Un musulman a apostaziat și a devenit creștin pentru a obține azil într-o țară străină, dar crede că este încă musulman

Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

„Oricine nu crede în Allah după credința sa, cu excepția celui care este constrâns, dar a cărui inimă este liniștită în credință; însă cei care își deschid inimile necredinței, asupra lor este mânia lui Allah și a lor va fi o mare pedeapsă”

[an-Nahl 16:106].

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Acest verset se numără printre cele care indică faptul că opinia lui Jahm și a celor care l-au urmat este incorectă, deoarece el considera că oricine rostește cuvinte de kufr este supus amenințării aplicabile necredincioșilor (veșnicia în Iad), cu excepția celui care este constrâns, dar a cărui inimă este liniștită în credință. 

Dacă se spune: Dar Allah, Preaînaltul, spune „însă cei care își deschid inimile necredinței”, răspunsul este că aceasta este în armonie cu începutul versetului, deoarece cel care nu crede fără să fie constrâns și-a deschis inima necredinței. Altfel, începutul versetului ar contrazice sfârșitul, iar dacă prin cel care nu crede se înțelege cel care își deschide inima necredinței, adică fără să fie constrâns, atunci nu s-ar face o excepție doar pentru cel constrâns; mai degrabă ar trebui făcută o excepție pentru cel constrâns și pentru cel care nu este constrâns, dacă nu și-a deschis inima necredinței. Iar dacă rostește cuvintele necredinței de bunăvoie, atunci și-a deschis inima către aceasta și aceasta reprezintă necredință. 

Acest lucru este indicat și de versetul în care Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

„Ipocriții se tem ca nu cumva să fie revelată o Soorah (capitol din Coran) despre ei, care să le arate ceea ce se află în inimile lor. Spune: «Continuați să batjocoriți! Dar cu siguranță Allah va scoate la iveală tot ceea ce vă temeți.»

Dacă îi întrebi (despre aceasta), ei declară: «Noi doar vorbeam fără rost și glumeam.» Spune: «De Allah, de Ayat-urile Sale (dovezi, evidențe, versete, lecții, semne, revelații etc.) și de Mesagerul Său (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) vă bateați joc?»

Nu vă mai scuzați; ați devenit necredincioși după ce ați crezut. Dacă iertăm unii dintre voi, îi vom pedepsi pe ceilalți dintre voi deoarece au fost Mujrimoon (necredincioși, politeiști, păcătoși, criminali etc.)”

[at-Tawbah 9:64-66].

Aici Allah afirmă că ei au devenit necredincioși după ce au crezut, chiar dacă au spus: Am rostit cuvinte de necredință fără să credem în ele; doar vorbeam fără rost și glumeam. El a subliniat faptul că batjocorirea revelațiilor lui Allah constituie necredință, iar aceasta nu poate veni decât de la cel care și-a deschis inima unor asemenea cuvinte, deoarece dacă în inima lui ar fi existat credință, aceasta l-ar fi împiedicat să rostească astfel de cuvinte.

Sfârșitul citatului din Majmoo‘ al-Fataawa (7/220). A se vedea și as-Saarim al-Maslool (524) 

Oricine rostește în mod clar cuvinte de necredință, în mod deliberat și din proprie alegere, devine necredincios, chiar dacă face aceasta pentru a atinge un scop lumesc. Cea mai mare parte a necredinței care apare între oameni este de acest tip. Singura excepție este cel care este constrâns sau forțat, sub rezerva condițiilor legate de o astfel de constrângere. 

Al-Qurtubi (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Savanții sunt unanim de acord că, dacă o persoană este constrânsă sau forțată să nu creadă, până la punctul în care se teme pentru viața sa, atunci nu există păcat asupra ei dacă nu crede, în timp ce inima sa este liniștită în credință…

Sfârșitul citatului din al-Jaami‘ li Ahkaam al-Qur’an (12/435) 

Dar care este definiția forțării sau constrângerii? 

