Text integral · Pasaje · 318
Cauzele scăderii credinței
أسباب نقص الإيمان
Până aici am vorbit despre mijloacele sporirii credinței. Aici vom vorbi despre cauzele scăderii ei. După cum credința are mijloace care o sporesc și o cresc, ea are și cauze care o micșorează și o slăbesc. Așa cum musulmanul trebuie să cunoască mijloacele sporirii credinței ca să le pună în practică, el trebuie să cunoască și cauzele scăderii ei, pentru a se feri de ele, potrivit cuvintelor:
عرفت الشر لا للشر ولكن لتوقيه ومن لم يعرف الشر من الناس يقع فيه
„Am cunoscut răul nu pentru rău, ci ca să mă feresc de el; iar cel dintre oameni care nu cunoaște răul cade în el.”
S-a transmis în mod autentic, în cele două culegeri Ṣaḥīḥ, de la Ḥudhayfah ibn al-Yamān, că a spus:
كان الصحابة يسألون رسول الله عن الخير، وكنت أسأله عن الشر مخافة أن يدركني.
„Companionii îl întrebau pe Trimisul lui Allah despre bine, iar eu îl întrebam despre rău, de teamă să nu mă ajungă.”95
Al-Bukhārī, nr. 3606 și 7084; Muslim, nr. 1874
Ibn al-Jawzī a spus:
فإن في تعريف الشر تحذيرًا عن الوقوع فيه.
„A face cunoscut răul înseamnă a avertiza împotriva căderii în el.”96
Ibn al-Jawzī, Talbīs Iblīs, p. 4
Învățarea cauzelor scăderii credinței, cunoașterea factorilor care o slăbesc și a căilor de a te feri de ei sunt cerute și trebuie să ne preocupe. Învățarea lor nu este mai puțin însemnată decât învățarea mijloacelor sporirii credinței.
Înainte de a începe enumerarea și explicarea cauzelor scăderii credinței, doresc să arăt că neîngrijirea mijloacelor sporirii ei, neglijarea întăririi ei și lipsa preocupării pentru aceasta reprezintă o cauză a scăderii credinței. Neglijarea lucrurilor arătate mai înainte și lipsa grijii față de ele slăbesc și micșorează credința. După cum păzirea lor este un mijloc de sporire, neglijarea lor este o cauză de scădere.
Shaykhul Muḥammad al-ʿUthaymīn a spus:
وأما نقص الإيمان فله أسباب... فذكر أمورًا منها: ترك الطاعة، فإن الإيمان ينقص به، والنقص على حسب تأكد الطاعة، فكلما كانت الطاعة أوكد كان نقص الإيمان بتركها أعظم، وربما فقد الإيمان كله كترك الصلاة.
„Scăderea credinței are mai multe cauze…” A enumerat câteva lucruri, printre care: „Părăsirea faptei de ascultare: credința scade prin aceasta, iar scăderea este pe măsura însemnătății faptei. Cu cât fapta de ascultare este mai ferm cerută, cu atât scăderea credinței prin părăsirea ei este mai mare. Uneori se poate pierde întreaga credință, ca în cazul părăsirii rugăciunii.”97
Muḥammad al-ʿUthaymīn, Fatḥ Rabb al-bariyyah, p. 66
Aceasta este arătată de cuvintele lui Allah Preaînaltul:
قَدْ أَفْلَحَ مَن زَكَّىٰهَا وَقَدْ خَابَ مَن دَسَّىٰهَا
„A izbândit cel care își curăță sufletul și a pierdut cel care îl întinează.”
Coran, ash-Shams 91:9–10
Acest nobil text coranic arată însemnătatea ascultării și a păzirii ei și faptul că aceasta se numără printre cele mai importante mijloace ale curățirii sufletului. Totodată, arată, în sens opus, primejdia neglijării ascultării și a căderii în neascultare: acestea sunt dintre cele mai mari cauze ale nereușitei și pierderii.
Ibn Jarīr aṭ-Ṭabarī a spus în Tălmăcirea sa, despre cuvintele:
قَدْ أَفْلَحَ مَن زَكَّىٰهَا
„A izbândit cel care își curăță sufletul.”
Coran, ash-Shams 91:9
قد أفلح من زكى نفسه، فكثر تطهيره إياها من الكفر والمعاصي، وأصلحها بالصالحات من الأعمال...
„A izbândit cel care și-a curățit sufletul, curățindu-l mult de necredință și păcate și îndreptându-l prin faptele bune…”
Aṭ-Ṭabarī, Tafsīr — continuare
Apoi a relatat de la înaintași cuvinte care susțin aceasta. A relatat de la Qatādah că a spus:
من عمل خيرًا زكاها بطاعة الله.
„Cel care a făcut binele l-a curățit prin ascultarea de Allah.”
Qatādah, citat de aṭ-Ṭabarī
A mai relatat de la el că a spus:
قد أفلح من زكى نفسه بعمل صالح.
„A izbândit cel care și-a curățit sufletul printr-o faptă bună.”
Qatādah, citat de aṭ-Ṭabarī
A relatat de la Ibn Zayd că a spus:
قد أفلح من زكى الله نفسه.
„A izbândit cel al cărui suflet l-a curățit Allah.”
Ibn Zayd, citat de aṭ-Ṭabarī
A relatat de la Mujāhid, Saʿīd ibn Jubayr și ʿIkrimah, despre cuvintele:
قَدْ أَفْلَحَ مَن زَكَّىٰهَا
„A izbândit cel care își curăță sufletul.”
Coran, ash-Shams 91:9
قالوا: من أصلحها.
Ei au spus: „Cel care l-a îndreptat.”98
Mujāhid, Saʿīd ibn Jubayr și ʿIkrimah, citați de aṭ-Ṭabarī
Ibn al-Qayyim a transmis de la al-Ḥasan al-Baṣrī că a spus:
قد أفلح من زكى نفسه فأصلحها وحملها على طاعة الله تعالى، وقد خاب من أهلكها وحملها على معصية الله تعالى.
„A izbândit cel care și-a curățit sufletul, l-a îndreptat și l-a îndrumat către ascultarea de Allah Preaînaltul. A pierdut cel care l-a dus la pieire și l-a îndrumat către neascultarea de Allah Preaînaltul.”
Al-Ḥasan al-Baṣrī, citat de Ibn al-Qayyim — continuare
A transmis de la Ibn Qutaybah că a spus:
يريد: أفلح من زكى نفسه، أي: نماها وأعلاها بالطاعة والبر والصدق، واصطناع المعروف.
„Înseamnă: a izbândit cel care și-a curățit sufletul, adică l-a crescut și l-a înălțat prin ascultare, dreptate, adevăr și facerea binelui.”99
Ibn Qutaybah, citat de Ibn al-Qayyim
Cât despre cuvintele Preaînaltului:
وَقَدْ خَابَ مَن دَسَّىٰهَا
„Și a pierdut cel care își întinează sufletul.”
Coran, ash-Shams 91:10
Ibn Jarīr spune în tălmăcirea lor:
يقول تعالى ذكره: وقد خاب في طلبته، فلم يدرك ما طلب والتمس لنفسه من الصلاح من دساها، يعني من دسس الله نفسه فأخملها، ووضع منها بخذلانه إياها عن الهدى حتى ركب المعاصي وترك طاعة الله...
„Preaînaltul, mărită fie pomenirea Sa, spune: a pierdut în căutarea sa și nu a dobândit îndreptarea pe care a căutat-o și a dorit-o pentru sufletul său cel care l-a întinat. Adică cel al cărui suflet Allah l-a coborât și l-a lăsat neînsemnat, înjosindu-l prin lipsirea de ajutorul călăuzirii, până când a săvârșit păcate și a părăsit ascultarea de Allah…”
Aṭ-Ṭabarī, Tafsīr — continuare
Apoi a transmis de la Mujāhid că a spus despre cuvintele:
وَقَدْ خَابَ مَن دَسَّىٰهَا
„Și a pierdut cel care își întinează sufletul.”
Coran, ash-Shams 91:10
أي: أغواها، وعن سعيد بن جبير أنه قال: أي أضلها، وعن قتادة أنه قال: أي آثمها وأفجرها.
„Adică l-a ademenit spre rătăcire.” De la Saʿīd ibn Jubayr, că a spus: „Adică l-a rătăcit.” Iar de la Qatādah, că a spus: „Adică l-a făcut păcătos și nelegiuit.”100
Mujāhid, Saʿīd ibn Jubayr și Qatādah, citați de aṭ-Ṭabarī
Ibn al-Qayyim a spus:
أي: نقصها وأخفاها بترك عمل البر وركوب المعاصي، والفاجر أبدًا خفي المكان، زمن المروءة، غامض الشخص، ناكس الرأس، فمرتكب الفواحش أحقر شيء قد دس نفسه وقمعها.
„Adică l-a micșorat și l-a ascuns prin părăsirea binelui și săvârșirea păcatelor. Nelegiuitul este mereu retras într-un loc ascuns, slăbit în demnitate, șters ca persoană și cu capul plecat. Cel care săvârșește fapte rușinoase este cât se poate de vrednic de dispreț; el și-a înjosit sufletul și l-a asuprit.”101
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 1, p. 65
Cel care își curăță sufletul împlinind poruncile și ferindu-se de cele oprite a câștigat și a izbândit. Iar cel care își întinează sufletul părăsind poruncile și săvârșind cele oprite a pierdut și a dat greș.
Cauzele scăderii credinței și factorii care o slăbesc sunt mulți și feluriți. În ansamblu, se împart însă în două categorii: cauze lăuntrice și cauze exterioare. Fiecare categorie cuprinde mai mulți factori.
Prima categorie
Aceasta cuprinde cauzele lăuntrice sau factorii proprii omului care au ca efect scăderea credinței.
Aceștia sunt mai mulți:
Primul: neștiința, opusul cunoașterii
Aceasta este una dintre cele mai mari cauze ale scăderii credinței, după cum cunoașterea este unul dintre cele mai importante mijloace ale sporirii ei. Musulmanul care are cunoaștere nu alege iubirea și săvârșirea celor care îi fac rău, îl nenorocesc și îl îndurerează în locul celor care îi aduc folos, izbândă și îndreptare. Cel neștiutor însă, din pricina neștiinței sale mari și a puținei sale cunoașteri, poate alege asemenea lucruri în locul celor care îi aduc izbândă și îndreptare. Aceasta se întâmplă pentru că măsurile sunt răsturnate în mintea lui și înțelegerea lui este slabă. Cunoașterea este temelia oricărui bine, iar neștiința este temelia oricărui rău.
Iubirea nedreptății și a agresiunii, săvârșirea faptelor rușinoase și încălcarea opreliștilor au drept cauză de căpetenie neștiința și stricarea cunoașterii ori stricarea intenției. Iar stricarea intenției vine din stricarea cunoașterii. Neștiința și stricarea cunoașterii sunt, așadar, cauza principală și întâia a stricării faptelor și a scăderii credinței.
Ibn al-Qayyim a spus:
وقد قيل: إن فساد القصد من فساد العلم، وإلا فلو علم ما في الضار من المضرة ولوازمها حقيقة العلم لما آثره، ولهذا من علم من طعام شهي لذيذ أنه مسموم؛ فإنه لا يقدم عليه، فضعف علمه بما في الضار من وجوه المضرة، وضعف عزمه عن اجتنابه يوقعه في ارتكابه، ولهذا كان الإيمان الحقيقي هو الذي يحمل صاحبه على فعل ما ينفعه، وترك ما يضره، فإذا لم يفعل هذا، ولم يترك هذا، لم يكن إيمانه على الحقيقة، وإنما معه من الإيمان بحسب ذلك، فإن المؤمن بالنار حقيقة الإيمان حتى كأنه يراها، لا يسلك طريقها الموصلة إليها، فضلًا عن أن يسعى فيها بجهده، والمؤمن بالجنة حقيقة الإيمان لا تطاوعه نفسه أن يقعد عن طلبها، وهذا أمر يجده الإنسان في نفسه فيما يسعى فيه في الدنيا من المنافع، أو التخلص منه من المضار.
„S-a spus că stricarea intenției vine din stricarea cunoașterii. Altfel, dacă omul ar cunoaște cu adevărat răul cuprins în lucrul vătămător și urmările sale, nu l-ar alege. De aceea, cel care știe că o mâncare îmbietoare și gustoasă este otrăvită nu se încumetă să o mănânce. Slaba lui cunoaștere a feluritelor vătămări cuprinse în lucrul dăunător și slaba lui hotărâre de a-l evita îl fac să-l săvârșească. De aceea, credința adevărată este cea care îl îndeamnă pe omul care o are să facă ceea ce îi folosește și să părăsească ceea ce îi dăunează. Dacă el nu face aceasta și nu părăsește cealaltă, credința sa nu este pe deplin adevărată, ci el are credință pe măsura acestora. Cel care crede cu adevărat în Foc, de parcă l-ar vedea, nu merge pe drumul care duce la el, cu atât mai puțin să se străduiască din răsputeri pe acel drum. Iar celui care crede cu adevărat în Paradis, sufletul nu-i îngăduie să rămână așezat, fără să-l caute. Omul simte aceasta în sine în privința foloaselor lumești pe care se străduiește să le dobândească ori a vătămărilor de care caută să scape.”102
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 2, p. 133
Sufletul poftește ceea ce îi dăunează și nu îi folosește pentru că nu-i cunoaște vătămarea. De aceea, cel care cugetă la Nobilul Coran găsește în el cea mai limpede arătare a faptului că neștiința este cauza păcatelor și a neascultării.
