أسباب زيادة الإيمان ونقصانه

مقدمة

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutor și iertare și căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu îl poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă în rătăcire nimeni nu îl poate călăuzi. Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Unicul, fără asociat, și mărturisesc că Muhammad este robul și Trimisul Său. Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace din belșug, lui, familiei sale și tuturor companionilor săi. Acestea fiind spuse:

Nu este ascuns nimănui rangul înalt și locul de seamă al credinței. Ea este cea mai importantă dintre preocupări și cea mai obligatorie, mai mare și mai însemnată dintre toate îndatoririle. Orice bine din această viață și din Viața de Apoi depinde de existența, corectitudinea și integritatea credinței. Cât de îmbelșugate sunt foloasele ei, cât de coapte îi sunt roadele, cât de plăcut îi este culesul, cât de statornică îi este rodirea și cât de neîntrerupt îi este binele!

De aceea, cei sârguincioși și-au suflecat mânecile, iar cei care se întrec în bine s-au întrecut în grija pentru credință, pentru a o înfăptui și a o desăvârși. Musulmanul căruia Allah îi dă izbândă trebuie neapărat să acorde credinței sale mai multă grijă decât oricărui alt lucru. Înaintașii acestei comunități, cei dintâi, cei mai buni și cei de frunte dintre ei, au împlinit aceasta; de aceea grija lor pentru propria credință era vădită, iar preocuparea lor pentru ea era mare.

Ei — Allah să fie mulțumit de ei și să aibă milă de ei — își îngrijeau credința, își cercetau faptele și se sfătuiau unii pe alții. Relatările păstrate de la ei în această privință sunt foarte numeroase.

Mărturiile transmise de la ei în această privință sunt foarte numeroase. De asemenea, cine meditează la viețile lor și le citește istoriile își dă seama cât de multă grijă acordau credinței și cât de mare le era preocuparea pentru ea.

Acești oameni buni știau că există multe cauze care sporesc, întăresc și dezvoltă credința și multe altele care o împuținează, o slăbesc și o șubrezesc. S-au străduit, așadar, să înfăptuiască și să ducă la deplinătate ceea ce întărește credința și s-au ferit cu mare grijă de tot ceea ce o slăbește și o împuținează. Astfel au fost oameni drepți și buni.

Cunoașterea acestor cauze — mă refer la cauzele creșterii și scăderii credinței — aduce, prin urmare, mari foloase și beneficii numeroase. Mai mult, este o nevoie apăsătoare să le cunoaștem și să ne îngrijim de ele, cunoscându-le și însușindu-le în fapt. Credința este desăvârșirea robului și calea izbânzii și fericirii sale. Prin ea îi sunt înălțate treptele în această viață și în Viața de Apoi. Ea este mijlocul și calea către orice bine, apropiat sau viitor, și nu poate fi dobândită, întărită sau desăvârșită decât prin cunoașterea căilor și cauzelor ei.

Se cuvine ca robul musulman care își dorește binele și se îngrijește de fericirea sa să se străduiască să cunoască aceste cauze, să mediteze la ele și apoi să le aplice în viața sa, pentru ca credința să-i crească și certitudinea să i se întărească. Să se îndepărteze de cauzele scăderii credinței și să se ocrotească de căderea în ele, ca să fie ferit de urmările lor grave și de sfârșitul lor dureros. Cel căruia i se dă izbândă în aceasta a primit izbândă în tot binele.

Marele învățat Ibn Saʿdī — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — spune:

De aici pornește și cercetarea pe care o ai înainte, dragă frate: ea înfățișează și lămurește cele mai importante cauze ale creșterii și scăderii credinței. La origine, ea este un capitol din cartea mea „Creșterea și scăderea credinței și rânduiala excepției în afirmarea ei”.

 Câțiva oameni de seamă mi-au cerut să-l public separat, pentru ca toți să se poată folosi de el. Acest lucru s-a împlinit — lăudat fie Allah — prin binefacerea și ajutorul Său.

Îl rog pe Allah să-mi dăruiască o intenție bună, primirea lucrării și mulțumirea Sa.

