială care arată cât se poate de limpede desăvârșirea puterii Creatorului ei, a științei, înțelepciunii și bunăvoinței Sale. Când cercetezi lumea, o găsești asemenea unei case zidite, pregătite cu toate uneltele, înlesnirile și lucrurile de care este nevoie. Cerul este acoperișul înălțat deasupra ei; pământul, așternutul întins, culcușul și locul de ședere al locatarului. Soarele și luna sunt două lămpi care strălucesc în ea, iar stelele sunt candele, podoabe și repere pentru cel care străbate drumurile acestei case. Nestematele și mineralele sunt păstrate în ea asemenea comorilor și rezervelor pregătite, fiecare pentru rostul căruia i se potrivește. Feluritele plante sunt pregătite pentru nevoile sale, iar diferitele viețuitoare îi slujesc intereselor: unele sunt pentru călărit, altele pentru lapte, altele pentru hrană, îmbrăcăminte, bunuri și unelte, iar altele pentru pază. Omul a fost făcut asemenea regelui căruia i s-a încredințat această casă, care hotărăște în ea și o gospodărește prin fapta și porunca sa. În aceasta se află cea mai mare dovadă și cel mai puternic argument pentru Creatorul Atoateștiutor, Înțelept, Bineștiutor, care Și-a măsurat creația în cel mai desăvârșit fel și a orânduit-o în cea mai frumoasă rânduială.

Mai mult: cugetă și ia învățătură în mod deosebit din felul în care Allah te-a creat pe tine, omule. Cugetă la începutul, mijlocul și sfârșitul creării tale. Privește cu ochiul lăuntric la începutul creării tale, dintr-o picătură de lichid neînsemnat, socotit respingător: cum a scos-o Domnul domnilor dintre șira spinării și coaste, supusă puterii Sale, prin căi înguste și trasee felurite, până a mânat-o spre locul ei de așezare și adunare. Cugetă cum Preaslăvitul a unit bărbatul și femeia și a așezat dragostea între ei; cum i-a condus, prin lanțul dorinței și al iubirii, spre unirea care este cauza creării și formării copilului; cum a hotărât întâlnirea celor două lichide, deși fiecare era departe de celălalt; cum le-a adus din adâncul vaselor și al organelor și le-a adunat într-un singur loc, căruia i-a dat o așezare sigură, unde nu ajunge nici aer care să-l strice, nici frig care să-l înghețe și nici vreun lucru vătămător. Apoi a schimbat picătura aceea albă, amestecată, într-un cheag roșu care bate spre negru, apoi într-o bucată de carne deosebită de cheag prin culoare, natură și formă. Apoi a făcut-o oase goale, neacoperite, deosebite de bucata de carne prin formă, înfățișare, mărime, atingere și culoare. Astfel se succed treptele creării omului, până când el ajunge la înfățișarea pe care Allah i-a dat-o. El i-a deschis căile auzului și vederii, gura, nasul și celelalte orificii; i-a întins mâinile și picioarele, desfășurându-le; le-a împărțit capetele în degete, apoi degetele în falange. I-a alcătuit organele lăuntrice — inima, stomacul, ficatul, splina, plămânul, uterul, vezica și intestinele —, fiecare cu mărimea și folosul său propriu.⁶⁶ Preaslăvit este Cel care a creat și a desăvârșit, Cel care a hotărât măsura și a călăuzit, Cel care spune:

Meditația asupra acestor semne și a celorlalte lucruri create de Allah în ceruri și pe pământ, cercetarea lor, privirea atentă și îndreptarea gândului către ele se numără printre cele mai folositoare lucruri pentru întărirea și statornicirea credinței omului. Prin ele, el cunoaște unicitatea Creatorului și Stăpânului său și desăvârșirea Lui, Preaslăvit și Preaînalt. Astfel, îi sporesc iubirea, preamărirea și cinstirea față de El, precum și ascultarea, supunerea și smerirea înaintea Lui. Acestea sunt dintre cele mai mari roade ale acestei cercetări.

Ibn al-Qayyim a spus:

Ibn Saʿdī a spus:

De aceea, Allah Cel Generos, Preaslăvitul, i-a îndemnat pe robii Săi în numeroase locuri din Cartea Sa să mediteze la aceste semne și dovezi, să le cerceteze și să cugete la ele, datorită multelor lor foloase pentru robi și marilor binefaceri pe care le aduc acestora.

Allah Preaînaltul spune:

Preaînaltul mai spune:

Și versetele care urmează.