Savanții au avut opinii diferite cu privire la definiția forțării sau constrângerii, dar, în general, toate se reduc la o amenințare reală cu uciderea sau pierderea unui membru, ori la amenințări cu violul atât pentru bărbați, cât și pentru femei, și lucruri similare. 

În al-Mawsoo‘ah al-Fiqhiyyah al-Kuwaitiyyah (6/101-102), referitor la condițiile forțării sau constrângerii, se spune: 

Ceea cu care este amenințat trebuie să fie uciderea sau pierderea unui membru, sau chiar luarea puterii ori a facultăților sale, lăsându-l în viață, cum ar fi luarea vederii sau a capacității de a-și folosi mâinile ori de a merge, chiar dacă membrele îi rămân intacte, ori alte lucruri care provoacă suferință, ceea ce include amenințarea atât a bărbaților, cât și a femeilor cu violul. 

În ceea ce privește amenințările cu înfometarea, aceasta variază, dar nu este considerată forțare sau constrângere până când foamea nu ajunge la un nivel la care cel constrâns se teme că ar putea muri din această cauză… Sfârșitul citatului. 

În ceea ce privește rostirea în mod deschis a cuvintelor de necredință pentru a-și îmbunătăți situația financiară, aceasta cu siguranță nu intră sub incidența constrângerii. 

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Am studiat madhhab-ul și am constatat că forțarea variază în funcție de ceea ce persoana este forțată să facă sau să spună. Forțarea de a rosti cuvântul necredinței nu este la fel ca forțarea de a oferi un cadou și lucruri similare. Ahmad a afirmat în mai multe locuri că forțarea nu poate fi considerată o scuză pentru rostirea cuvântului necredinței decât dacă se folosește tortura, precum lovirea sau legarea. Simpla folosire a unor cuvinte (aspre) nu poate fi considerată o scuză pentru rostirea cuvântului necredinței.

Sfârșitul citatului din al-Mustadrak ‘ala Majmoo‘ al-Fataawa (5/8). A se vedea și: Majmoo‘ al-Fataawa (1/372-373) 

Mai mult, una dintre condițiile forțării (care poate scuza o persoană pentru rostirea cuvântului necredinței) este ca cel constrâns să nu poată fugi de cel care îl constrânge și de tortura de care se teme. Dar dacă poate fugi, însă nu o face și rămâne în acel loc până când este forțat să-și părăsească religia, atunci nu este considerat că a fost constrâns să facă acest lucru. Așadar, cu atât mai mult nu este cazul celui care merge singur în locul în care va fi ispitit să-și părăsească religia. 

Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

„Într-adevăr! În ceea ce îi privește pe cei cărora îngerii le iau (în moarte) sufletele în timp ce își nedreptățesc sufletele (deoarece au rămas printre necredincioși, deși emigrarea era obligatorie pentru ei), ei (îngerii) le spun: «În ce situație erați?» Ei răspund: «Am fost slabi și oprimați pe pământ.» Ei (îngerii) spun: «Nu era oare pământul lui Allah suficient de larg pentru ca voi să emigrați pe el?» Acești oameni își vor găsi locul în Iad – ce destinație rea!

Cu excepția celor slabi dintre bărbați, femei și copii, care nu pot găsi un plan și nici nu își pot croi drumul.

Pentru aceștia există speranța că Allah îi va ierta, iar Allah este Mereu Iertător, Mult-Iertător”

[an-Nisa’ 4:95-97]. 

Shaykh as-Sa‘di (Allah să aibă milă de el) a spus în Tafseer-ul său (195): 

Aceasta este o amenințare severă pentru cei care nu au emigrat atunci când au putut, până când au murit. Îngerii care le iau sufletele îi mustră cu aceste cuvinte aspre și spun: „«Care era situația voastră?»” Cu alte cuvinte: care era starea voastră? Cum v-ați deosebit de politeiști? De fapt, le-ați sporit numărul și poate i-ați sprijinit împotriva credincioșilor și ați pierdut multe fapte bune, jihad-ul alături de Mesagerul lui Allah și faptul de a fi cu musulmanii, ajutându-i împotriva dușmanilor lor. 