Introducere

أسباب زيادة الإيمان

Allah Preaslăvitul a rânduit pentru orice lucru dorit și căutat un mijloc și o cale care duc la el. Dintre toate lucrurile căutate, credința este cea mai importantă, cea mai măreață și cea mai folositoare pentru toți. Allah a rânduit multe mijloace care o aduc și o întăresc și numeroase cauze care o sporesc și o dezvoltă. Când robii le împlinesc, certitudinea li se întărește și credința le crește. Allah le-a lămurit în Cartea Sa, iar Trimisul Său le-a lămurit în Sunna sa.

Cele mai importante dintre aceste cauze sunt, poate, cele ce urmează:

Cea mai importantă și mai folositoare cauză a creșterii credinței este învățarea cunoașterii folositoare: cunoașterea Legii religioase, luată din Cartea lui Allah și din Sunna Trimisului Său.

Ibn Rajab definește această cunoaștere astfel:

Cel căruia i se dă izbândă în această cunoaștere a primit izbândă în cea mai mare dintre cauzele creșterii credinței. Cine meditează la textele Cărții și Sunnei înțelege aceasta:

În cele două Ṣaḥīḥ-uri se relatează de la Muʿāwiyah că Trimisul lui Allah a spus:

În Musnad și în alte culegeri se relatează de la Abū ad-Dardāʾ că Trimisul lui Allah a spus:

At-Tirmidhī și alții relatează de la Abū Umāmah că Trimisul lui Allah a spus:

Aceste texte arată rangul și locul cunoașterii, marea ei însemnătate și importanță, urmările vrednice de laudă și însușirile nobile pe care le aduce în această viață și în Viața de Apoi. Ele arată și supunerea și ascultarea față de Legea lui Allah, acceptarea și împlinirea poruncii Sale care decurg din ea. Învățatul Îl cunoaște pe Domnul său, îl cunoaște pe Profetul său, cunoaște porunca și hotarele lui Allah și deosebește ceea ce El iubește și primește de ceea ce urăște și respinge. De aceea lucrează pentru Allah în ceea ce face și în ceea ce lasă. Aceasta, dacă i se dă izbândă să pună în practică ceea ce știe; altfel, cunoașterea sa va fi o povară împotriva lui.

Al-Ājurrī spune în introducerea cărții sale Akhlāq al-ʿulamāʾ:

Apoi a adus din textele Cărții, din Sunna și din cuvintele învățaților ceea ce sprijină cele spuse.

Cunoașterea are, așadar, un rang înalt și un loc de seamă. Printre cele mai mari dovezi ale întâietății și însemnătății ei se află cuvintele lui Allah Preaînaltul:

La fel sunt și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Dovada acestui verset pentru întâietatea cunoașterii este limpede: Allah nu i-a poruncit Profetului Său să ceară sporirea niciunui lucru în afară de cunoaștere, datorită creșterii credinței și statorniciei în ea care decurg din aceasta. Preaînaltul spune:

Despre acest ultim verset, Ibn al-Qayyim a scris un studiu bogat, în care a lămurit dovezile lui pentru întâietatea cunoașterii din foarte multe unghiuri — peste o sută cincizeci —, în valoroasa sa carte Miftāḥ dār as-saʿādah.

Sunt una dintre cele mai mari dovezi ale întâietății cunoașterii și a oamenilor ei. Ele arată că cel căruia i se dă izbândă în aceasta primește izbândă în tot binele. Ne arată aceasta folosirea nearticulată a cuvântului „bine” în hadith, astfel încât să cuprindă întregul bine, puțin sau mult. Toate acestea țin de harul lui Allah, de generozitatea Sa și de marea Sa binefacere față de cel căruia îi dă izbândă în cunoaștere. În schimb, cel lipsit de cunoaștere este lipsit de bine, după cum arată același hadith.

Cunoașterea a dobândit acest rang măreț fiindcă este un mijloc pentru cel mai înalt scop: adorarea numai a lui Allah Preaînaltul, fără asociat, și împlinirea unicității Sale așa cum se cuvine.