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Și sunt multe alte versete în Coran prin care El îi cheamă pe robii Săi să cerceteze semnele și lucrările Sale: cea mai mare dovadă a unicității și singularității Sale, a puterii, voinței și științei Sale, Preaslăvit și Preaînalt, precum și a bunătății, blândeții și generozității Sale. Acesta este cel mai puternic îndemn pentru robi să-L iubească, să-I fie recunoscători, să-L preamărească, să-I dea ascultare și să stăruie în pomenirea Lui. Se arată astfel că cercetarea universului și meditația asupra lui se numără printre cele mai importante mijloace ale credinței și cele mai folositoare îndemnuri către ea.

Al treilea: străduința de a împlini faptele bune

Musulmanul să se străduiască să împlinească faptele bune cu sinceritate, căutând Fața lui Allah Preaînaltul, să le facă din belșug și să stăruie în ele.

Fiecare faptă pe care musulmanul o împlinește dintre cele legiuite de Allah, având o intenție sinceră, îi sporește credința. Credința sporește prin înmulțirea faptelor de ascultare și a actelor de adorare.

Adorarea pe care Allah a legiuit-o pentru robii Săi și le-a cerut să o împlinească, atât în faptele obligatorii, cât și în cele de bunăvoie, se împarte între inimă, limbă și mădulare. Fiecăruia îi revine o adorare proprie.

Adorarea proprie inimii cuprinde sinceritatea, iubirea, încrederea în Allah, întoarcerea către El, nădejdea, frica, teama plină de evlavie, înfiorarea, mulțumirea și răbdarea, precum și celelalte fapte ale inimii.

Adorarea proprie limbii cuprinde citirea Coranului, rostirea măreției lui Allah, a preaslăvirii Sale și a mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El, cererea iertării, lauda lui Allah și aducerea de elogii Lui, precum și invocarea binecuvântărilor și a păcii asupra Trimisului Său și celelalte fapte care se împlinesc prin limbă.

Adorarea proprie mădularelor cuprinde milostenia, pelerinajul, rugăciunea, abluțiunea, pașii către moschee și celelalte fapte asemenea lor, împlinite cu mădularele.

Toate aceste fapte — ale inimii, ale limbii și ale mădularelor — fac parte din credință și sunt cuprinse în sensul ei. Împlinirea și înmulțirea lor înseamnă sporirea credinței, iar neglijarea și împuținarea lor înseamnă scăderea credinței.

Faptele inimii

Acestea sunt, în realitate, temelia religiei, căpetenia lucrurilor și cel mai însemnat obiectiv. Mai mult, faptele văzute nu sunt primite dacă sunt lipsite de faptele inimii, fiindcă primirea tuturor faptelor este condiționată de sinceritatea cu care sunt făcute pentru Allah, Preaputernicul și Mărețul, iar sinceritatea este o faptă a inimii. De aceea, faptele inimii sunt obligatorii pentru fiecare; abandonarea lor nu poate fi lăudabilă în nicio împrejurare. Oamenii se află pe trei trepte în împlinirea lor, așa cum se află pe trei trepte în faptele trupului: unii își nedreptățesc propriile suflete, alții urmează calea de mijloc, iar alții sunt înainte-mergători în fapte bune.⁷⁰

De aceea, fiecare musulman trebuie să înceapă prin a-și curăța inima, a o îndrepta și a se îngriji de ea, înainte de a se preocupa de îndreptarea purtării sale văzute. Buna stare văzută nu are preț când lăuntrul este stricat. Când musulmanul își îndreaptă inima prin fapte curate, sinceritate, adevăr și iubire pentru Allah Preaînaltul și Trimisul Său, mădularele sale devin drepte și purtarea lui văzută se îmbunătățește. În cele două culegeri Ṣaḥīḥ, an-Nuʿmān ibn Bashīr relatează: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah spunând:

Acest hadith arată cât se poate de limpede că îndreptarea mișcărilor văzute ale robului depinde de îndreptarea mișcării inimii și a lăuntrului său. Dacă inima lui este sănătoasă și nu cuprinde decât iubirea lui Allah și iubirea celor pe care Allah le iubește, teama de Allah și teama de a cădea în ceea ce El urăște, toate mișcările mădularelor sale sunt drepte. Altfel stau lucrurile când inima este stricată, stăpânită de iubirea capriciului, de urmarea poftelor și de punerea înainte a intereselor egoiste: toate mișcările mădularelor unui asemenea om se strică.