Preaînaltul spune:
قَالُوا۟ يَـٰمُوسَى ٱجْعَل لَّنَآ إِلَـٰهًا كَمَا لَهُمْ ءَالِهَةٌ ۚ قَالَ إِنَّكُمْ قَوْمٌ تَجْهَلُونَ
„Au spus: «O, Moise, fă-ne o divinitate, așa cum au și ei divinități!» El a spus: «Voi sunteți, cu adevărat, un neam neștiutor.»”
Coran, al-Aʿrāf 7:138 — fragment
Preaînaltul mai spune:
وَلُوطًا إِذْ قَالَ لِقَوْمِهِۦٓ أَتَأْتُونَ ٱلْفَـٰحِشَةَ وَأَنتُمْ تُبْصِرُونَ أَئِنَّكُمْ لَتَأْتُونَ ٱلرِّجَالَ شَهْوَةً مِّن دُونِ ٱلنِّسَآءِ ۚ بَلْ أَنتُمْ قَوْمٌ تَجْهَلُونَ
„Și pe Lot, când i-a spus neamului său: «Oare săvârșiți fapta rușinoasă, deși vedeți? Oare vă apropiați de bărbați cu poftă, în locul femeilor? Voi sunteți, într-adevăr, un neam care se poartă cu neștiință.»”
Coran, an-Naml 27:54–55
Preaînaltul mai spune:
قُلْ أَفَغَيْرَ ٱللَّهِ تَأْمُرُوٓنِّىٓ أَعْبُدُ أَيُّهَا ٱلْجَـٰهِلُونَ
„Spune: «Oare îmi porunciți să ador pe altcineva decât pe Allah, voi, neștiutorilor?»”
Coran, az-Zumar 39:64
Preaînaltul mai spune:
وَقَرْنَ فِى بُيُوتِكُنَّ وَلَا تَبَرَّجْنَ تَبَرُّجَ ٱلْجَـٰهِلِيَّةِ ٱلْأُولَىٰ
„Rămâneți în casele voastre și nu vă afișați așa cum se afișau femeile în neștiința de odinioară.”
Coran, al-Aḥzāb 33:33 — fragment
Și există alte texte care arată că asocierea, necredința, nelegiuirea și păcatele în care au căzut oamenii au drept cauză principală necunoașterea lui Allah, a Numelor, a atributelor, a răsplății și a pedepsei Sale.
De aceea, oricine nu-I dă ascultare lui Allah și săvârșește vreun păcat este neștiutor. Aceasta s-a transmis de la înaintașii drepți în tălmăcirea cuvintelor Preaînaltului:
إِنَّمَا ٱلتَّوْبَةُ عَلَى ٱللَّهِ لِلَّذِينَ يَعْمَلُونَ ٱلسُّوٓءَ بِجَهَـٰلَةٍ ثُمَّ يَتُوبُونَ مِن قَرِيبٍ فَأُو۟لَـٰٓئِكَ يَتُوبُ ٱللَّهُ عَلَيْهِمْ ۗ وَكَانَ ٱللَّهُ عَلِيمًا حَكِيمًا
„Allah primește numai căința celor care fac răul din neștiință, apoi se căiesc curând. Acestora le primește Allah căința. Allah este Atoateștiutor, Înțelept.”
Coran, an-Nisāʾ 4:17
Și a cuvintelor Sale:
كَتَبَ رَبُّكُمْ عَلَىٰ نَفْسِهِ ٱلرَّحْمَةَ ۖ أَنَّهُۥ مَنْ عَمِلَ مِنكُمْ سُوٓءًۢا بِجَهَـٰلَةٍ ثُمَّ تَابَ مِنۢ بَعْدِهِۦ وَأَصْلَحَ فَأَنَّهُۥ غَفُورٌ رَّحِيمٌ
„Domnul vostru Și-a înscris Sieși îndurarea: cel dintre voi care face un rău din neștiință, apoi se căiește după aceea și se îndreaptă — El este, cu adevărat, Iertător, Îndurător.”
Coran, al-Anʿām 6:54 — fragment
Și a cuvintelor Sale:
ثُمَّ إِنَّ رَبَّكَ لِلَّذِينَ هَاجَرُوا۟ مِنۢ بَعْدِ مَا فُتِنُوا۟ ثُمَّ جَـٰهَدُوا۟ وَصَبَرُوٓا۟ إِنَّ رَبَّكَ مِنۢ بَعْدِهَا لَغَفُورٌ رَّحِيمٌ
„Apoi Domnul tău, pentru cei care au pribegit după ce au fost supuși încercării, apoi au luptat și au răbdat — Domnul tău este, după acestea, Iertător, Îndurător.”
Coran, an-Naḥl 16:110
Înțelesul cuvintelor „din neștiință” din aceste versete este:
أي: جهالة من فاعلها بعاقبتها وإيجابها سخط الله وعقابه، وجهل منه لنظر الله ومراقبته له، وجهل منه بما تؤول إليه من نقص الإيمان أو عدمه، فكل عاص لله فهو جاهل بهذا الاعتبار، وإن كان عالمًا بالتحريم، بل العلم بالتحريم شرط لكونها معصية معاقبًا عليها.
„Adică neștiința celui care săvârșește fapta cu privire la urmarea ei și la faptul că ea atrage nemulțumirea și pedeapsa lui Allah; necunoașterea faptului că Allah îl vede și îl supraveghează; și necunoașterea a ceea ce aduce ea ca scădere ori dispariție a credinței. Oricine nu-I dă ascultare lui Allah este neștiutor din această privință, chiar dacă știe că fapta este oprită. Mai mult, cunoașterea faptului că este oprită este o condiție pentru ca ea să fie o neascultare pentru care se aplică pedeapsă.”103
Ibn Saʿdī, Tafsīr, vol. 2, p. 39
Mai mulți dintre înaintași au dat versetului o tălmăcire asemănătoare. Aṭ-Ṭabarī a relatat unele dintre acestea în Tălmăcirea sa.
A relatat de la Abū al-ʿĀliyah că acesta povestea că companionii Trimisului lui Allah spuneau:
كل ذنب أصابه عبد فهو بجهالة.
„Orice păcat pe care îl săvârșește un rob este din neștiință.”
Companionii, prin Abū al-ʿĀliyah, citat de aṭ-Ṭabarī
De la Qatādah, că a spus:
اجتمع أصحاب رسول الله فرأوا أن كل شيء عصي الله به فهو جهالة، عمدًا كان أو غيره.
„Companionii Trimisului lui Allah au fost de acord că orice lucru prin care nu I se dă ascultare lui Allah este neștiință, fie că este făcut cu bună știință, fie altfel.”
Qatādah, citat de aṭ-Ṭabarī
De la Mujāhid, că a spus:
كل من عصى ربه فهو جاهل، حتى ينزع عن معصيته.
„Oricine nu-I dă ascultare Domnului său este neștiutor până când se lasă de neascultarea sa.”
Mujāhid, citat de aṭ-Ṭabarī
El a mai spus:
كل من عمل بمعصية الله فذاك منه بجهل حتى يرجع عنه.
„Oricine săvârșește o neascultare față de Allah o face din neștiință, până când se întoarce de la ea.”
Mujāhid, citat de aṭ-Ṭabarī
As-Suddī a spus:
ما دام يعصي الله فهو جاهل.
„Cât timp nu-I dă ascultare lui Allah, el este neștiutor.”
As-Suddī, citat de aṭ-Ṭabarī
Ibn Zayd a spus:
كل امرئ عمل شيئًا من معاصي الله فهو جاهل أبدًا حتى ينزع عنها.
„Orice om care săvârșește vreun păcat față de Allah rămâne neștiutor până când se lasă de el.”104
Ibn Zayd, citat de aṭ-Ṭabarī
Shaykh al-Islām a spus:
وسبب ذلك أن العلم الحقيقي الراسخ في القلب يمتنع أن يصدر معه ما يخالفه من قول أو فعل، فمتى صدر خلافه فلا بد من غفلة القلب عنه أو ضعف القلب عن مقاومة ما يعارضه، وتلك أحوال تناقض حقيقة العلم فيصير جهلًا بهذا الاعتبار...
„Cauza este că știința adevărată, temeinic statornicită în inimă, nu îngăduie să se ivească împreună cu ea vreo vorbă sau faptă potrivnică ei. Când apare ceva potrivnic ei, este negreșit vorba fie despre neatenția inimii față de acea știință, fie despre slăbiciunea inimii de a se împotrivi celor care i se opun. Acestea sunt stări care contrazic realitatea cunoașterii, astfel că ea devine neștiință din această privință…”105
Ibn Taymiyyah, Iqtiḍāʾ aṣ-ṣirāṭ al-mustaqīm, p. 78
Necunoașterea lui Allah este o boală primejdioasă și ucigătoare, care aduce asupra celui atins de ea multe nenorociri și urmări cumplite. Când boala aceasta pune stăpânire pe om și îl domină, nu mai întreba despre pieirea lui: el cade în întunericul păcatelor și al neascultării, se abate de la calea dreaptă a lui Allah și se supune îndemnurilor îndoielilor și poftelor. Așa rămâne dacă îndurarea lui Allah nu îl ajunge cu alinarea inimilor, lumina ochilor și cheia binelui: cunoașterea folositoare, care rodește fapta bună. Nu există alt leac pentru această boală decât cunoașterea. Ea nu se desprinde de cel atins decât dacă Allah îl învață ceea ce îi folosește și îi inspiră dreapta îndrumare. Celui căruia Allah îi voiește binele îi dă să învețe ceea ce îi folosește, îi dă înțelegerea religiei Sale și îl face să vadă ceea ce îi aduce izbândă și fericire, scoțându-l astfel din neștiință. Iar dacă nu-i voiește binele, îl lasă în neștiința sa. Îi cerem lui Allah să aducă ajutor inimilor noastre prin cunoaștere și credință și să ne păzească de neștiință și agresiune.
Al doilea: nepăsarea, îndepărtarea și uitarea
Aceste trei lucruri sunt o cauză importantă a scăderii credinței. Credința celui cuprins de nepăsare și uitare și care se îndepărtează scade și slăbește pe măsura prezenței în el a acestor trei lucruri ori a unora dintre ele. Ele îi îmbolnăvesc sau îi omoară inima prin stăpânirea poftelor și a îndoielilor asupra ei.
Allah a condamnat nepăsarea în Cartea Sa, a arătat că este o însușire condamnabilă a necredincioșilor și a ipocriților și a avertizat împotriva ei cu cea mai mare tărie.
Preaînaltul spune:
وَلَقَدْ ذَرَأْنَا لِجَهَنَّمَ كَثِيرًا مِّنَ ٱلْجِنِّ وَٱلْإِنسِ ۖ لَهُمْ قُلُوبٌ لَّا يَفْقَهُونَ بِهَا وَلَهُمْ أَعْيُنٌ لَّا يُبْصِرُونَ بِهَا وَلَهُمْ ءَاذَانٌ لَّا يَسْمَعُونَ بِهَآ ۚ أُو۟لَـٰٓئِكَ كَٱلْأَنْعَـٰمِ بَلْ هُمْ أَضَلُّ ۚ أُو۟لَـٰٓئِكَ هُمُ ٱلْغَـٰفِلُونَ
„Noi am creat pentru Gheena mulți dintre djinni și oameni. Ei au inimi cu care nu înțeleg, au ochi cu care nu văd și au urechi cu care nu aud. Ei sunt asemenea vitelor, ba chiar mai rătăciți. Aceștia sunt cei nepăsători.”
Coran, al-Aʿrāf 7:179
Preaînaltul mai spune:
إِنَّ ٱلَّذِينَ لَا يَرْجُونَ لِقَآءَنَا وَرَضُوا۟ بِٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا وَٱطْمَأَنُّوا۟ بِهَا وَٱلَّذِينَ هُمْ عَنْ ءَايَـٰتِنَا غَـٰفِلُونَ أُو۟لَـٰٓئِكَ مَأْوَىٰهُمُ ٱلنَّارُ بِمَا كَانُوا۟ يَكْسِبُونَ
„Cei care nu se așteaptă să Ne întâlnească, se mulțumesc cu viața lumească și își găsesc liniștea în ea și cei care sunt nepăsători față de semnele Noastre — sălașul lor va fi Focul, pentru ceea ce au agonisit.”
Coran, Yūnus 10:7–8
Preaînaltul mai spune:
وَإِنَّ كَثِيرًا مِّنَ ٱلنَّاسِ عَنْ ءَايَـٰتِنَا لَغَـٰفِلُونَ
„Și mulți dintre oameni sunt, cu adevărat, nepăsători față de semnele Noastre.”
Coran, Yūnus 10:92 — fragment
Preaînaltul mai spune:
يَعْلَمُونَ ظَـٰهِرًا مِّنَ ٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا وَهُمْ عَنِ ٱلْـَٔاخِرَةِ هُمْ غَـٰفِلُونَ
„Ei cunosc partea văzută a vieții lumești, dar față de Viața de Apoi sunt nepăsători.”