Cunoașterea nu este urmărită pentru ea însăși, ci pentru altceva, anume fapta. Legea cere orice cunoaștere religioasă în măsura în care aceasta este un mijloc de a-L adora pe Allah Preaînaltul, și nu sub alt aspect. Mai multe lucruri arată aceasta:

Întâi: Legea a venit pentru adorare, iar acesta este scopul trimiterii profeților, pacea fie asupra lor. Așa sunt cuvintele Preaînaltului:

Și alte versete asemenea acestora, care cu greu ar putea fi numărate, arată toate că scopul cunoașterii este adorarea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul, și îndreptarea către El a tuturor felurilor de adorare și ascultare.

Al doilea: dovezile care arată că sufletul cunoașterii este fapta; altfel, cunoașterea este ceva împrumutat, de care nu se trage folos. Allah Preaînaltul a spus:

Aceste dovezi și altele arată că știința este unul dintre mijloace. Din perspectiva Legii, ea nu este urmărită pentru ea însăși, ci este un mijloc către faptă. Tot ceea ce s-a transmis despre întâietatea cunoașterii îi revine acesteia din perspectiva obligației de a o pune în practică.

Se știe că cea mai înaltă cunoaștere este cunoașterea lui Allah, Preaputernicul și Mărețul. Cu toate acestea, ea nu-i aduce omului nicio întâietate până când nu acceptă ca adevăr ceea ce ea presupune, anume credința în Allah.

Al treilea: amenințările aspre, mustrările și avertismentele statornicite în textele Legii pentru cel care nu împlinește ceea ce știe. Învățatul va fi întrebat despre cunoașterea sa: ce a făcut cu ea? Pentru cel care nu împlinește ceea ce știe, cunoașterea devine o povară împotriva lui, pricină de mâhnire și regret. Preaînaltul spune:

Preaînaltul relatează că Shuʿayb, pacea fie asupra sa, le-a spus oamenilor săi:

Și alte texte asemenea acestora. De la înaintași s-au transmis în această privință numeroase relatări, cu mare folos și însemnătate, pe care învățații le-au păstrat în scrierile lor.

Din cele de mai sus se înțeleg valoarea și rangul cunoașterii, marile ei foloase și roade și puternicul ei efect asupra tăriei și statorniciei credinței. Ea este cea mai mare cauză a creșterii, dezvoltării și întăririi acesteia pentru cel care o pune în practică. Mai mult, faptele se deosebesc în sporire și împuținare, în primire și respingere, după cât se potrivesc și corespund cunoașterii, după cum a spus Ibn al-Qayyim:

Creșterea credinței prin cunoaștere se produce în mai multe feluri: prin faptul că oamenii ei ies în căutarea cunoașterii, stau în cercurile de pomenire, cercetează împreună problemele ei, își sporesc cunoașterea despre Allah și Legea Sa și pun în practică ceea ce au învățat. Ei primesc răsplată și pentru cei care învață cunoașterea de la ei. Acestea sunt mai multe laturi prin care credința crește datorită cunoașterii și dobândirii ei.

Domeniile cunoașterii religioase prin care se dobândește creșterea credinței sunt foarte numeroase. Voi înfățișa pe scurt câteva dintre ele.

Acesta este unul dintre cele mai mari domenii ale cunoașterii care duc la creșterea, statornicia și întărirea credinței. Allah le-a pogorât robilor Săi Cartea Sa limpede, drept călăuzire, milă, strălucire, lumină, bună vestire și aducere-aminte pentru cei care iau aminte.

Cauzele creșterii credinței

أسباب نقص الإيمان

Până aici am vorbit despre mijloacele sporirii credinței. Aici vom vorbi despre cauzele scăderii ei. După cum credința are mijloace care o sporesc și o cresc, ea are și cauze care o micșorează și o slăbesc. Așa cum musulmanul trebuie să cunoască mijloacele sporirii credinței ca să le pună în practică, el trebuie să cunoască și cauzele scăderii ei, pentru a se feri de ele, potrivit cuvintelor:

S-a transmis în mod autentic, în cele două culegeri Ṣaḥīḥ, de la Ḥudhayfah ibn al-Yamān, că a spus:

Învățarea cauzelor scăderii credinței, cunoașterea factorilor care o slăbesc și a căilor de a te feri de ei sunt cerute și trebuie să ne preocupe. Învățarea lor nu este mai puțin însemnată decât învățarea mijloacelor sporirii credinței.