De aceea se spune: inima este regele mădularelor, iar celelalte mădulare sunt ostașii săi. Aceștia îi sunt, totodată, ostași ascultători, gata să-i dea ascultare și să-i împlinească poruncile, fără să i se împotrivească în nimic. Dacă regele este drept, și ostașii sunt drepți; dacă el este stricat, și ostașii sunt la fel. Înaintea lui Allah nu folosește decât o inimă sănătoasă, după cum spune Preaînaltul:

Inima sănătoasă este cea ferită de toate bolile și lucrurile nedorite: inima care nu cuprinde decât iubirea lui Allah și teama de ceea ce îndepărtează de El.⁷²

Shaykh al-Islām a spus:

De aceea, unul dintre cele mai importante lucruri care sporesc credința văzută și lăuntrică a omului este să se lupte cu sine din toate puterile pentru îndreptarea inimii și umplerea ei cu iubirea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, și cu iubirea cuvintelor și faptelor pe care Allah le iubește.

Ibn Rajab a spus:

S-a transmis în mod autentic de la Profet că a spus:

Când inimile se îndreaptă prin credință, adevăr, sinceritate și iubire și nu mai rămâne în ele voință pentru altcineva decât Allah, toate mădularele se îndreaptă și nu se mai mișcă decât pentru Allah, Preaputernicul și Mărețul, și către ceea ce Îl mulțumește.

Inima nu este niciodată lipsită de gânduri: fie despre îndatoririle și foloasele Vieții de Apoi, fie despre foloasele vieții lumești și mijloacele de trai, fie despre șoapte ispititoare, dorințe deșarte și închipuiri ipotetice. Îndreptarea inimii se strânge în a o preocupa cu gândul la ceea ce îi aduce îndreptare și izbândă sigură. În privința cunoașterii și a înțelegerii, o preocupi cu cele pe care trebuie să le cunoști despre unicitatea lui Allah și drepturile ei, cu moartea și cele ce îi urmează până la intrarea în Paradis sau în Foc, precum și cu bolile faptelor și căile de a te feri de ele. În privința voințelor și a hotărârilor, o preocupi cu dorirea celor a căror dorire îți folosește și cu lepădarea doririi celor a căror dorire îți dăunează.⁷⁷

Cel mai mare ajutor al robului în această privință este să înmulțească în inimă reprezentările folositoare, pentru ca legătura lui cu Allah să se întărească. Faptele bune sunt pe măsura statornicirii și înmulțirii acestor reprezentări în inimă.

Ibn al-Qayyim a spus:

Când asemenea reprezentări se statornicesc în inima robului și el își îndreaptă gândul către ele, acestea îi sunt cel mai mare ajutor pentru a-și curăța inima și a o feri de însușirile condamnabile și de voințele josnice, pentru a o goli și a o elibera de atașamentul față de altcineva decât Allah, Preaslăvitul. Ele sunt cel mai puternic îndemn către adorare, iubire, teamă plină de evlavie, întoarcere către Allah Preaînaltul și simțirea nevoii de El.

Ceea ce urmărim să arătăm este că cel mai puternic îndemn către credință, cea mai folositoare întărire a ei și cel mai important mijloc al sporirii și creșterii ei sunt îndreptarea inimii prin credință și prin iubirea pentru Allah, pentru Trimisul Său și pentru cele pe care Allah și Trimisul Său le iubesc, precum și curățarea ei de tot ceea ce se împotrivește și contrazice acestea. Allah este Cel care dă izbândă.

Faptele limbii

Pomenirea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, lăudarea și elogierea Lui, citirea Cărții Sale, invocarea binecuvântărilor și a păcii asupra Trimisului lui Allah, poruncirea binelui și oprirea răului, preaslăvirea, cererea iertării, ruga și celelalte fapte împlinite cu limba: fără îndoială, împlinirea lor, stăruința în ele și înmulțirea lor sunt dintre cele mai importante mijloace ale sporirii credinței.

Shaykhul Ibn Saʿdī a spus:

Ibn al-Qayyim a arătat în cartea sa al-Wābil aṣ-ṣayyib că pomenirea lui Allah are o sută de foloase și a enumerat șaptezeci și trei dintre ele.⁸⁰ Printre acestea: îl alungă pe diavol, Îl mulțumește pe Cel Milostiv, înlătură grija și mâhnirea, aduce bucurie și veselie, întărește inima și trupul, luminează chipul și inima și atrage mijloacele de trai. A mai amintit și alte foloase mari dobândite prin pomenirea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul. Fără îndoială, printre cele mai mari și mai folositoare se află faptul că ea sporește, întărește și statornicește credința. De aceea, Cartea și Sunnah cuprind numeroase texte care o poruncesc, îndeamnă la înmulțirea ei și îi arată virtutea și însemnătatea.