Coran, ar-Rūm 30:7
Iar Trimisului Său i-a spus:
وَٱذْكُر رَّبَّكَ فِى نَفْسِكَ تَضَرُّعًا وَخِيفَةً وَدُونَ ٱلْجَهْرِ مِنَ ٱلْقَوْلِ بِٱلْغُدُوِّ وَٱلْـَٔاصَالِ وَلَا تَكُن مِّنَ ٱلْغَـٰفِلِينَ
„Și pomenește-L pe Domnul tău în sinea ta, cu smerenie și teamă, fără glas ridicat, dimineața și seara, și nu fi dintre cei nepăsători!”
Coran, al-Aʿrāf 7:205
Nepăsarea — o neatenție care apare din puțina grijă și veghere106 — este o boală primejdioasă. Dacă îl cuprinde pe om și pune stăpânire pe el, acesta nu se mai îndeletnicește cu ascultarea, pomenirea și adorarea lui Allah, ci cu lucruri care îl distrag și îl îndepărtează de pomenirea lui Allah. Chiar dacă face fapte de ascultare, le face într-o stare rea și într-un fel nepotrivit. Astfel, faptele sale sunt lipsite de smerenie, supunere, întoarcere către Allah, teamă plină de evlavie, liniște, adevăr și sinceritate. Acestea sunt unele dintre urmările rele ale nepăsării asupra credinței.
Despre îndepărtare, Allah a arătat în Nobilul Coran că are multe efecte rele și urmări cumplite.
Printre acestea: Allah l-a descris pe cel care se îndepărtează ca pe unul decât care nimeni nu este mai nedrept și ca pe unul dintre nelegiuiți, în cuvintele Preaînaltului:
وَمَنْ أَظْلَمُ مِمَّن ذُكِّرَ بِـَٔايَـٰتِ رَبِّهِۦ ثُمَّ أَعْرَضَ عَنْهَآ ۚ إِنَّا مِنَ ٱلْمُجْرِمِينَ مُنتَقِمُونَ
„Și cine este mai nedrept decât cel căruia i se amintesc semnele Domnului său, apoi se îndepărtează de ele? Noi îi vom pedepsi, cu adevărat, pe nelegiuiți.”
Coran, as-Sajdah 32:22
Printre acestea: Allah a arătat că pune peste inima celui care se îndepărtează acoperăminte și încuietori, astfel încât el nu înțelege și nu se călăuzește niciodată, după cum spune:
وَمَنْ أَظْلَمُ مِمَّن ذُكِّرَ بِـَٔايَـٰتِ رَبِّهِۦ فَأَعْرَضَ عَنْهَا وَنَسِىَ مَا قَدَّمَتْ يَدَاهُ ۚ إِنَّا جَعَلْنَا عَلَىٰ قُلُوبِهِمْ أَكِنَّةً أَن يَفْقَهُوهُ وَفِىٓ ءَاذَانِهِمْ وَقْرًا ۖ وَإِن تَدْعُهُمْ إِلَى ٱلْهُدَىٰ فَلَن يَهْتَدُوٓا۟ إِذًا أَبَدًا
„Și cine este mai nedrept decât cel căruia i se amintesc semnele Domnului său, iar el se îndepărtează de ele și uită ceea ce au trimis înainte mâinile sale? Noi am pus peste inimile lor acoperăminte, ca să nu-l înțeleagă, și în urechile lor surzenie. Chiar dacă îi chemi la călăuzire, ei nu se vor mai călăuzi niciodată.”
Coran, al-Kahf 18:57
Printre acestea: îndepărtarea îi aduce o viață de strâmtorare și apăsare, în lumea aceasta și în Viața de Apoi, după cum spune:
وَمَنْ أَعْرَضَ عَن ذِكْرِى فَإِنَّ لَهُۥ مَعِيشَةً ضَنكًا وَنَحْشُرُهُۥ يَوْمَ ٱلْقِيَـٰمَةِ أَعْمَىٰ
„Iar cel care se îndepărtează de pomenirea Mea va avea o viață strâmtorată și îl vom aduna în Ziua Învierii orb.”
Coran, Ṭā Hā 20:124
Printre acestea: Allah, Preaslăvitul, a arătat că celui care se îndepărtează de pomenirea lui Allah îi rânduiește însoțitori dintre diavoli, care îi strică religia, după cum spune:
وَمَن يَعْشُ عَن ذِكْرِ ٱلرَّحْمَـٰنِ نُقَيِّضْ لَهُۥ شَيْطَـٰنًا فَهُوَ لَهُۥ قَرِينٌ
„Celui care se întoarce de la pomenirea Celui Milostiv îi rânduim un diavol, care îi devine însoțitor.”
Coran, az-Zukhruf 43:36
Printre acestea: Allah a arătat că cel care se îndepărtează va purta o povară în Ziua Învierii și că va fi dus într-un chin greu, după cum spune:
وَقَدْ ءَاتَيْنَـٰكَ مِن لَّدُنَّا ذِكْرًا مَّنْ أَعْرَضَ عَنْهُ فَإِنَّهُۥ يَحْمِلُ يَوْمَ ٱلْقِيَـٰمَةِ وِزْرًا
„Și ți-am dăruit de la Noi o aducere-aminte. Cel care se îndepărtează de ea va purta, în Ziua Învierii, o povară.”
Coran, Ṭā Hā 20:99–100 — fragment
Și prin cuvintele Sale:
وَمَن يُعْرِضْ عَن ذِكْرِ رَبِّهِۦ يَسْلُكْهُ عَذَابًا صَعَدًا
„Iar pe cel care se îndepărtează de pomenirea Domnului său îl va duce într-un chin greu.”107
Coran, al-Jinn 72:17 — fragment
Și există alte versete în care Preaslăvitul și Preaînaltul arată primejdiile și vătămările îndepărtării. Printre cele mai grave și mai cumplite se află faptul că ea împiedică și stăvilește credința celui care nu a crezut și slăbește credința celui care a crezut. Omul are parte de aceste urmări și primejdii pe măsura îndepărtării sale.
Uitarea — nepăstrarea de către om a celor încredințate memoriei sale, fie din slăbiciunea inimii, fie din nepăsare, fie intenționat, până când amintirea lor se șterge din inimă108 — are un efect puternic asupra scăderii credinței. Este o cauză a slăbirii ei; prin prezența sa, faptele de ascultare se împuținează și păcatele se înmulțesc.
Uitarea amintită în Nobilul Coran este de două feluri:
Un fel pentru care omul nu este scuzat: cel care are la origine intenția sa, precum în cuvintele:
وَلَا تَكُونُوا۟ كَٱلَّذِينَ نَسُوا۟ ٱللَّهَ فَأَنسَىٰهُمْ أَنفُسَهُمْ ۚ أُو۟لَـٰٓئِكَ هُمُ ٱلْفَـٰسِقُونَ
„Și nu fiți asemenea celor care L-au uitat pe Allah, astfel că El i-a făcut să se uite pe ei înșiși! Aceștia sunt cei nelegiuiți.”
Coran, al-Ḥashr 59:19
Și un fel pentru care este scuzat: cel a cărui cauză nu vine de la el, precum în cuvintele Preaînaltului:
رَبَّنَا لَا تُؤَاخِذْنَآ إِن نَّسِينَآ أَوْ أَخْطَأْنَا
„Domnul nostru, nu ne pedepsi dacă uităm ori greșim!”
Coran, al-Baqarah 2:286 — fragment
În hadith s-a transmis că Allah Preaînaltul a spus:
قَدْ فَعَلْتُ.
„Am făcut aceasta.”109
Muslim, nr. 126 — fragment
Musulmanul trebuie să se lupte cu propriul suflet și să-l țină departe de căderea în această uitare, ca să nu-i fie vătămate religia și credința.
Al treilea: neascultarea și săvârșirea păcatelor
Vătămarea și efectul rău al acestora asupra credinței sunt limpezi. După cum au spus mai mulți dintre înaintași, credința „sporește prin ascultare și scade prin neascultare”. După cum împlinirea celor poruncite de Allah, obligatorii și recomandate, sporește credința, săvârșirea celor oprite de El, interzise și dezaprobate, o micșorează. Păcatele diferă însă foarte mult prin treptele lor, stricăciunea și gravitatea vătămării lor. După cum a spus Ibn al-Qayyim:
ولا ريب أن الكفر والفسوق والمعاصي درجات، كما أن الإيمان والعمل الصالح درجات، قال تعالى:
„Fără îndoială, necredința, abaterea și păcatele au trepte, după cum și credința și faptele bune au trepte. Preaînaltul spune:
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 2, p. 142 — început
هُمْ دَرَجَـٰتٌ عِندَ ٱللَّهِ ۗ وَٱللَّهُ بَصِيرٌۢ بِمَا يَعْمَلُونَ
«Ei sunt pe trepte înaintea lui Allah, iar Allah vede ceea ce fac.»
Coran, Āl ʿImrān 3:163
Și spune:
وَلِكُلٍّ دَرَجَـٰتٌ مِّمَّا عَمِلُوا۟ ۚ وَمَا رَبُّكَ بِغَـٰفِلٍ عَمَّا يَعْمَلُونَ
«Și fiecare are trepte potrivit celor făcute, iar Domnul tău nu este nepăsător față de ceea ce fac.»
Coran, al-Anʿām 6:132
Și spune:
إِنَّمَا ٱلنَّسِىٓءُ زِيَادَةٌ فِى ٱلْكُفْرِ
«Amânarea lunilor sfinte nu este decât un spor în necredință.»
Coran, at-Tawbah 9:37 — fragment
Și spune:
فَأَمَّا ٱلَّذِينَ ءَامَنُوا۟ فَزَادَتْهُمْ إِيمَـٰنًا وَهُمْ يَسْتَبْشِرُونَ وَأَمَّا ٱلَّذِينَ فِى قُلُوبِهِم مَّرَضٌ فَزَادَتْهُمْ رِجْسًا إِلَىٰ رِجْسِهِمْ
«Cât despre cei care cred, ea le-a sporit credința și ei se bucură. Iar celor în ale căror inimi este o boală le-a adăugat întinare peste întinarea lor.»
Coran, at-Tawbah 9:124–125 — fragment
ونظائره في القرآن كثير.
Iar exemplele asemănătoare din Coran sunt multe.”110
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 2, p. 142 — sfârșit
Coranul și Sunnah au arătat că păcatele sunt mari și mici. Allah Preaînaltul spune:
إِن تَجْتَنِبُوا۟ كَبَآئِرَ مَا تُنْهَوْنَ عَنْهُ نُكَفِّرْ عَنكُمْ سَيِّـَٔاتِكُمْ وَنُدْخِلْكُم مُّدْخَلًا كَرِيمًا
„Dacă vă feriți de păcatele mari care vă sunt oprite, Noi vă vom șterge faptele rele și vă vom face să intrați într-un loc de cinste.”
Coran, an-Nisāʾ 4:31
Preaînaltul mai spune:
ٱلَّذِينَ يَجْتَنِبُونَ كَبَـٰٓئِرَ ٱلْإِثْمِ وَٱلْفَوَٰحِشَ إِلَّا ٱللَّمَمَ
„Cei care se feresc de păcatele mari și de faptele rușinoase, afară de micile abateri.”
Coran, an-Najm 53:32 — fragment
În Ṣaḥīḥ Muslim, Abū Hurayrah relatează că Trimisul lui Allah a spus:
الصَّلَوَاتُ الْخَمْسُ، وَالْجُمُعَةُ إِلَى الْجُمُعَةِ، وَرَمَضَانُ إِلَى رَمَضَانَ مُكَفِّرَاتٌ مَا بَيْنَهُنَّ إِذَا اجْتُنِبَتِ الْكَبَائِرُ.
„Cele cinci rugăciuni, vinerea până la vinerea următoare și Ramadanul până la Ramadanul următor șterg cele dintre ele, dacă sunt evitate păcatele mari.”111
Muslim, nr. 233
În cele două culegeri Ṣaḥīḥ, ʿAbd ar-Raḥmān ibn Abī Bakrah relatează de la tatăl său: „Eram lângă Trimisul lui Allah și el a spus:
أَلَا أُنَبِّئُكُمْ بِأَكْبَرِ الْكَبَائِرِ؟ ثَلَاثًا: الْإِشْرَاكُ بِاللَّهِ، وَعُقُوقُ الْوَالِدَيْنِ، وَشَهَادَةُ الزُّورِ.
«Să nu vă spun care sunt cele mai mari păcate dintre cele mari?» — de trei ori: «Asocierea de parteneri lui Allah, neascultarea părinților și mărturia mincinoasă.»”112
Al-Bukhārī, nr. 2654; Muslim, nr. 87
وفيهما عنه أنه سئل: أي الذنب أكبر عند الله؟ قال:
În amândouă s-a relatat că a fost întrebat: „Care păcat este cel mai mare înaintea lui Allah?” El a răspuns:
Al-Bukhārī și Muslim
أَنْ تَدْعُوَ لِلَّهِ نِدًّا وَهُوَ خَلَقَكَ. قيل: ثم أي؟ قال: أَنْ تَقْتُلَ وَلَدَكَ مَخَافَةَ أَنْ يَطْعَمَ مَعَكَ. قيل: ثم أي؟ قال: أَنْ تُزَانِيَ بِحَلِيلَةِ جَارِكَ.