„Ei răspund: «Am fost slabi și oprimați în țară»”, adică slabi, înjosiți și oprimați; nu aveam mijloace de a emigra. Dar ei nu spun adevărul când afirmă aceasta, deoarece Allah i-a mustrat și i-a avertizat, iar Allah nu împovărează niciun suflet cu mai mult decât poate suporta. 

Apoi se face o excepție pentru cei care erau cu adevărat slabi și oprimați; de aceea îngerii le spun: „«Nu era oare pământul lui Allah suficient de larg pentru ca voi să emigrați în alt loc?»” Aceasta este o întrebare pusă pentru a stabili un fapt. Cu alte cuvinte, este bine întipărit în mintea tuturor că pământul lui Allah este larg și, ori de câte ori o persoană se află într-un loc în care nu își poate practica religia în mod deschis, are alte locuri pe pământ și o ieșire către un ținut în care va putea să-L adore pe Allah. Sfârșitul citatului. 

Așadar, această persoană trebuie să se căiască înaintea lui Allah, Preaînaltul, pentru acest păcat grav și trebuie să renunțe la ceea ce face. Trebuie să-l sfătuiești că binecuvântările lui Allah, Preaînaltul, nu pot fi obținute prin neascultarea față de El și prin necredința în El; mai degrabă, ele pot fi obținute doar prin temerea de El. 

Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

„Iar celui care se teme de Allah și își îndeplinește datoria față de El, El îi va face o ieșire (din orice dificultate).

3. Și îi va asigura provizii din surse la care nici nu s-ar fi putut aștepta. Iar celui care se încrede în Allah, El îi va fi de ajuns. Cu adevărat, Allah Își va îndeplini porunca. Într-adevăr, Allah a stabilit o măsură pentru toate lucrurile”

[al-Talaaq 65:2-3] 

Shaykh as-Sa‘di (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Oricine se teme de Allah, Preaînaltul, și caută în mod constant plăcerea lui Allah în toate chestiunile sale, Allah îl va răsplăti în această lume și în Viața de Apoi. O parte din această răsplată este că îi va acorda o ieșire din orice greutate și dificultate. Așa cum celui care se teme de Allah Allah îi va acorda o ieșire, cel care nu se teme de Allah va cădea în greutăți și dificultăți de care nu se va putea salva și ale căror consecințe nu le va putea evita. 

Tayseer al-Kareem ar-Rahmaan fi Tafseer Kalaam al-Mannaan (p. 1026) 

Modul de a avea o viață fericită nu este să ai mulți bani; mai degrabă, este să te temi de Allah, să te încrezi corect în El și să înțelegi că nicio persoană nu moare până când nu a folosit toate proviziile care i-au fost stabilite. 

S-a relatat că Jaabir ibn ‘Abdullah a spus: Mesagerul lui Allah (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) a spus: „O, oameni, temeți-vă de Allah și fiți cumpătați în căutarea unui mijloc de trai, deoarece niciun suflet nu va muri până când nu va primi toate proviziile sale, chiar dacă acestea întârzie să vină. Așadar, temeți-vă de Allah și fiți cumpătați în căutarea proviziilor; luați ceea ce este permis și lăsați ceea ce este interzis.”

Narat de Ibn Maajah (2144); clasificat drept saheeh de al-Albaani în Saheeh Sunan Ibn Maajah (2/207). 

În al doilea rând: 

În ceea ce privește soția unui apostat cu care soțul său a consumat căsătoria înainte de a apostazia, trebuie să se aplice unul dintre cele două scenarii: 

-1-

Primul scenariu este că soțul se căiește înainte ca ‘iddah a ei să se încheie. În acest caz, ei se pot întoarce unul la celălalt, după ce el se căiește înaintea lui Allah, Preaînaltul, fără un nou contract de căsătorie, aceasta fiind considerată opinia mai corectă de un număr de savanți. 

