Verdictul privind cererea adresată autorilor de a-și semna cărțile

I-am adresat această întrebare șeicului ‘Abd al-Rahman al-Barrak (fie ca Allah să-l păstreze), iar el a spus:

Ceea ce fac unii autori, semnând exemplarele cărților pe care le-au scris la cererea editorilor, este un fenomen nou și, fără îndoială, o tradiție străină lipsită de sens, deoarece exemplarele pe care autorul ar trebui să le semneze nu sunt daruri din partea autorului pe care acesta le-ar semna pentru a indica acest lucru. Mai degrabă, exemplarul cărții îi aparține celui care solicită semnătura, astfel încât nu pare să existe vreun sens în aceasta, cu excepția imitării oarbe. Este ca și cum cei care fac aceasta caută binecuvântare (barakah) prin faptul că autorul își scrie numele în exemplarul lor, iar acest lucru este foarte puțin probabil, cu excepția cazului în care autorul este cineva în care sufiții cred așa cum cred în sfinții lor. Se pare că aceasta nu este cerută de la orice autor, ci mai degrabă de la cei celebri, pentru ca cel care îi obține semnătura să se poată lăuda cu ea, sau autorul este cineva pe care îl admiră, iar el obține acea semnătură ca amintire. Este bine cunoscut faptul că întrecerea pentru obținerea semnăturilor autorului poate duce la apariția admirației de sine în acesta.

Pe baza celor de mai sus, cel mai puțin pe care îl putem spune este că acest lucru este makruh, deoarece imită ne-musulmanii, nu are sens și îl poate face pe autor să dezvolte admirație de sine. De asemenea, îl poate determina pe cel care cere semnătura să-l venereze pe autor și exemplarul pe care acesta l-a semnat. Și Allah știe cel mai bine. Sfârșitul citatului.

Mai mult, întrecerea dintre admiratori, bărbați și femei, pentru a se grăbi la autor ca să-i obțină semnătura, așa cum se întâmplă la târgurile de carte, poate deschide și ușa către fitnah și ispită între sexe.

Și Allah știe cel mai bine.