„Să invoci pe cineva ca egal al lui Allah, deși El te-a creat.” A fost întrebat: „Apoi care?” El a răspuns: „Să-ți omori copilul de teamă că va mânca împreună cu tine.” A fost întrebat: „Apoi care?” El a răspuns: „Să săvârșești adulter cu soția vecinului tău.”113
Al-Bukhārī, nr. 4477 și 4761, și alții; Muslim, nr. 86
Și există alte texte care arată deosebirile dintre păcate și împărțirea lor în păcate mari și mici.
Dintr-o altă privință, păcatele se împart în patru categorii: de pretenție la stăpânire, diavolești, de fiară și de dobitoace. Nu ies din aceste categorii.
Păcatele de pretenție la stăpânire
Înseamnă ca omul să-și însușească ceea ce nu i se cuvine dintre însușirile stăpânirii dumnezeiești: măreția, trufia, puterea zdrobitoare, dominația, înălțarea și înrobirea făpturilor, precum și altele asemenea. Această categorie este cea mai gravă dintre felurile păcatelor.
Păcatele diavolești
Înseamnă asemănarea cu diavolul în invidie, agresiune, înșelare, ranchiună, amăgire și viclenie, în poruncirea neascultării de Allah și înfrumusețarea ei, în oprirea de la ascultarea de El și înfățișarea ei ca urâtă, în născocirea de inovații în religia Sa și în chemarea la inovații și rătăcire. Acest fel urmează după primul în privința stricăciunii, deși stricăciunea sa este mai mică decât a aceluia.
Păcatele de fiară
Sunt păcatele agresiunii, mâniei, vărsării de sânge și năpustirii asupra celor slabi și neputincioși. Din ele se nasc felurite vătămări aduse oamenilor și îndrăzneala la nedreptate și agresiune.
Păcatele de dobitoace
Sunt, de pildă, lăcomia și râvna de a împlini poftele pântecelui și ale părților intime. Din ele se nasc desfrâul, furtul, însușirea averilor orfanilor, zgârcenia, aviditatea, lașitatea, panica, neliniștea și altele asemenea.
Această categorie cuprinde cele mai multe păcate ale oamenilor, din pricina neputinței lor de a săvârși păcatele de fiară și cele de pretenție la stăpânire. Prin ea intră în celelalte categorii, căci îi trage către ele ca de căpăstru. Din ea trec la păcatele de fiară, apoi la cele diavolești, apoi la disputarea stăpânirii dumnezeiești și la asocierea de parteneri în unicitatea Lui.114
Toate acestea și altele ne arată că păcatele diferă în efectul lor asupra credinței, în micșorarea și slăbirea ei.
Această deosebire în efectul lor asupra credinței ține de mai multe lucruri: felul păcatului, mărimea lui, gravitatea stricăciunii sale, locul și timpul săvârșirii lui, făptuitorul și alte împrejurări.
Ibn al-Qayyim a spus:
وبالجملة فمراتب الفاحشة متفاوتة بحسب مفاسدها، فالمتخذ خدنًا من النساء، والمتخذة خدنًا من الرجال أقل شرًّا من المسافح والمسافحة مع كل أحد، والمستخفي بما يرتكبه أقل إثمًا من المجاهر المستعلن، والكاتم له أقل إثمًا من المخبر المحدث للناس به، فهذا بعيد من عافية الله تعالى وعفوه... وكذلك الزنى بالمرأة التي لا زوج لها أيسر إثمًا من الزنى بذات الزوج، لما فيه من ظلم الزوج والعدوان عليه، وإفساد فراشه عليه، وقد يكون إثم هذا أعظم من إثم مجرد الزنى، أو دونه، والزنى بحليلة الجار أعظم من الزنى ببعيدة الدار لما اقترن بذلك من أذى الجار، وعدم حفظ وصية الله تعالى ورسوله به، وكذلك الزنى بامرأة الغازي في سبيل الله أعظم إثمًا عند الله من الزنى بغيرها... وكما تختلف درجاته بحسب المزني بها، فكذلك تتفاوت درجاته بحسب الزمان والمكان والأحوال، وبحسب الفاعل.
„În ansamblu, treptele faptei rușinoase diferă potrivit stricăciunilor ei. Bărbatul care își ia o amantă și femeia care își ia un amant sunt mai puțin răi decât bărbatul și femeia care se desfrânează cu oricine. Cel care își ascunde fapta are un păcat mai mic decât cel care o arată în văzul tuturor; cel care o ține ascunsă are un păcat mai mic decât cel care le-o povestește oamenilor. Acesta din urmă este departe de ocrotirea și iertarea lui Allah Preaînaltul… La fel, desfrâul cu o femeie care nu are soț este un păcat mai ușor decât adulterul cu o femeie căsătorită, din pricina nedreptății și agresiunii împotriva soțului și a pângăririi patului său. Acest păcat adăugat poate fi mai mare decât păcatul desfrâului în sine ori mai mic decât el. Adulterul cu soția vecinului este mai grav decât desfrâul cu o femeie care locuiește departe, fiindcă i se adaugă vătămarea vecinului și nepăzirea poruncii lui Allah Preaînaltul și a Trimisului Său cu privire la el. La fel, adulterul cu soția celui plecat să lupte pe calea lui Allah este un păcat mai mare înaintea lui Allah decât desfrâul cu alta… După cum treptele sale diferă potrivit femeii cu care este săvârșit, ele diferă și potrivit timpului, locului, împrejurărilor și făptuitorului.
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 2, pp. 142–144 — început
فالزنى في رمضان ليلًا أو نهارًا أعظم إثمًا منه في غيره، وكذلك في البقاع الشريفة المفضلة هو أعظم إثمًا منه فيما سواها.
Desfrâul în Ramadan, noaptea ori ziua, este un păcat mai mare decât în alt timp. La fel, în locurile onorate și alese este un păcat mai mare decât în celelalte.
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān — continuare
وأما تفاوته بحسب الفاعل فالزنى من الحر أقبح منه من العبد، ولهذا كان حده على النصف من حده، ومن المحصن أقبح منه من البكر، ومن الشيخ أقبح منه من الشاب... ومن العالم أقبح منه من الجاهل لعلمه بقبحه وما يترتب عليه، وإقدامه على بصيرة، ومن القادر على الاستغناء عنه أقبح من الفقير العاجز، بل قد يقترن بالأيسر إثمًا ما يجعله أعظم إثمًا مما هو فوقه، كأن يقترن بالفاحشة من العشق الذي يوجب اشتغال القلب بالمعشوق وتأليهه له وتعظيمه والخضوع له، والتذلل له، وتقديم طاعته، وما يأمر به على طاعة الله تعالى ورسوله وأمره فيقترن بمحبة مخلوق وتعظيمه وموالاة من يواليه، ومعاداة من يعاديه، ومحبة ما يحبه، وكراهة ما يكرهه ما قد يكون أعظم ضررًا على صاحبه من مجرد ركوب الفاحشة.
Cât despre deosebirea potrivit făptuitorului, desfrâul celui liber este mai urât decât al robului; de aceea, pedeapsa acestuia este jumătate din pedeapsa celui liber. Al celui căsătorit este mai urât decât al celui necăsătorit, iar al bătrânului mai urât decât al tânărului… Al celui învățat este mai urât decât al celui neștiutor, fiindcă îi cunoaște urâțenia și urmările și totuși se avântă în el în cunoștință de cauză. Al celui care are cu ce să se lipsească de el este mai urât decât al săracului neputincios. Mai mult, faptei mai ușoare ca păcat i se poate alătura ceva care o face un păcat mai mare decât fapta aflată mai presus de ea: de pildă, când fapta rușinoasă se însoțește cu o pasiune care umple inima de persoana iubită, o preschimbă în obiect de adorare, o preamărește, i se supune și se umilește înaintea ei, punând ascultarea și poruncile ei înaintea ascultării și poruncii lui Allah Preaînaltul și a Trimisului Său. Iubirii și preamăririi unei făpturi, prieteniei cu cei care îi sunt prieteni, dușmăniei cu cei care îi sunt dușmani, iubirii celor pe care le iubește și urii celor pe care le urăște li se pot adăuga astfel lucruri mai vătămătoare omului decât simpla săvârșire a faptei rușinoase.”115
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 2, pp. 142–144 — sfârșit
Shaykhul Muḥammad al-ʿUthaymīn a spus:
وأما نقص الإيمان فله أسباب...
„Scăderea credinței are mai multe cauze…
Muḥammad al-ʿUthaymīn, Fatḥ Rabb al-bariyyah, p. 65 — început
٣ ـ فعل المعصية فينقص الإيمان بحسب جنسها وقدرها والتهاون بها وقوة الداعي إليها أو ضعفه.
3. Săvârșirea păcatului. Credința scade potrivit felului și mărimii lui, ușurătății cu care este privit și puterii ori slăbiciunii îndemnului către el.
Muḥammad al-ʿUthaymīn — continuare
فأما جنسها وقدرها: فإن نقص الإيمان بالكبائر أعظم من نقصه بالصغائر، ونقص الإيمان بقتل النفس المحرمة أعظم من نقصه بأخذ مال محرم، ونقصه بمعصيتين أعظم من نقصه بمعصية واحدة، وهكذا.
Cât despre felul și mărimea lui: scăderea credinței prin păcatele mari este mai mare decât prin cele mici; scăderea ei prin uciderea unui suflet a cărui ucidere este oprită este mai mare decât prin luarea unei averi oprite, iar scăderea ei prin două păcate este mai mare decât printr-un singur păcat, și tot așa.
Muḥammad al-ʿUthaymīn — continuare
وأما التهاون بها: فإن المعصية إذا صدرت من قلب متهاون بمن عصاه ضعيف الخوف منه كان نقص الإيمان بها أعظم من نقصه إذا صدرت من قلب معظم لله تعالى شديد الخوف منه، لكن فرطت منه المعصية.
Cât despre ușurătatea față de el: dacă păcatul vine dintr-o inimă care Îl tratează cu ușurătate pe Cel de care nu ascultă și care se teme puțin de El, scăderea credinței este mai mare decât atunci când vine dintr-o inimă care Îl preamărește pe Allah Preaînaltul și se teme mult de El, dar căreia i-a scăpat totuși păcatul.
Muḥammad al-ʿUthaymīn — continuare
وأما قوة الداعي إليها: فإن المعصية إذا صدرت عمن ضعفت منه دواعيها كان نقص الإيمان بها أعظم من نقصه إذا صدرت عمن قويت منه دواعيها، ولذلك كان استكبار الفقير، وزنى الشيخ أعظم إثمًا من استكبار الغني وزنى الشاب كما في الحديث:
Cât despre puterea îndemnului către el: dacă păcatul vine de la cineva în care îndemnurile către el sunt slabe, scăderea credinței este mai mare decât atunci când vine de la cineva în care acele îndemnuri sunt puternice. De aceea, trufia săracului și desfrâul bătrânului sunt păcate mai mari decât trufia bogatului și desfrâul tânărului, precum în hadith:
Muḥammad al-ʿUthaymīn — continuare
ثَلَاثَةٌ لَا يُكَلِّمُهُمُ اللَّهُ، وَلَا يَنْظُرُ إِلَيْهِمْ يَوْمَ الْقِيَامَةِ، وَلَا يُزَكِّيهِمْ، وَلَهُمْ عَذَابٌ أَلِيمٌ.
«Trei sunt cei cu care Allah nu va vorbi, spre care nu va privi în Ziua Învierii și pe care nu-i va curăți; ei vor avea o pedeapsă dureroasă.»116
Aṭ-Ṭabarānī, al-Kabīr, vol. 2, p. 351; al-Bayhaqī, ash-Shuʿab, vol. 4, p. 220 — fragment
وذكر منهم: الأشيمط الزاني، والعائل المستكبر؛ لقلة دواعي المعصية فيها.
I-a amintit printre aceștia pe «bătrânul cărunt care săvârșește desfrâu și săracul trufaș», din pricina puținelor îndemnuri către păcat în aceste două cazuri.”117
Muḥammad al-ʿUthaymīn, Fatḥ Rabb al-bariyyah, p. 65 — sfârșit
Din cele de mai sus rezultă că păcatele micșorează credința și că diferă în micșorarea ei potrivit mai multor lucruri, printre care:
1. Felul păcatului.
2. Gravitatea stricăciunii sale.
3. Mărimea lui.
4. Timpul și locul lui.
5. Ușurătatea cu care este privit.
6. Făptuitorul său.
După cum am arătat și am explicat mai înainte. De la Allah vine izbânda.
Printre lucrurile care îl păzesc pe om de păcate și îl ajută să se îndepărteze de ele și să nu cadă în ele se află cunoașterea primejdiilor lor, a celor pe care le nasc, a urmărilor lor rele și a vătămărilor lor grave.
Ibn al-Qayyim a spus în această privință câteva cuvinte scurte, dar care împlinesc scopul:
قلة التوفيق، وفساد الرأي، وخفاء الحق، وفساد القلب، وخمول الذكر، وإضاعة الوقت، ونفرة الخلق، والوحشة بين العبد وبين ربه، ومنع إجابة الدعاء، وقسوة القلب، ومحق البركة في الرزق والعمر، وحرمان العلم، ولباس الذل، وإهانة العدو، وضيق الصدر، والابتلاء بقرناء السوء الذين يفسدون القلب ويضيعون الوقت، وطول الهم والغم، وضنك المعيشة، وكسف البال... تتولد من المعصية والغفلة عن ذكر الله كما يتولد الزرع عن الماء، والإحراق عن النار، وأضداد هذه تتولد عن الطاعة.