Înainte de a începe enumerarea și explicarea cauzelor scăderii credinței, doresc să arăt că neîngrijirea mijloacelor sporirii ei, neglijarea întăririi ei și lipsa preocupării pentru aceasta reprezintă o cauză a scăderii credinței. Neglijarea lucrurilor arătate mai înainte și lipsa grijii față de ele slăbesc și micșorează credința. După cum păzirea lor este un mijloc de sporire, neglijarea lor este o cauză de scădere.

Shaykhul Muḥammad al-ʿUthaymīn a spus:

Aceasta este arătată de cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Acest nobil text coranic arată însemnătatea ascultării și a păzirii ei și faptul că aceasta se numără printre cele mai importante mijloace ale curățirii sufletului. Totodată, arată, în sens opus, primejdia neglijării ascultării și a căderii în neascultare: acestea sunt dintre cele mai mari cauze ale nereușitei și pierderii.

Ibn Jarīr aṭ-Ṭabarī a spus în Tălmăcirea sa, despre cuvintele:

Apoi a relatat de la înaintași cuvinte care susțin aceasta. A relatat de la Qatādah că a spus:

A relatat de la Mujāhid, Saʿīd ibn Jubayr și ʿIkrimah, despre cuvintele:

Ibn al-Qayyim a transmis de la al-Ḥasan al-Baṣrī că a spus:

A transmis de la Ibn Qutaybah că a spus:

Apoi a transmis de la Mujāhid că a spus despre cuvintele:

Cel care își curăță sufletul împlinind poruncile și ferindu-se de cele oprite a câștigat și a izbândit. Iar cel care își întinează sufletul părăsind poruncile și săvârșind cele oprite a pierdut și a dat greș.

Cauzele scăderii credinței și factorii care o slăbesc sunt mulți și feluriți. În ansamblu, se împart însă în două categorii: cauze lăuntrice și cauze exterioare. Fiecare categorie cuprinde mai mulți factori.

Aceasta cuprinde cauzele lăuntrice sau factorii proprii omului care au ca efect scăderea credinței.

Aceasta este una dintre cele mai mari cauze ale scăderii credinței, după cum cunoașterea este unul dintre cele mai importante mijloace ale sporirii ei. Musulmanul care are cunoaștere nu alege iubirea și săvârșirea celor care îi fac rău, îl nenorocesc și îl îndurerează în locul celor care îi aduc folos, izbândă și îndreptare. Cel neștiutor însă, din pricina neștiinței sale mari și a puținei sale cunoașteri, poate alege asemenea lucruri în locul celor care îi aduc izbândă și îndreptare. Aceasta se întâmplă pentru că măsurile sunt răsturnate în mintea lui și înțelegerea lui este slabă. Cunoașterea este temelia oricărui bine, iar neștiința este temelia oricărui rău.

Iubirea nedreptății și a agresiunii, săvârșirea faptelor rușinoase și încălcarea opreliștilor au drept cauză de căpetenie neștiința și stricarea cunoașterii ori stricarea intenției. Iar stricarea intenției vine din stricarea cunoașterii. Neștiința și stricarea cunoașterii sunt, așadar, cauza principală și întâia a stricării faptelor și a scăderii credinței.

Sufletul poftește ceea ce îi dăunează și nu îi folosește pentru că nu-i cunoaște vătămarea. De aceea, cel care cugetă la Nobilul Coran găsește în el cea mai limpede arătare a faptului că neștiința este cauza păcatelor și a neascultării.

Și există alte texte care arată că asocierea, necredința, nelegiuirea și păcatele în care au căzut oamenii au drept cauză principală necunoașterea lui Allah, a Numelor, a atributelor, a răsplății și a pedepsei Sale.

De aceea, oricine nu-I dă ascultare lui Allah și săvârșește vreun păcat este neștiutor. Aceasta s-a transmis de la înaintașii drepți în tălmăcirea cuvintelor Preaînaltului:

Înțelesul cuvintelor „din neștiință” din aceste versete este:

Mai mulți dintre înaintași au dat versetului o tălmăcire asemănătoare. Aṭ-Ṭabarī a relatat unele dintre acestea în Tălmăcirea sa.

