Verdictul privind cel care fură, tâlhărește sau violează cu amenințarea cuțitului sau a armei

Aceste crime, săvârșite de unii oameni care nu au angajament religios, primesc o pedeapsă severă în sharee’ah, cunoscută de învățați drept hadd pentru haraabah (declanșarea războiului împotriva lui Allah și a Mesagerului Său) sau quta’ al-tareeq (banditism). Acest lucru este menționat în versetul în care Allah spune (interpretarea sensului): 

„Răsplata acelora care luptă împotriva lui Allah și a Mesagerului Său și răspândesc stricăciunea pe pământ este doar aceea că vor fi omorâți sau răstigniți sau li se vor tăia mâinile și picioarele de pe părți opuse sau vor fi izgoniți din țară. Aceasta este rușinea lor în această lume, iar în Lumea de Apoi vor avea parte de un chin mare”

[al-Maa’idah 5:33]

Consiliul Înalților Învățați din Țara celor Două Sanctuare Sfinte, sub conducerea lui Shaykh ‘Abd al-‘Azeez ibn Baaz (fie ca Allah să aibă milă de el), a emis o declarație privind aceste crime, în care se spune: 

Consiliul a studiat ceea ce au menționat învățații despre verdictele shar’i care, în general, impun obligația de a proteja cele cinci necesități esențiale ale vieții și de a le asigura siguranța. Acestea sunt: religia, viața, onoarea, sănătatea mintală și averea. Islamul recunoaște marele pericol care poate rezulta din crimele de agresiune împotriva sfințeniei vieților, onoarei și averii musulmanilor și amenințarea la adresa securității publice pe care aceasta o poate provoca în țară. 

Allah a garantat protecția religiei, integrității fizice, vieților, onoarei și sănătății mintale a oamenilor prin intermediul pedepselor pe care le-a prescris pentru a asigura securitatea atât la nivel public, cât și privat. Aplicarea versetului privind pedeapsa hadd pentru haraabah, în conformitate cu verdictele Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) privind muhaaribeen, garantează securitatea și liniștea sufletească și îi descurajează pe cei care s-ar gândi să comită astfel de crime și să agreseze musulmanii. 

Allah spune (interpretarea sensului): 

„Răsplata acelora care luptă împotriva lui Allah și a Mesagerului Său și răspândesc stricăciunea pe pământ este doar aceea că vor fi omorâți sau răstigniți sau li se vor tăia mâinile și picioarele de pe părți opuse sau vor fi izgoniți din țară. Aceasta este rușinea lor în această lume, iar în Lumea de Apoi vor avea parte de un chin mare”

[al-Maa’idah 5:33]

În al-Saheehayn se relatează că Anas (fie ca Allah să fie mulțumit de el) a spus: Unii oameni din ‘Ukl au venit la Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) și se aflau în al-Suffah. Clima din Madeenah i-a îmbolnăvit, așa că au spus: O, Mesager al lui Allah, dă-ne niște lapte. El a spus: „Cred că cel mai bun lucru pentru voi este să mergeți la cămilele Mesagerului lui Allah.” Au mers acolo și au băut din laptele și urina lor, apoi, când și-au revenit și au prins puteri, l-au ucis pe păstor și au mânat cămilele. Cineva a venit la Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) strigând după ajutor, iar el a trimis un grup în urmărirea lor. Nu trecuse mare parte din zi până când au fost prinși și aduși la el. El a poruncit să fie încălzite fiarele de însemnare, le-au fost scoși ochii, iar mâinile și picioarele le-au fost tăiate, fără a fi cauterizate, apoi au fost aruncați în harrah, unde au cerut apă, dar nu li s-a dat, până au murit. 

Abu Qilaabah a spus: Au furat, au ucis și au luptat împotriva lui Allah și a Mesagerului Său. 

Pe baza celor de mai sus, Consiliul a stabilit următoarele: 

(a)  

Crimele de răpire, tâlhărie și încălcare a sfințeniei musulmanilor prin ostilitate deschisă și nerușinată reprezintă un tip de muhaarabah (declanșarea războiului împotriva lui Allah și a Mesagerului Său) și răspândire a stricăciunii pe pământ, care merită pedeapsa menționată de Allah în versetul din al-Maa’idah, indiferent dacă agresiunea este îndreptată împotriva vieților, averilor sau onoarei oamenilor ori dacă îi înspăimântă pe călători și blochează drumurile (banditism). Nu contează dacă acest lucru se întâmplă în orașe, sate, deșert sau pustiu, aceasta fiind opinia corectă a învățaților (fie ca Allah să aibă milă de ei). 

Ibn al-‘Arabi a spus, relatând despre perioada în care era judecător: Mi-au fost aduși niște bandiți care ieșiseră să atace un grup de călători. Au luat cu forța o femeie de la soțul ei și de la grupul de musulmani care se afla împreună cu el și au dus-o cu ei. Apoi au fost urmăriți, prinși și aduși la mine. L-am întrebat despre ei pe unul dintre muftiștii cu care Allah m-a pus la încercare, iar el a spus că nu erau muhaaribeen, deoarece haraabah (crima de a lupta împotriva lui Allah și a Mesagerului Său) se aplică doar în privința averii, nu și a violului! Le-am spus: Noi suntem ai lui Allah și la El ne vom întoarce (spus de musulmani în momente de nenorocire). Nu știți că haraabah (agresiunea) împotriva onoarei este mai gravă decât agresiunea împotriva averii? Toți oamenii ar accepta să-și piardă averea și să le fie confiscată, mai degrabă decât să vadă o agresiune comisă împotriva soțiilor sau fiicelor lor. Dacă ar exista o pedeapsă mai severă decât cea menționată de Allah, aceasta ar fi pentru cei care răpesc femei. sfârșitul citatului. 

(b) 

Consiliul consideră că, în versetul în care Allah spune „Răsplata acelora care luptă împotriva lui Allah și a Mesagerului Său și răspândesc stricăciunea pe pământ este doar aceea că vor fi omorâți sau răstigniți sau li se vor tăia mâinile și picioarele de pe părți opuse sau vor fi izgoniți din țară”, cuvântul aw (sau) înseamnă că există posibilitatea de a alege, așa cum este sensul aparent al versetului. Aceasta este opinia majorității învățaților, fie ca Allah să aibă milă de ei. 

(c) 

Majoritatea Consiliului consideră că adjuncții conducătorului – judecătorii – au obligația de a stabili tipul crimei și de a pronunța verdictul în consecință. Dacă se dovedește că este o crimă care constituie război împotriva lui Allah și a Mesagerului Său (muhaarabah) și răspândire a stricăciunii pe pământ, atunci ei au posibilitatea de a pronunța o sentință de execuție, răstignire, tăiere a unei mâini și a unui picior de pe părți opuse sau exilare din țară, pe baza ijtihaad-ului lor și ținând cont de situația infractorului și de circumstanțele crimei, precum și de impactul acesteia asupra societății și de ceea ce poate realiza cel mai bine interesele Islamului și ale musulmanilor, cu excepția cazului în care muhaarib-ul a ucis, caz în care trebuie executat fără îndoială, după cum a relatat Ibn al-‘Arabi al-Maaliki că exista consensul învățaților asupra acestui punct. Printre Hanbali, autorul al-Insaaf a spus: Nu există nicio dispută asupra acestui punct. Sfârșitul citatului dintr-un material publicat de Consiliul Înalților Învățați sub titlul al-Hukm fi’l-Satw wa’l-Ikhtitaaf wa Muskiraat, p. 192-104.