„Puțina izbândă, stricarea judecății, ascunderea adevărului, stricarea inimii, stingerea renumelui, risipirea timpului, îndepărtarea oamenilor, înstrăinarea dintre rob și Domnul său, împiedicarea răspunsului la rugă, împietrirea inimii, ștergerea binecuvântării din mijloacele de trai și din viață, lipsirea de cunoaștere, îmbrăcarea în umilință, umilirea din partea dușmanului, apăsarea pieptului, încercarea prin însoțitori răi care strică inima și risipesc timpul, îndelungarea grijii și a mâhnirii, strâmtorarea vieții și întunecarea sufletului… se nasc din neascultare și din nepăsarea față de pomenirea lui Allah, așa cum plantele se nasc din apă și arderea din foc. Iar opusele lor se nasc din ascultare.”118
Ibn al-Qayyim, al-Fawāʾid, p. 67
Al patrulea: sufletul care îndeamnă la rău
Este sufletul condamnabil care se află în om: îi poruncește orice rău, îl cheamă către pieire și îl îndrumă către tot ceea ce este urât. Aceasta îi este firea și aceasta îi este însușirea, dacă Allah nu-i dă izbândă, statornicie și ajutor. Nimeni nu a scăpat de răul propriului suflet decât prin izbânda dăruită de Allah. Preaînaltul relatează cuvintele soției lui al-ʿAzīz:
وَمَآ أُبَرِّئُ نَفْسِىٓ ۚ إِنَّ ٱلنَّفْسَ لَأَمَّارَةٌۢ بِٱلسُّوٓءِ إِلَّا مَا رَحِمَ رَبِّىٓ ۚ إِنَّ رَبِّى غَفُورٌ رَّحِيمٌ
„Și nu-mi dezvinovățesc sufletul. Sufletul îndeamnă stăruitor la rău, în afară de cel asupra căruia Domnul meu are îndurare. Domnul meu este Iertător, Îndurător.”
Coran, Yūsuf 12:53
Preaînaltul mai spune:
وَلَوْلَا فَضْلُ ٱللَّهِ عَلَيْكُمْ وَرَحْمَتُهُۥ مَا زَكَىٰ مِنكُم مِّنْ أَحَدٍ أَبَدًا
„Dacă nu ar fi harul lui Allah asupra voastră și îndurarea Sa, niciunul dintre voi nu s-ar fi curățit vreodată.”
Coran, an-Nūr 24:21 — fragment
Iar celei mai cinstite și mai iubite dintre făpturile Sale i-a spus:
وَلَوْلَآ أَن ثَبَّتْنَـٰكَ لَقَدْ كِدتَّ تَرْكَنُ إِلَيْهِمْ شَيْـًٔا قَلِيلًا
„Și dacă nu te-am fi întărit Noi, ai fi fost aproape să te apleci puțin către ei.”
Coran, al-Isrāʾ 17:74
Profetul îi învăța cuvântarea khuṭbat al-ḥājah:
الحمد لله نحمده ونستعينه ونستغفره، ونعوذ بالله من شرور أنفسنا ومن سيئات أعمالنا، من يهده الله فلا مضل له ومن يضلل فلا هادي له.
„Lauda Îi aparține lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutor și iertare și căutăm adăpost la Allah de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nimeni nu îl poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă în rătăcire nimeni nu îl poate călăuzi.”119
Cuvântarea de nevoie; Abū Dāwūd și an-Nasāʾī
Răul se află ascuns în suflet și pricinuiește faptele rele. Dacă Allah îl lasă pe rob în seama propriului suflet, el piere între răul acestuia și faptele rele la care îl împinge. Dacă El îi dă izbândă și ajutor, scapă de toate acestea.120
Allah, Preaslăvitul, i-a dat omului, în fața acestui suflet, un suflet liniștit. Când sufletul care îndeamnă la rău îi poruncește ceva, sufletul liniștit îl oprește de la acel lucru. Omul ascultă când de unul, când de celălalt și se află sub puterea aceluia dintre ele care predomină în el.121
Ibn al-Qayyim a spus:
وقد ركب الله سبحانه في الإنسان نفسين: نفسًا أمارة، ونفسًا مطمئنة، وهما متعاديتان، فكل ما خف على هذه ثقل على هذه، وكل ما التذت به هذه تألمت به الأخرى، فليس على النفس الأمارة أشق من العمل لله، وإيثار رضاه على هواها، وليس لها أنفع منه، وليس على النفس المطمئنة أشق من العمل لغير الله وما جاء به داعي الهوى، وليس عليها شيء أضر منه... والحرب مستمرة لا تضع أوزارها إلا أن يستوفى أجلها من الدنيا.
„Allah, Preaslăvitul, a alcătuit în om două suflete: unul care îndeamnă la rău și unul liniștit. Ele sunt dușmane. Tot ceea ce îi este ușor unuia îi este greu celuilalt, iar ceea ce îl desfată pe unul îl îndurerează pe celălalt. Nimic nu îi este mai greu sufletului care îndeamnă la rău decât să lucreze pentru Allah și să aleagă mulțumirea Lui în locul poftei sale; totuși, nimic nu îi este mai folositor. Și nimic nu îi este mai greu sufletului liniștit decât să lucreze pentru altcineva decât Allah și să urmeze ceea ce aduce chemarea poftei; nimic nu îi este mai vătămător… Războiul continuă și nu încetează decât la împlinirea sorocului în această lume.”122
Ibn al-Qayyim, al-Jawāb al-kāfī, pp. 184–185
Nimic nu este mai vătămător credinței și religiei omului decât propriul suflet care îndeamnă la rău, cu această stare și aceste însușiri. El este o cauză principală și un factor activ în slăbirea, clătinarea și șubrezirea credinței.
De aceea, cel care vrea să-și păzească credința de scădere și slăbire trebuie să se îngrijească de cercetarea și mustrarea acestui suflet, să-l dojenească des, pentru a scăpa de urmările sale rele și aducătoare de pieire.
Cercetarea sufletului este de două feluri: înainte de faptă și după faptă.
Primul fel
Înseamnă ca omul să se oprească la prima pornire și dorință și să nu se grăbească să facă lucrul până când nu i se limpezește că săvârșirea lui este mai bună decât părăsirea lui.
Al doilea fel
Cercetarea sufletului după faptă este de trei feluri:
Primul: să-l cerceteze pentru o faptă de ascultare în care a rămas dator față de dreptul lui Allah Preaînaltul, neîmplinind-o în felul cuvenit.
Al doilea: să-și cerceteze sufletul pentru orice faptă a cărei părăsire i-ar fi fost mai bună decât săvârșirea ei.
Al treilea: să-și cerceteze sufletul cu privire la un lucru îngăduit sau obișnuit: de ce l-a făcut? A urmărit prin el pe Allah și Viața de Apoi, astfel încât să câștige, sau a urmărit lumea aceasta și câștigul ei grabnic, pierzând astfel acel folos și lipsindu-se de izbânda dobândirii lui?
Cele mai vătămătoare lucruri pentru rob sunt neglijența, părăsirea cercetării de sine, lăsarea în voia pornirilor și tratarea lucrurilor cu ușurătate, lăsându-le să treacă. Acestea îl duc la pieire. Așa este starea celor amăgiți: omul închide ochii la urmări, lasă lucrurile să meargă și se bizuie pe iertare, neglijând cercetarea sufletului și privirea către sfârșit. Când face astfel, îi devine ușor să săvârșească păcate, se obișnuiește cu ele și îi vine greu să se desprindă de ele.
Toate acestea se strâng în a-și cerceta mai întâi sufletul cu privire la îndatoririle obligatorii. Dacă își amintește o lipsă în ele, o îndreaptă fie prin recuperare, fie prin corectare. Apoi îl cercetează cu privire la cele oprite. Dacă află că a săvârșit ceva dintre ele, îndreaptă prin căință, cererea iertării și faptele bune care șterg răul. Apoi își cercetează sufletul pentru nepăsare: dacă a fost nepăsător față de rostul pentru care a fost creat, îndreaptă prin pomenire și întoarcere către Allah. Apoi îl cercetează cu privire la ceea ce a spus, la cele către care au mers picioarele sale, la cele săvârșite de mâinile sale și la cele auzite de urechile sale: «Ce ai urmărit prin aceasta? Pentru cine ai făcut-o? În ce fel ai făcut-o?» Să știe că pentru fiecare mișcare și cuvânt al său trebuie să se deschidă două registre: «Pentru cine ai făcut-o?» și «Cum ai făcut-o?» Prima întrebare privește sinceritatea, iar a doua, urmarea pildei Profetului.
Dacă robul va fi întrebat și judecat pentru orice lucru, pentru auzul, vederea și inima sa, i se cuvine să-și cerceteze sufletul înainte de a fi luat la socoteală în amănunt. Obligația cercetării sufletului este arătată de cuvintele Preaînaltului:
يَـٰٓأَيُّهَا ٱلَّذِينَ ءَامَنُوا۟ ٱتَّقُوا۟ ٱللَّهَ وَلْتَنظُرْ نَفْسٌ مَّا قَدَّمَتْ لِغَدٍ ۖ وَٱتَّقُوا۟ ٱللَّهَ ۚ إِنَّ ٱللَّهَ خَبِيرٌۢ بِمَا تَعْمَلُونَ
„O, voi, cei care credeți! Temeți-vă de Allah și fiecare suflet să privească ce a trimis înainte pentru mâine! Și temeți-vă de Allah! Allah este Bineștiutor a ceea ce faceți.”
Coran, al-Ḥashr 59:18
Ceea ce urmărim să arătăm este că îndreptarea inimii se face prin cercetarea sufletului, iar stricarea ei vine prin neglijarea lui și lăsarea în voia lui. La Allah căutăm ajutorul și nu există putere și tărie decât prin Allah.123
Ibn al-Qayyim a spus:
فالنفس داعية إلى المهالك، معينة للأعداء، طامحة إلى كل قبيح، متبعة لكل سوء، فهي تجري بطبعها في ميدان المخالفة. فالنعمة التي لا خطر لها: الخروج منها، والتخلص من رقها، فإنها أعظم حجاب بين العبد وبين الله تعالى، وأعرف الناس بها أشدهم إزراء عليها، ومقتًا لها.
„Sufletul cheamă către pieire, îi ajută pe dușmani, râvnește la tot ceea ce este urât și urmează orice rău; prin firea lui, aleargă pe câmpul împotrivirii. Binefacerea de neprețuit este ieșirea de sub puterea lui și eliberarea din robia sa. El este cel mai mare văl dintre rob și Allah Preaînaltul. Cei care îl cunosc cel mai bine sunt cei care îl disprețuiesc și îl detestă cel mai mult.”124
Ibn al-Qayyim, Ighāthat al-lahfān, vol. 1, p. 103
Îi cerem lui Allah să ne păzească de răul sufletelor noastre și de faptele noastre rele. El este Darnic, Generos.
A doua categorie
Aceasta cuprinde cauzele ori influențele exterioare care micșorează credința: cele a căror cauză vine din influența altcuiva asupra omului.
Ele se strâng în trei factori:
Primul: Satana
El este una dintre cauzele exterioare puternice care micșorează credința. Satana este un dușman înverșunat al credincioșilor și pândește nenorocirea lor. Nu are altă preocupare și alt țel decât să clatine, să slăbească și să strice credința din inimile credincioșilor. Celui care se predă șoaptelor diavolului, se lasă condus de gândurile lui și nu caută adăpost la Allah împotriva lui, credința îi slăbește și scade, ba uneori poate dispărea cu totul, pe măsura răspunsului musulmanului la acele șoapte și gânduri.
De aceea, Allah Preaînaltul ne-a avertizat cu cea mai mare tărie împotriva lui, ne-a arătat primejdiile sale și urmările cumplite ale urmării lui și ne-a făcut cunoscut că este dușmanul credincioșilor. Le-a poruncit să-l socotească dușman, ca să scape de el și de șoaptele lui.
Allah Preaînaltul spune:
يَـٰٓأَيُّهَا ٱلَّذِينَ ءَامَنُوا۟ لَا تَتَّبِعُوا۟ خُطُوَٰتِ ٱلشَّيْطَـٰنِ ۚ وَمَن يَتَّبِعْ خُطُوَٰتِ ٱلشَّيْطَـٰنِ فَإِنَّهُۥ يَأْمُرُ بِٱلْفَحْشَآءِ وَٱلْمُنكَرِ
„O, voi, cei care credeți! Nu urmați pașii diavolului! Iar celui care urmează pașii diavolului, acesta îi poruncește fapta rușinoasă și răul.”
Coran, an-Nūr 24:21 — fragment
Preaînaltul mai spune:
إِنَّ ٱلشَّيْطَـٰنَ لَكُمْ عَدُوٌّ فَٱتَّخِذُوهُ عَدُوًّا ۚ إِنَّمَا يَدْعُوا۟ حِزْبَهُۥ لِيَكُونُوا۟ مِنْ أَصْحَـٰبِ ٱلسَّعِيرِ
„Diavolul vă este dușman, așadar socotiți-l dușman! El nu-și cheamă ceata decât ca ei să fie dintre locuitorii Focului aprins.”