A relatat de la Abū al-ʿĀliyah că acesta povestea că companionii Trimisului lui Allah spuneau:

Necunoașterea lui Allah este o boală primejdioasă și ucigătoare, care aduce asupra celui atins de ea multe nenorociri și urmări cumplite. Când boala aceasta pune stăpânire pe om și îl domină, nu mai întreba despre pieirea lui: el cade în întunericul păcatelor și al neascultării, se abate de la calea dreaptă a lui Allah și se supune îndemnurilor îndoielilor și poftelor. Așa rămâne dacă îndurarea lui Allah nu îl ajunge cu alinarea inimilor, lumina ochilor și cheia binelui: cunoașterea folositoare, care rodește fapta bună. Nu există alt leac pentru această boală decât cunoașterea. Ea nu se desprinde de cel atins decât dacă Allah îl învață ceea ce îi folosește și îi inspiră dreapta îndrumare. Celui căruia Allah îi voiește binele îi dă să învețe ceea ce îi folosește, îi dă înțelegerea religiei Sale și îl face să vadă ceea ce îi aduce izbândă și fericire, scoțându-l astfel din neștiință. Iar dacă nu-i voiește binele, îl lasă în neștiința sa. Îi cerem lui Allah să aducă ajutor inimilor noastre prin cunoaștere și credință și să ne păzească de neștiință și agresiune.

Aceste trei lucruri sunt o cauză importantă a scăderii credinței. Credința celui cuprins de nepăsare și uitare și care se îndepărtează scade și slăbește pe măsura prezenței în el a acestor trei lucruri ori a unora dintre ele. Ele îi îmbolnăvesc sau îi omoară inima prin stăpânirea poftelor și a îndoielilor asupra ei.

Allah a condamnat nepăsarea în Cartea Sa, a arătat că este o însușire condamnabilă a necredincioșilor și a ipocriților și a avertizat împotriva ei cu cea mai mare tărie.

Nepăsarea — o neatenție care apare din puțina grijă și veghere

 — este o boală primejdioasă. Dacă îl cuprinde pe om și pune stăpânire pe el, acesta nu se mai îndeletnicește cu ascultarea, pomenirea și adorarea lui Allah, ci cu lucruri care îl distrag și îl îndepărtează de pomenirea lui Allah. Chiar dacă face fapte de ascultare, le face într-o stare rea și într-un fel nepotrivit. Astfel, faptele sale sunt lipsite de smerenie, supunere, întoarcere către Allah, teamă plină de evlavie, liniște, adevăr și sinceritate. Acestea sunt unele dintre urmările rele ale nepăsării asupra credinței.

Despre îndepărtare, Allah a arătat în Nobilul Coran că are multe efecte rele și urmări cumplite.

Printre acestea: Allah l-a descris pe cel care se îndepărtează ca pe unul decât care nimeni nu este mai nedrept și ca pe unul dintre nelegiuiți, în cuvintele Preaînaltului:

Printre acestea: Allah a arătat că pune peste inima celui care se îndepărtează acoperăminte și încuietori, astfel încât el nu înțelege și nu se călăuzește niciodată, după cum spune:

Cauzele scăderii credinței

الخاتمة

Acestea alcătuiesc o binecuvântată culegere de mijloace ale sporirii credinței și cauze ale scăderii ei, pe care le-am adunat pentru tine, dragă frate, din locuri felurite și surse diferite, spre lămurire și avertizare.

Îi cer lui Allah Cel Generos izbândă și dreaptă îndrumare pentru mine și pentru tine. Ultima noastră rugă este: lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor. Allah să reverse binecuvântări, pace, spor și har asupra robului și Trimisului Său, Profetul nostru Muḥammad, asupra familiei sale și a tuturor companionilor săi.

Încheiere

O carte despre ceea ce întărește credința și ceea ce o slăbește: cunoașterea folositoare, meditația la semnele lui Allah, faptele bune, precum și efectele neștiinței, ale păcatelor și ale tovărășiei rele. Îndrumări pentru cercetarea inimii și îndreptarea vieții de zi cu zi.