Shaykh ‘Abd al-‘Azeez ibn Baaz (Allah să aibă milă de el) a spus:

Insultarea religiei constituie apostazie de la Islam; în mod similar, insultarea Coranului și insultarea Mesagerului constituie, de asemenea, apostazie de la Islam și necredință după credință – căutăm adăpost la Allah de aceasta. Dar aceasta nu se consideră divorț pentru soție; mai degrabă, ei trebuie separați fără divorț și aceasta nu este o formă de divorț; de fapt, ea devine interzisă pentru el, deoarece ea este musulmană, iar el este necredincios. Ea devine interzisă pentru el până când se căiește; dacă se căiește înainte ca ‘iddah a ei să se încheie, atunci ea se poate întoarce la el fără să fie nevoie de nimic. Cu alte cuvinte, dacă se căiește și se întoarce la Allah, ea se poate întoarce la el.

Sfârșitul citatului din Fataawa Noor ‘ala ad-Darb de Shaykh Ibn Baaz (p. 140). 

Shaykh Ibn ‘Uthaymeen (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Dacă un bărbat apostaziază – Allah să ne ferească – căsătoria lui este anulată, cu excepția cazului în care se căiește și se convertește la Islam înainte de sfârșitul ‘iddah, caz în care căsătoria lui rămâne valabilă.

Sfârșitul citatului din Fataawa Noor ‘ala ad-Darb de Shaykh Ibn ‘Uthaymeen (19/2). 

-2-

Al doilea scenariu este dacă se căiește după ce ‘iddah s-a încheiat. Majoritatea sunt de părere că nu o poate lua înapoi; mai degrabă, poate face acest lucru printr-un nou contract de căsătorie. 

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Dacă a apostaziat și nu s-a întors la Islam până când ‘iddah soției sale s-a încheiat, atunci ea este complet divorțată de el potrivit celor patru imami.

Sfârșitul citatului din Majmoo‘ al-Fataawa (32/190) 

Shaykh ‘Abd al-‘Azeez ibn Baaz (Allah să aibă milă de el) a spus:

Dacă se căiește după ce ‘iddah s-a încheiat și dorește să se căsătorească din nou cu ea, nu este nimic greșit în aceasta, dar trebuie să fie printr-un nou contract de căsătorie, pentru a fi prudent și a evita o chestiune asupra căreia savanții au opinii diferite. În caz contrar, unii dintre savanți consideră că ea este permisă pentru el fără un nou contract de căsătorie, dacă ea îl alege și nu s-a căsătorit cu altcineva după ce ‘iddah s-a încheiat, ci a rămas așa cum era. Dar dacă încheie un nou contract de căsătorie, aceasta este mai bine pentru a evita contrazicerea opiniei majorității savanților, deoarece majoritatea savanților spun că, atunci când ‘iddah ei se încheie, ea devine complet divorțată de el, devine străină pentru el și nu îi este permisă decât printr-un nou contract de căsătorie. Prin urmare, cea mai bună și mai prudentă opțiune este să încheie un nou contract de căsătorie. Aceasta se aplică dacă ‘iddah ei s-a încheiat înainte ca el să se căiască. Dar dacă se căiește înainte ca ‘iddah ei să se încheie, atunci ea rămâne soția lui, deoarece Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) a aprobat căsătoriile anterioare ale celor care au devenit musulmani după ce soțiile lor au făcut acest lucru, dacă ei au devenit musulmani înainte ca ‘iddah soțiilor lor să se încheie. 

Sfârșitul citatului din Fataawa Noor ‘ala ad-Darb (p. 140) 

Pe scurt: Oricine rostește cuvântul necredinței în mod deliberat și de bunăvoie devine astfel necredincios. Singura excepție este cel care este constrâns sau forțat; acesta nu devine necredincios. Cel care rostește cuvântul necredinței pentru a-și spori averea nu este constrâns. 

Dacă apostatul se căiește de apostazia sa în timp ce soția cu care a consumat căsătoria încă respectă ‘iddah, atunci o poate lua înapoi. Dar dacă se căiește după încheierea ‘iddah, atunci, pentru a fi prudent, o poate lua înapoi printr-un nou contract de căsătorie. 

Și Allah știe cel mai bine.