Coran, Fāṭir 35:6
Preaînaltul mai spune:
إِنَّ ٱلشَّيْطَـٰنَ لِلْإِنسَـٰنِ عَدُوٌّ مُّبِينٌ
„Diavolul este pentru om un dușman vădit.”
Coran, Yūsuf 12:5 — fragment
Preaînaltul mai spune:
ٱسْتَحْوَذَ عَلَيْهِمُ ٱلشَّيْطَـٰنُ فَأَنسَىٰهُمْ ذِكْرَ ٱللَّهِ ۚ أُو۟لَـٰٓئِكَ حِزْبُ ٱلشَّيْطَـٰنِ ۚ أَلَآ إِنَّ حِزْبَ ٱلشَّيْطَـٰنِ هُمُ ٱلْخَـٰسِرُونَ
„Diavolul a pus stăpânire pe ei și i-a făcut să uite pomenirea lui Allah. Aceștia sunt ceata diavolului. Cu adevărat, ceata diavolului este cea care pierde.”
Coran, al-Mujādilah 58:19
Ibn al-Jawzī a spus:
فالواجب على العاقل أن يأخذ حذره من هذا العدو الذي قد أبان عداوته من زمن آدم عليه الصلاة والسلام وقد بذل عمره ونفسه في فساد أحوال ابن آدم، وقد أمر الله بالحذر منه...
„Celui cu minte îi revine să se păzească de acest dușman, care și-a arătat dușmănia încă din vremea lui Adam, binecuvântările și pacea fie asupra sa, și care și-a cheltuit viața și puterile pentru stricarea stărilor fiului lui Adam. Allah a poruncit să ne păzim de el…”
Ibn al-Jawzī, Talbīs Iblīs, p. 23 — început
A amintit mai multe asemenea texte, apoi a spus:
وفي القرآن من هذا كثير.
„În Coran se află multe astfel de texte.”125
Ibn al-Jawzī, Talbīs Iblīs, p. 23 — sfârșit
Abū Muḥammad al-Maqdisī a spus în introducerea cărții sale Dhamm al-waswās:
أما بعد: فإن الله سبحانه جعل الشيطان عدوًّا للإنسان، يقعد له الصراط المستقيم، ويأتيه من كل جهة وسبيل، كما أخبر الله تعالى عنه أنه قال:
„Acestea fiind spuse: Allah, Preaslăvitul, l-a făcut pe diavol dușman al omului, care îi stă la pândă pe calea cea dreaptă și vine asupra lui din orice parte și pe orice drum. Allah Preaînaltul a arătat că el a spus:
Abū Muḥammad al-Maqdisī, Dhamm al-waswās, p. 46 — început
لَأَقْعُدَنَّ لَهُمْ صِرَٰطَكَ ٱلْمُسْتَقِيمَ ثُمَّ لَـَٔاتِيَنَّهُم مِّنۢ بَيْنِ أَيْدِيهِمْ وَمِنْ خَلْفِهِمْ وَعَنْ أَيْمَـٰنِهِمْ وَعَن شَمَآئِلِهِمْ ۖ وَلَا تَجِدُ أَكْثَرَهُمْ شَـٰكِرِينَ
«Le voi sta la pândă pe calea Ta cea dreaptă. Apoi voi veni asupra lor dinaintea lor și din urma lor, din dreapta și din stânga lor, iar pe cei mai mulți dintre ei nu-i vei găsi recunoscători.»
Coran, al-Aʿrāf 7:16–17 — fragment
وحذرنا الله عز وجل من متابعته وأمرنا بمعاداته ومخالفته فقال سبحانه:
Allah, Preaputernicul și Mărețul, ne-a avertizat să nu-l urmăm și ne-a poruncit să-i fim dușmani și să i ne împotrivim. Preaslăvitul spune:
Abū Muḥammad al-Maqdisī — continuare
إِنَّ ٱلشَّيْطَـٰنَ لَكُمْ عَدُوٌّ فَٱتَّخِذُوهُ عَدُوًّا
«Diavolul vă este dușman, așadar socotiți-l dușman!»
Coran, Fāṭir 35:6 — fragment
Și spune:
يَـٰبَنِىٓ ءَادَمَ لَا يَفْتِنَنَّكُمُ ٱلشَّيْطَـٰنُ كَمَآ أَخْرَجَ أَبَوَيْكُم مِّنَ ٱلْجَنَّةِ
«O, fii ai lui Adam! Să nu vă ademenească diavolul, așa cum i-a scos pe părinții voștri din Grădină!»
Coran, al-Aʿrāf 7:27 — fragment
وأخبر بما صنع بأبوينا تحذيرًا لنا من طاعته، وقطعًا للعذر في متابعته، وأمرنا الله سبحانه وتعالى باتباع الصراط المستقيم...
Ne-a arătat ce le-a făcut părinților noștri pentru a ne avertiza să nu-i dăm ascultare și pentru a înlătura orice scuză în urmarea lui. Allah, Preaslăvit și Preaînalt, ne-a poruncit să urmăm calea cea dreaptă…”126
Abū Muḥammad al-Maqdisī, Dhamm al-waswās, p. 46 — sfârșit
Diavolul este dușmanul omului, preocupat să strice convingerile și să ruineze credința. Cel care nu se întărește prin pomenirea lui Allah, prin căutarea adăpostului la El și cererea ocrotirii Sale devine un loc de desfătare pentru diavol. Acesta îi înfrumusețează săvârșirea păcatelor, îl îmbie să încalce opreliștile și îl ațâță puternic să săvârșească fapte rușinoase. Cât de pierdută îi este religia și cât de stricată credința dacă i se predă!
Ibn al-Qayyim a spus:
وإياك أن تمكن الشيطان من بيت أفكارك وإرادتك؛ فإنه يفسدها عليك فسادًا يصعب تداركه، ويلقي إليك أنواع الوساوس والأفكار المضرة، ويحول بينك وبين الفكر فيما ينفعك، وأنت الذي أعنته على نفسك بتمكينه من قلبك وخواطرك فملكها عليك.
„Ferește-te să-i dai diavolului stăpânire asupra casei gândurilor și voințelor tale! El ți le strică într-un fel greu de îndreptat, aruncă în tine felurite șoapte și gânduri vătămătoare și se așază între tine și gândirea la ceea ce îți folosește. Tu însuți l-ai ajutat împotriva ta, dându-i putere asupra inimii și gândurilor tale, astfel încât le-a luat în stăpânire împotriva ta.”127
Ibn al-Qayyim, al-Fawāʾid, p. 309
A dat pentru aceasta o pildă minunată, care i se potrivește întocmai, spunând în alt loc din cărțile sale:
وإذا أردت لذلك مثلًا مطابقًا فمثله مثل كلب جائع شديد الجوع، بينك وبينه لحم أو خبز، وهو يتأملك ويراك لا تقاومه وهو أقرب منك، فأنت تزجره وتصيح عليه، وهو يأبى إلا التحوم عليك، والغارة على ما بين يديك.
„Dacă vrei o pildă care să se potrivească, este asemenea unui câine foarte flămând. Între tine și el se află carne sau pâine, iar el te urmărește și vede că nu i te împotrivești și că el este mai aproape decât tine. Tu îl cerți și strigi la el, însă el nu face decât să dea târcoale în jurul tău și să se năpustească asupra celor dinaintea ta.”128
Ibn al-Qayyim, at-Tibyān fī aqsām al-Qurʾān, p. 419
Prin această pildă urmărește să arate cât de mare este primejdia diavolului pentru om dacă nu cere ocrotire la Allah împotriva lui și nu caută adăpost la Allah de răul său prin rugi folositoare și pomeniri binecuvântate.
Cel care își întoarce privirea de la acestea și se îndepărtează este însoțit de diavol în acest fel: îi înfrumusețează răul și îi dă nădejdi deșarte până când îi ia credința. Preaînaltul spune:
وَمَن يَعْشُ عَن ذِكْرِ ٱلرَّحْمَـٰنِ نُقَيِّضْ لَهُۥ شَيْطَـٰنًا فَهُوَ لَهُۥ قَرِينٌ وَإِنَّهُمْ لَيَصُدُّونَهُمْ عَنِ ٱلسَّبِيلِ وَيَحْسَبُونَ أَنَّهُم مُّهْتَدُونَ حَتَّىٰٓ إِذَا جَآءَنَا قَالَ يَـٰلَيْتَ بَيْنِى وَبَيْنَكَ بُعْدَ ٱلْمَشْرِقَيْنِ فَبِئْسَ ٱلْقَرِينُ
„Celui care se întoarce de la pomenirea Celui Milostiv îi rânduim un diavol, care îi devine însoțitor. Ei îi opresc de la cale, iar aceștia cred că sunt călăuziți. Până când, venind la Noi, spune: «O, dacă între mine și tine ar fi depărtarea dintre cele două răsărituri! Ce rău însoțitor!»”
Coran, az-Zukhruf 43:36–38
Al doilea: lumea aceasta și ispita ei
Acesta este al doilea factor exterior care micșorează credința omului.
Preocuparea cu bunurile trecătoare ale vieții lumești, umplerea timpului cu ele, cufundarea în căutarea lor și alergarea după plăcerile, ispitele și atracțiile lor sunt cauze ale scăderii și slăbirii credinței. Când dorința robului pentru ele crește și inima lui se leagă de ele, ascultarea sa slăbește, iar credința lui scade pe acea măsură.
Ibn al-Qayyim a spus:
وعلى قدر رغبة العبد في الدنيا ورضاه بها يكون تثاقله عن طاعة الله وطلب الآخرة.
„Pe măsura dorinței robului pentru lumea aceasta și a mulțumirii lui cu ea este și lenea sa în ascultarea de Allah și în căutarea Vieții de Apoi.”129
Ibn al-Qayyim, al-Fawāʾid, p. 180
De aceea, Allah, Înțeleptul, Bineștiutorul, a condamnat lumea aceasta în Cartea Sa și i-a arătat josnicia și micimea în numeroase versete ale Nobilului Coran.
Preaslăvitul spune:
ٱعْلَمُوٓا۟ أَنَّمَا ٱلْحَيَوٰةُ ٱلدُّنْيَا لَعِبٌ وَلَهْوٌ وَزِينَةٌ وَتَفَاخُرٌۢ بَيْنَكُمْ وَتَكَاثُرٌ فِى ٱلْأَمْوَٰلِ وَٱلْأَوْلَـٰدِ ۖ كَمَثَلِ غَيْثٍ أَعْجَبَ ٱلْكُفَّارَ نَبَاتُهُۥ ثُمَّ يَهِيجُ فَتَرَىٰهُ مُصْفَرًّا ثُمَّ يَكُونُ حُطَـٰمًا ۖ وَفِى ٱلْـَٔاخِرَةِ عَذَابٌ شَدِيدٌ وَمَغْفِرَةٌ مِّنَ ٱللَّهِ وَرِضْوَٰنٌ ۚ وَمَا ٱلْحَيَوٰةُ ٱلدُّنْيَآ إِلَّا مَتَـٰعُ ٱلْغُرُورِ
„Să știți că viața lumească este doar joacă, petrecere, podoabă, laudă de sine între voi și întrecere în averi și copii. Ea seamănă cu o ploaie a cărei vegetație îi încântă pe cultivatori, apoi se usucă și o vezi îngălbenită, apoi ajunge fărâme. În Viața de Apoi sunt o pedeapsă aspră, dar și iertare de la Allah și mulțumire. Iar viața lumească nu este decât desfătarea amăgirii.”
Coran, al-Ḥadīd 57:20
Preaînaltul mai spune:
وَٱضْرِبْ لَهُم مَّثَلَ ٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا كَمَآءٍ أَنزَلْنَـٰهُ مِنَ ٱلسَّمَآءِ فَٱخْتَلَطَ بِهِۦ نَبَاتُ ٱلْأَرْضِ فَأَصْبَحَ هَشِيمًا تَذْرُوهُ ٱلرِّيَـٰحُ ۗ وَكَانَ ٱللَّهُ عَلَىٰ كُلِّ شَىْءٍ مُّقْتَدِرًا ٱلْمَالُ وَٱلْبَنُونَ زِينَةُ ٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا ۖ وَٱلْبَـٰقِيَـٰتُ ٱلصَّـٰلِحَـٰتُ خَيْرٌ عِندَ رَبِّكَ ثَوَابًا وَخَيْرٌ أَمَلًا
„Și dă-le pilda vieții lumești: asemenea apei pe care o trimitem din cer și cu care se amestecă vegetația pământului, apoi aceasta ajunge uscături pe care le împrăștie vânturile. Allah are putere asupra oricărui lucru. Averea și copiii sunt podoaba vieții lumești, dar faptele bune care rămân sunt mai bune înaintea Domnului tău ca răsplată și mai bune ca nădejde.”
Coran, al-Kahf 18:45–46
Preaînaltul mai spune:
وَفَرِحُوا۟ بِٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا وَمَا ٱلْحَيَوٰةُ ٱلدُّنْيَا فِى ٱلْـَٔاخِرَةِ إِلَّا مَتَـٰعٌ
„Ei se bucură de viața lumească, dar viața lumească, față de Viața de Apoi, nu este decât o desfătare trecătoare.”