Preaînaltul spune:

Preaînaltul mai spune:

Preaînaltul mai spune:

Versetul continuă. Preaînaltul mai spune:

În Ṣaḥīḥ Muslim, Abū Hurayrah relatează că Trimisul lui Allah mergea pe drumul către Mecca. A trecut pe lângă un munte numit Jumdān și a spus:

Abū ad-Dardāʾ relatează că Profetul a spus:

În cele două culegeri Ṣaḥīḥ, Abū Hurayrah relatează că Trimisul lui Allah a spus: „Allah Preaînaltul spune:

Hadithul continuă. Există și alte texte care arată virtutea și însemnătatea pomenirii și meritul de a te îndeletnici cu ea.

Dacă omul se întoarce de la toate acestea și nu-și ocupă limba cu pomenirea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, limba lui se va ocupa cu altceva: bârfă, clevetire, batjocură, minciună și vorbe rușinoase. Robul trebuie să vorbească; dacă nu vorbește pomenindu-L pe Allah Preaînaltul și pomenind poruncile Sale, va rosti asemenea vorbe.

Ibn al-Qayyim a spus:

Faptele mădularelor

Rugăciunea, postul, pelerinajul, milostenia, lupta pe calea lui Allah și celelalte fapte de ascultare se numără și ele printre mijloacele sporirii credinței. Străduința în împlinirea faptelor de ascultare pe care Allah le-a impus robilor Săi și a faptelor de apropiere de El la care i-a îndemnat, împlinite în cel mai frumos și mai desăvârșit fel, este dintre cele mai importante mijloace de întărire și sporire a credinței.

Allah Preaînaltul spune:

Fiecare dintre aceste opt însușiri rodește și crește credința; totodată, ele sunt însușiri ale credinței și sunt cuprinse în explicarea ei.

Prezența inimii în rugăciune și strădania celui care se roagă de a fi conștient de ceea ce spune și face — citirea, pomenirea și ruga, statul în picioare și șezutul, plecăciunea și prosternarea — sunt mijloace ale sporirii și creșterii credinței.

Allah a numit rugăciunea „credință”, spunând:

Și prin cuvintele Sale:

Ea este cea mai puternică opreliște de la orice faptă rușinoasă și oprită care se împotrivește credinței. Totodată, cuprinde pomenirea lui Allah, care hrănește și crește credința, după cuvintele Sale:

Dania crește și sporește și ea credința, atât cea obligatorie, cât și cea de bunăvoie, după cum a spus Profetul:

Adică o dovadă a credinței celui care o dă. Ea este un semn al credinței, o hrănește și o crește.

Îndepărtarea de deșertăciune — adică de orice vorbă și faptă în care nu este bine —, faptul că oamenii spun și fac binele și părăsesc răul în vorbă și faptă fac, fără îndoială, parte din credință, o sporesc și o rodesc.

De aceea, când companionii și cei de după ei simțeau nepăsare sau risipirea credinței lor, își spuneau unii altora:

Îl pomeneau pe Allah și își aminteau de binefacerile Sale religioase și lumești, iar astfel credința lor se înnoia.

La fel, păstrarea castității și ferirea de faptele rușinoase, mai ales de desfrâu, sunt, fără îndoială, dintre cele mai mari semne și mijloace de creștere a credinței. De teama de a sta înaintea Domnului său, credinciosul își oprește sufletul de la poftă, răspunzând chemării credinței și hrănind credința pe care o are.

Respectarea celor încredințate și a legămintelor și păzirea lor sunt dintre semnele credinței. În hadith se spune:

Dacă vrei să cunoști credința și religiozitatea robului, privește starea lui: respectă el toate cele încredințate, prin purtare și cuvânt, precum și drepturile încredințate? Respectă drepturile, legămintele și învoielile dintre el și Allah și dintre el și ceilalți robi? Dacă da, el are religiozitate și credință. Dacă nu, din religiozitatea și credința lui lipsește pe măsura neîmplinirii acestor lucruri.

El le-a încheiat prin păzirea rugăciunilor, a hotarelor, drepturilor și timpurilor lor. Păzirea acestora este asemenea apei care curge prin grădina credinței: o udă, o crește și o face să-și dea roadele în orice timp.

Pomul credinței are nevoie să fie îngrijit în orice timp prin udare — adică prin păzirea faptelor de ascultare și adorare ale zilei și nopții — și prin îndepărtarea celor care îi dăunează, precum pietrele și plantele străine, vătămătoare — adică prin ferirea de cele oprite în vorbă și faptă. Când aceste lucruri sunt împlinite, grădina prinde viață, înflorește și dă roade felurite.⁸⁸

Această lămurire ne arată cât de puternic este efectul faptelor bune asupra sporirii credinței și că împlinirea și înmulțirea lor reprezintă un mijloc important de sporire a ei.

Shaykh al-Islām a spus:

Rugăciunea este credință, pelerinajul este credință, milostenia este credință, lupta pe calea lui Allah este credință și toate faptele de ascultare pe care Allah le-a poruncit robilor Săi sunt credință. Când robul le împlinește, credința lui sporește, iar împlinirea lor devine un mijloc de sporire a credinței sale, cu condiția sincerității și a urmării pildei Profetului.

Shaykhul Muḥammad al-ʿUthaymīn a spus:

Printre cele mai importante fapte bune care sporesc credința, în afara celor amintite, se află chemarea la Allah și tovărășia oamenilor buni. Însemnătatea acestor două lucruri și marele lor folos în sporirea credinței cer să vorbim aici despre ele.

Chemarea la Allah Preaînaltul și la religia Sa, îndemnul reciproc la adevăr și la răbdare, chemarea la temelia religiei și la respectarea rânduielilor ei prin poruncirea binelui, oprirea răului și sfătuirea sinceră a musulmanilor sunt îndemnuri și mijloace ale credinței. Prin ele, robul se desăvârșește pe sine și îi desăvârșește pe ceilalți. Preaînaltul a jurat pe timp că neamul omenesc se află în pierdere, în afară de cei care au patru însușiri: credința și faptele bune, prin care omul se desăvârșește pe sine; îndemnul reciproc la adevăr — adică știința folositoare, fapta bună și religia adevărată — și la răbdare în toate acestea, prin care îi desăvârșește pe ceilalți.

Însăși chemarea la Allah și sfătuirea sinceră a robilor Săi se numără printre cele mai puternice întăriri ale credinței. Cel care cheamă trebuie să se străduiască să sprijine această chemare, să aducă dovezi și argumente pentru susținerea ei, să intre în lucruri pe porțile lor și să caute lucrurile prin căile care duc la ele. Acestea sunt dintre căile și porțile credinței.

Shaykh al-Islām a spus:

În plus, răsplata este de același fel cu fapta. Așa cum omul s-a străduit să-i desăvârșească pe robi, să-i sfătuiască sincer și să-i îndemne la adevăr, răbdând în acestea, Allah îl va răsplăti negreșit cu ceva de același fel cu fapta sa și îl va întări cu lumină de la El, cu însuflețire, cu putere a credinței și cu încredere puternică în El. Prin credință și încrederea puternică în Allah se dobândește biruința asupra dușmanilor dintre diavolii oamenilor și ai djinnilor, după cum spune Preaînaltul:

În plus, el s-a angajat să sprijine adevărul. Celui care se angajează într-un lucru i se vor deschide negreșit, în acel lucru, căi de cunoaștere și credință pe măsura veracității și sincerității sale.⁹²

Cel care poruncește binele, oprește răul și cheamă la calea dreaptă a lui Allah trebuie să păstreze adevărul și sinceritatea în poruncirea și oprirea sa, pentru ca vorbele lui să aibă efect și să rodească în el și în cei chemați o credință curată. Trebuie să se țină, în chemarea sa, de înțelepciune și blândețe, să aibă răbdare cu cei chemați și să cunoască lucrurile la care îi cheamă.⁹³ Dacă aceste însușiri se împlinesc în el, chemarea lui va rodi și va fi folositoare, cu îngăduința lui Allah, și va deveni un mijloc de întărire a credinței sale și a credinței celor chemați.

Tovărășia oamenilor buni, rămânerea alături de ei, însoțirea lor și strădania de a lua folos de la ei sunt un mijloc important de sporire a credinței. În asemenea adunări există amintirea de Allah, insuflarea fricii de El, Preaslăvitul, și de pedeapsa Sa, încurajarea și avertizarea, precum și alte lucruri care sporesc credința. După cum spune Preaînaltul:

Preaînaltul mai spune:

Aceasta arată că oamenii cu inimi credincioase iau folos din aducerea-aminte și dobândesc cel mai mare folos din adunările de pomenire. Ea trezește în ei avânt și hotărâre și le aduce folos și înălțare. În schimb, adunările de distracție deșartă și nepăsare sunt dintre cele mai mari mijloace ale scăderii și stingerii credinței.

De aceea, înaintașii noștri drepți erau cei mai grijulii față de adunările de pomenire și cei mai îndepărtați de adunările de distracție deșartă și nepăsare. Am întâlnit deja multe dintre cuvintele lor care arată aceasta, precum relatările de la ʿUmayr ibn Ḥabīb al-Khaṭmī, Muʿādh ibn Jabal și alții.

Numai de la Allah vine izbânda.