Coran, ar-Raʿd 13:26 — fragment
Preaînaltul mai spune:
إِنَّ ٱلَّذِينَ لَا يَرْجُونَ لِقَآءَنَا وَرَضُوا۟ بِٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا وَٱطْمَأَنُّوا۟ بِهَا وَٱلَّذِينَ هُمْ عَنْ ءَايَـٰتِنَا غَـٰفِلُونَ أُو۟لَـٰٓئِكَ مَأْوَىٰهُمُ ٱلنَّارُ بِمَا كَانُوا۟ يَكْسِبُونَ
„Cei care nu se așteaptă să Ne întâlnească, se mulțumesc cu viața lumească și își găsesc liniștea în ea și cei care sunt nepăsători față de semnele Noastre — sălașul lor va fi Focul, pentru ceea ce au agonisit.”
Coran, Yūnus 10:7–8
Aceste versete cuprind cea mai aspră amenințare pentru cel care se mulțumește cu viața lumească, își găsește liniștea în ea, este nepăsător față de semnele lui Allah și nu se așteaptă să-L întâlnească.
Preaînaltul a spus, mustrându-i pe credincioșii care se mulțumesc cu lumea aceasta:
يَـٰٓأَيُّهَا ٱلَّذِينَ ءَامَنُوا۟ مَا لَكُمْ إِذَا قِيلَ لَكُمُ ٱنفِرُوا۟ فِى سَبِيلِ ٱللَّهِ ٱثَّاقَلْتُمْ إِلَى ٱلْأَرْضِ ۚ أَرَضِيتُم بِٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا مِنَ ٱلْـَٔاخِرَةِ ۚ فَمَا مَتَـٰعُ ٱلْحَيَوٰةِ ٱلدُّنْيَا فِى ٱلْـَٔاخِرَةِ إِلَّا قَلِيلٌ
„O, voi, cei care credeți! Ce aveți de vă lipiți de pământ când vi se spune: «Porniți pe calea lui Allah!»? Vă mulțumiți cu viața lumească în locul Vieții de Apoi? Desfătarea vieții lumești, față de Viața de Apoi, nu este decât puțină.”
Coran, at-Tawbah 9:38
Și a spus:
فَوَاللَّهِ مَا الْفَقْرَ أَخْشَى عَلَيْكُمْ، وَلَكِنِّي أَخْشَى أَنْ تُبْسَطَ عَلَيْكُمُ الدُّنْيَا كَمَا بُسِطَتْ عَلَى مَنْ كَانَ قَبْلَكُمْ، فَتَنَافَسُوهَا كَمَا تَنَافَسُوهَا، وَتُهْلِكَكُمْ كَمَا أَهْلَكَتْهُمْ.
„Pe Allah, nu de sărăcie mă tem pentru voi, ci mă tem să nu vi se deschidă lumea aceasta, așa cum li s-a deschis celor dinaintea voastră, să vă întreceți pentru ea așa cum s-au întrecut ei și să vă piardă așa cum i-a pierdut pe ei.”130
Relatat în ambele culegeri Ṣaḥīḥ
Iar într-o altă formulare:
فَتُلْهِيَكُمْ كَمَا أَلْهَتْهُمْ.
„Să vă distragă așa cum i-a distras pe ei.”131
Al-Bukhārī, nr. 6425; Muslim, nr. 2691 — fragment
Și există multe alte texte. Cel care dorește creșterea și puterea credinței sale și vrea s-o păzească de slăbire și scădere trebuie să se lupte cu sine pentru a se ține departe de ispitele, atracțiile și distragerile lumii acesteia — cât de multe sunt!132
Acest lucru nu i se împlinește și nu se realizează decât după cercetarea a două lucruri:
Primul: să privească lumea aceasta, repeziciunea trecerii, pieirii și destrămării ei, lipsurile și micimea ei, durerea întrecerii și a râvnei pentru ea, precum și amărăciunile, tulburările și necazurile din acestea. Sfârșitul tuturor este dispariția și ruperea lor, urmate de părere de rău și regret. Cel care o caută nu scapă de griji înainte de a o dobândi, de griji când o are și de mâhnire și întristare după ce o pierde.
Al doilea: să privească Viața de Apoi, apropierea și venirea ei neîndoielnică, veșnicia și dăinuirea ei, noblețea bunătăților și bucuriilor din ea și deosebirea dintre acestea și cele de aici. Ea este după cum spune Preaslăvitul:
وَٱلْـَٔاخِرَةُ خَيْرٌ وَأَبْقَىٰٓ
„Iar Viața de Apoi este mai bună și mai dăinuitoare.”
Coran, al-Aʿlā 87:17
Acolo sunt bunătăți desăvârșite și neîncetate, pe când cele de aici sunt închipuiri lipsite de desăvârșire, trecătoare și pieritoare.
Dacă va cugeta la aceste două lucruri și le va cerceta bine, aceasta îl va îndruma să aleagă Viața de Apoi, cea dăinuitoare, în locul lumii trecătoare. Cel mai mare ajutor pentru aceasta este cercetarea stării și a vieții Trimisului și a companionilor săi: au aruncat lumea în urma lor, și-au întors inimile de la ea și au lăsat-o deoparte. Nu s-au atașat de ea, au părăsit-o și nu s-au aplecat spre ea; au socotit-o închisoare, nu grădină a fericirii, și au renunțat la ea cu adevărat. Dacă ar fi dorit-o, ar fi dobândit din ea tot ce era iubit și tot ce era râvnit. Lui i-au fost oferite cheile comorilor ei, iar el le-a refuzat. Ea s-a revărsat asupra companionilor lui, dar ei au dăruit-o altora, preferându-i lor înșiși, și nu și-au vândut pentru ea partea din Viața de Apoi. Au știut că este trecere și drum, fără a fi sălaș de rămânere și statornicie, că este loc de trecere, fără a fi sălaș al bucuriei, un nor de vară care se risipește curând și o umbră de vis care nici nu s-a împlinit bine că vestește plecarea.133
După cum spune Preaînaltul:
أَفَرَءَيْتَ إِن مَّتَّعْنَـٰهُمْ سِنِينَ ثُمَّ جَآءَهُم مَّا كَانُوا۟ يُوعَدُونَ مَآ أَغْنَىٰ عَنْهُم مَّا كَانُوا۟ يُمَتَّعُونَ
„Ai văzut dacă i-am lăsa să se bucure ani îndelungați, apoi ar veni asupra lor ceea ce li s-a promis? La ce le-ar folosi desfătarea de care au avut parte?”
Coran, ash-Shuʿarāʾ 26:205–207
Și spune:
وَيَوْمَ يَحْشُرُهُمْ كَأَن لَّمْ يَلْبَثُوٓا۟ إِلَّا سَاعَةً مِّنَ ٱلنَّهَارِ يَتَعَارَفُونَ بَيْنَهُمْ
„În Ziua în care îi va aduna, li se va părea că nu au rămas decât un ceas din zi și se vor recunoaște între ei.”
Coran, Yūnus 10:45 — fragment
Și spune:
وَيَوْمَ تَقُومُ ٱلسَّاعَةُ يُقْسِمُ ٱلْمُجْرِمُونَ مَا لَبِثُوا۟ غَيْرَ سَاعَةٍ
„În Ziua în care va sosi Ceasul, nelegiuiții vor jura că nu au rămas decât un ceas.”
Coran, ar-Rūm 30:55 — fragment
Și alte texte.
Îi cerem lui Allah să aducă ajutor inimilor noastre prin credință și să ne păzească de ispite, de cele văzute și de cele ascunse.
Al treilea: însoțitorii răi
Ei sunt oamenii cei mai vătămători pentru credința, purtarea și caracterul omului. Amestecarea și însoțirea cu ei sunt o cauză importantă a scăderii și slăbirii credinței.
S-a transmis în mod autentic de la Profet că a spus:
الرَّجُلُ عَلَى دِينِ خَلِيلِهِ، فَلْيَنْظُرْ أَحَدُكُمْ مَنْ يُخَالِلُ.
„Omul urmează religia prietenului său apropiat. Fiecare dintre voi să privească, așadar, pe cine își ia prieten apropiat.”134
Abū Dāwūd, nr. 4833; at-Tirmidhī, nr. 2378 și alții
Ibn ʿAbd al-Barr a spus:
وهذا معناه ـ والله أعلم ـ أن المرء يعتاد ما يراه من أفعال من صحبه، والدين العادة، فلهذا أمر ألا يصحب إلا من يرى منه ما يحل ويجمل فإن الخير عادة.
„Înțelesul său — și Allah știe mai bine — este că omul se deprinde cu faptele pe care le vede la însoțitorul său; «dīn» înseamnă obicei. De aceea i s-a poruncit să se însoțească numai cu acela la care vede ceea ce este îngăduit și frumos, căci binele este o deprindere.
Ibn ʿAbd al-Barr, Bahjat al-majālis, vol. 2, p. 751 — început
În înțelesul acestui hadith intră cuvintele lui ʿAdī ibn Zayd:
عن المرء لا تسأل وسل عن قرينه فكل قرين بالمقارن مقتدي
Nu întreba despre om, ci întreabă despre însoțitorul lui, căci fiecare însoțitor urmează pilda celui cu care se însoțește.
ʿAdī ibn Zayd, citat de Ibn ʿAbd al-Barr
Și cuvintele lui Abū al-ʿAtāhiyah:
من ذا الذي يخفى عليك إذا نظرت إلى خليله
Cine ți-ar rămâne ascuns dacă ai privi la prietenul său apropiat?
Abū al-ʿAtāhiyah, citat de Ibn ʿAbd al-Barr
وهذا كثير جدًّا، والمعنى في ذلك ألا يخالط الإنسان من يحمله على غير ما يحمد من الأفعال والمذاهب، وأما من يؤمن منه ذلك فلا حرج في صحبته.
Astfel de cuvinte sunt foarte multe. Înțelesul este ca omul să nu se amestece cu acela care îl împinge către fapte și căi nelăudabile. Cât despre cel din partea căruia omul este ferit de aceasta, nu este nicio vină în însoțirea cu el.”135
Ibn ʿAbd al-Barr, Bahjat al-majālis, vol. 2, p. 751 — sfârșit
Abū Sulaymān al-Khaṭṭābī a spus:
قوله: المرء على دين خليله، معناه: لا تخالل إلا من رضيت دينه وأمانته، فإنك إذا خاللته قادك إلى دينه ومذهبه، ولا تغرر بدينك ولا تخاطر بنفسك فتخالل من ليس مرضيًّا في دينه ومذهبه.
„Cuvintele «Omul urmează religia prietenului său apropiat» înseamnă: nu-ți lua prieten apropiat decât pe cel a cărui religie și vrednicie de încredere te mulțumesc. Dacă ți-l faci prieten apropiat, te va conduce către religia și calea lui. Nu-ți pune religia în primejdie și nu-ți risca sufletul împrietenindu-te strâns cu cel a cărui religie și cale nu sunt mulțumitoare.”
Abū Sulaymān al-Khaṭṭābī, al-ʿUzlah, p. 56 — continuare
قال سفيان بن عيينة: وقد روي في هذا الحديث: انظروا إلى فرعون معه هامان، انظروا إلى الحجاج معه يزيد بن أبي مسلم شر منه، انظروا إلى سليمان بن عبد الملك صحبه رجاء بن حيوة فقومه وسدده.
Sufyān ibn ʿUyaynah a spus: „S-a relatat în legătură cu acest hadith: priviți la Faraon — alături de el era Hāmān. Priviți la al-Ḥajjāj — alături de el era Yazīd ibn Abī Muslim, mai rău decât el. Priviți la Sulaymān ibn ʿAbd al-Malik: l-a însoțit Rajāʾ ibn Ḥaywah, care l-a îndreptat și l-a călăuzit către ceea ce este drept.”
Sufyān ibn ʿUyaynah, citat de al-Khaṭṭābī
ويقال: إن الخلة مأخوذة من تخلل المودة القلب وتمكنها منه: وهي أعلى درج الإخاء، وذلك أن الناس في الأصل أجانب، فإذا تعارفوا ائتلفوا فهم أوداء، وإذا تشاكلوا فهم أحباء، فإذا تأكدت المحبة صارت خلة.
Se spune că prietenia strânsă, khullah, își ia numele din pătrunderea afecțiunii în inimă și statornicirea ei în aceasta. Ea este cea mai înaltă treaptă a frăției. Oamenii sunt la început străini; când se cunosc și se apropie, devin prieteni. Când se aseamănă, devin iubiți unii altora; când iubirea se întărește, ea devine prietenie strânsă.136
Al-Khaṭṭābī, al-ʿUzlah, p. 56
S-a spus:
الناس كأسراب القطا، جبلوا على تشبه بعضهم ببعض وحكاية بعضهم لأفعال بعض، ولهذا كان المبتدي بالخير والشر له مثل من تبعه من الأجر والوزر.
„Oamenii sunt precum stolurile de găinușe de pustiu: au fost făcuți să se asemene unii cu alții și să-și imite faptele. De aceea, cel care începe un bine ori un rău are o răsplată ori o povară a păcatului asemenea celei a celui care îl urmează.”137
Ibn Taymiyyah, al-Istiqāmah, vol. 2, p. 255
Unul dintre înțelepți a spus:
عماد المودة المشاكلة، وكل ود عن غير تشاكل فهو سريع التصرم.
„Temelia afecțiunii este asemănarea; orice prietenie fără asemănare se rupe repede.”138
Al-Khaṭṭābī, al-ʿUzlah, p. 62
Oprirea de la amestecarea cu însoțitorii răi și avertizarea împotriva șederii cu ei au venit fiindcă firea omului este făcută să urmeze pilda și să se asemene cu cei pe care îi însoțește. Șederea alături de căutătorii cunoașterii trezește în suflet râvna de a căuta cunoașterea. Șederea alături de cei care renunță la cele lumești te face să renunți la lumea aceasta. Șederea cu adepții inovațiilor și ai poftelor te aruncă în prăpăstiile inovațiilor. Iar șederea cu cel avid după lumea aceasta trezește în suflet aviditatea pentru ea, și tot așa.
De aceea, omul trebuie să aleagă dintre însoțitori și prieteni pe cei a căror tovărășie îi aduce bine și folos și să se păzească cu cea mai mare grijă de însoțitorii răi.
Cel care cercetează starea înaintașilor și cugetă la viețile lor cunoaște aceasta și vede cât de mult se fereau și avertizau împotriva tovarășilor răi: nelegiuiți, adepți ai inovațiilor și alții.139
قال أبو الدرداء: من فقه الرجل مدخله وممشاه وإلفه، ثم قال أبو قلابة، بعد أن روى هذا الأثر عن أبي الدرداء: ألا ترى إلى قول الشاعر:
Abū ad-Dardāʾ a spus: „Înțelegerea omului se vede în locurile în care intră, pe unde umblă și în cei cu care se însoțește.” Abū Qilābah a spus, după ce a relatat aceste cuvinte de la Abū ad-Dardāʾ: „Nu vezi cuvintele poetului:
Abū ad-Dardāʾ și Abū Qilābah
عن المرء لا تسأل وأبصر قرينه فإن القرين بالمقارن يقتدي
Nu întreba despre om, ci privește-i însoțitorul, căci însoțitorul urmează pilda celui cu care se însoțește.”140
Vers citat de Abū Qilābah
Al-Aṣmaʿī a spus despre acest vers:
لم أر بيتًا أشبه بالسنة منه.
„Nu am văzut un vers care să se asemene mai mult cu Sunnah decât acesta.”141
Al-Aṣmaʿī
S-a transmis de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd că a spus:
اعتبروا الناس بأخدانهم، فإن المرء لا يخادن إلا من يعجبه.
„Judecați-i pe oameni după prietenii lor, fiindcă omul nu-și ia prieten apropiat decât pe cel care îi place.”
ʿAbd Allāh ibn Masʿūd
De la al-Aʿmash, că a spus:
كانوا لا يسألون عن الرجل بعد ثلاث: ممشاه ومدخله وإلفه من الناس.
„După trei lucruri nu mai întrebau despre om: pe unde umblă, unde intră și cu ce oameni se însoțește.”
Al-Aʿmash
Sufyān a spus:
ليس شيء أبلغ في فساد رجل وصلاحه من صاحب.
„Nimic nu are o înrâurire mai mare asupra stricării sau îndreptării unui om decât un însoțitor.”
Sufyān
Qatādah a spus:
إنا والله ما رأينا الرجل يصاحب من الناس إلا مثله وشكله، فصاحبوا الصالحين من عباد الله لعلكم أن تكونوا معهم أو مثلهم.
„Pe Allah, nu am văzut ca omul să se însoțească dintre oameni decât cu cei asemenea lui și de felul său. Însoțiți-vă, așadar, cu robii drepți ai lui Allah, poate veți fi împreună cu ei sau asemenea lor.”
Qatādah
Al-Fuḍayl a spus:
ليس للمؤمن أن يقعد مع كل من شاء...
„Credinciosului nu i se cuvine să șadă cu oricine voiește…”142
Al-Fuḍayl
Relatările în această privință sunt foarte multe și enumerarea lor ar fi lungă. Am ales dintre ele ceea ce este de ajuns și împlinește scopul. Cel care cugetă la relatările amintite și la altele cunoaște primejdia pe care însoțirea oamenilor răului, ai abaterii și ai nelegiuirii o aduce religiei și caracterului. Poți vedea un om drept, cast și bun, care, după ce se însoțește, se amestecă și se împrietenește cu oamenii răului și ai abaterii, ajunge un nelegiuit asemenea lor. Aceasta este rânduiala lui Allah în făpturile Sale. După cum s-a spus: „Însoțitorul te trage după el.”
Așadar, amestecarea cu nelegiuiții și oamenii răului este una dintre cele mai mari cauze ale scăderii și slăbirii credinței, ba uneori chiar ale stingerii și dispariției ei. Aceasta este pe măsura răului lor și a amestecării omului cu ei.
Printre lucrurile apărute în vremea noastră — care intră sub aceeași judecată ca însoțitorul, ba sunt și mai grave — se află șederea în fața canalelor prin satelit și a site-urilor deviate de pe internet. Prin acest mijloc, dușmanii religiei au reușit să intre în locuințe și case, purtându-și ispitele și otrăvurile și răspândindu-și viciile, josnicia și nelegiuirea. Înainte nu puteau ajunge la gândurile tinerilor și la mințile celor în creștere. Este cu adevărat dureros că printre fiii și fiicele musulmanilor au ajuns să fie unii care stau ore îndelungate înaintea acestor ecrane distrugătoare: îi ascultă cu urechile, îi privesc cu ochii și primesc cu inimile cele arătate de ei. Cu trecerea zilelor, ideile rele se strecoară, principiile distrugătoare prind rădăcini, mințile și gândurile sunt invadate, iar răul și stricăciunea cresc. Musulmanul trebuie să-și păzească sufletul și casa de uneltele distrugerii și de căile răului. Primejdia este foarte mare, iar Ocrotitorul este Allah.
وَمَن يَعْتَصِم بِٱللَّهِ فَقَدْ هُدِىَ إِلَىٰ صِرَٰطٍ مُّسْتَقِيمٍ
„Iar cel care se ține strâns de Allah este călăuzit pe o cale dreaptă.”
Coran, Āl ʿImrān 3:101 — fragment
اللهم أصلح لنا ديننا الذي هو عصمة أمرنا، وأصلح لنا دنيانا التي فيها معاشنا، وأصلح لنا آخرتنا التي فيها معادنا، واجعل الحياة زيادة لنا في كل خير، والموت راحة لنا من كل شر.
„O, Allah, îndreaptă-ne religia, care este pavăza noastră! Îndreaptă-ne lumea aceasta, în care ne avem traiul! Îndreaptă-ne Viața de Apoi, în care ne este întoarcerea! Fă ca viața să ne sporească în orice bine, iar moartea să ne fie odihnă de orice rău!”
Rugăciune
Notele originale
Al-Bukhārī, nr. 3606 și 7084, și Muslim, nr. 1874.
Talbīs Iblīs, p. 4. Vezi și al-Fatāwā de Ibn Taymiyyah, vol. 10, p. 301 și următoarele.
Fatḥ Rabb al-bariyyah, p. 66.
Tafsīr aṭ-Ṭabarī, vol. 15, pp. 211–212.
Ighāthat al-lahfān, vol. 1, p. 65.
Tafsīr aṭ-Ṭabarī, vol. 15, pp. 212–213.
Ighāthat al-lahfān, vol. 1, p. 65. Vezi și at-Tibyān fī aqsām al-Qurʾān de Ibn al-Qayyim, p. 31.
Ighāthat al-lahfān, vol. 2, p. 133.
Tafsīr Ibn Saʿdī, vol. 2, p. 39.
Vezi aceste relatări și altele în Tafsīr aṭ-Ṭabarī, vol. 3, p. 299, și vol. 5, p. 209. Vezi și Tafsīr al-Baghawī, vol. 1, p. 407, al-Fatāwā de Ibn Taymiyyah, vol. 7, p. 22, și Tafsīr Ibn Kathīr, vol. 1, p. 463.
Iqtiḍāʾ aṣ-ṣirāṭ al-mustaqīm, p. 78.
Baṣāʾir dhawī at-tamyīz de al-Fīrūzābādī, vol. 4, p. 140.
Sensul cuvântului ṣaʿadan: aspru, greu de îndurat.
Baṣāʾir dhawī at-tamyīz de al-Fīrūzābādī, vol. 5, p. 49.
Relatat de Muslim, nr. 126, prin Ibn ʿAbbās.
Ighāthat al-lahfān, vol. 2, p. 142.
Ṣaḥīḥ Muslim, nr. 233.
Al-Bukhārī, nr. 2654, și Muslim, nr. 87.
Al-Bukhārī, nr. 4477, 4761 și alte locuri, și Muslim, nr. 86, prin Ibn Masʿūd.
Vezi al-Jawāb al-kāfī de Ibn al-Qayyim, p. 147, și al-Fatāwā, vol. 13, p. 83.
Ighāthat al-lahfān, vol. 2, pp. 142 și 144, prescurtat. Vezi și al-Jāmiʿ li-shuʿab al-īmān de al-Bayhaqī, vol. 2, p. 78 și următoarele.
Relatat de aṭ-Ṭabarānī în al-Kabīr, vol. 2, p. 351, și al-Bayhaqī în ash-Shuʿab, vol. 4, p. 220. Al-Haythamī a spus în Majmaʿ az-zawāʾid, vol. 4, p. 78: „Relatatorii săi sunt dintre relatatorii culegerii Ṣaḥīḥ.” Shaykhul și imamul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb l-a inclus în Kitāb at-tawḥīd, în capitolul despre numeroasele jurăminte, și a spus: „Aṭ-Ṭabarānī l-a relatat cu un lanț autentic.” Al-Albānī l-a declarat autentic; vezi Ṣaḥīḥ al-Jāmiʿ, vol. 3, p. 74.
Fatḥ Rabb al-bariyyah, p. 65.
Al-Fawāʾid, p. 67. Vezi și al-Jawāb al-kāfī de Ibn al-Qayyim, p. 46 și următoarele.
Această cuvântare a fost relatată de Abū Dāwūd, vol. 2, p. 238, an-Nasāʾī, vol. 3, p. 105, și alții. Vezi tratatul lui al-Albānī, Khuṭbat al-ḥājah, în care a adunat căile de transmitere și formulările acestei cuvântări.
Vezi ar-Rūḥ de Ibn al-Qayyim, p. 226.
Vezi al-Wābil aṣ-ṣayyib de Ibn al-Qayyim, p. 27.
Al-Jawāb al-kāfī de Ibn al-Qayyim, pp. 184–185.
Vezi Ighāthat al-lahfān de Ibn al-Qayyim, vol. 1, pp. 97–100.
Ighāthat al-lahfān, vol. 1, p. 103.
Talbīs Iblīs, p. 23.
Dhamm al-waswās, p. 46. Vezi și introducerea lui Ibn al-Qayyim la cartea sa Ighāthat al-lahfān, vol. 1, p. 10.
Al-Fawāʾid, p. 309.
At-Tibyān fī aqsām al-Qurʾān, p. 419.
Al-Fawāʾid, p. 180.
Al-Bukhārī, nr. 3158 și 4015, și Muslim, nr. 2961, prin ʿAmr ibn ʿAwf.
Al-Bukhārī, nr. 6425, și Muslim, nr. 2691.
Vezi ce a scris Ibn al-Jawzī în cartea sa Ṣayd al-khāṭir, p. 25 și următoarele, pentru a lămuri ce anume din lumea aceasta este condamnat și ce nu este condamnat. Desfătarea lumească, în sine, nu este condamnată în chip absolut: Allah a arătat-o ca pe o binefacere a Sa în mai multe locuri din Nobilul Coran. Ceea ce este condamnat din ea este săvârșirea faptelor neștiinței și neascultării, preocuparea cu ea în detrimentul Vieții de Apoi și folosirea desfătărilor ei în ceea ce nu Îl mulțumește pe Allah Preaînaltul.
Vezi al-Fawāʾid de Ibn al-Qayyim, pp. 176–178.
Relatat de Abū Dāwūd, nr. 4833, at-Tirmidhī, nr. 2378, Aḥmad, nr. 8417, ʿAbd ibn Ḥumayd în al-Muntakhab min al-musnad, nr. 1429, și al-Ḥākim, vol. 4, p. 171. Este un hadith bun, după cum se arată în as-Silsilah aṣ-ṣaḥīḥah de al-Albānī, nr. 927.
Bahjat al-majālis, vol. 2, p. 751.
Al-ʿUzlah, p. 56.
Vezi al-Istiqāmah de Ibn Taymiyyah, vol. 2, p. 255.
Al-ʿUzlah de al-Khaṭṭābī, p. 62.
Vezi, de pildă, al-ʿUzlah de al-Khaṭṭābī, p. 56 și următoarele, al-Ibānah de Ibn Baṭṭah, vol. 2, p. 431 și următoarele, și alte lucrări.
Relatat de Ibn al-Aʿrābī în Muʿjam, nr. 1277, și prin calea lui de al-Khaṭṭābī în al-ʿUzlah, p. 59. Ibn Baṭṭah l-a relatat în al-Ibānah, vol. 2, pp. 437 și 439, cu o formulare apropiată.
Al-Ibānah de Ibn Baṭṭah, vol. 2, p. 440.
Aceste relatări au fost transmise de Ibn Baṭṭah în al-Ibānah, vol. 2, pp. 439, 452, 476, 480 și 481.