Tatăl soțului ei nu se roagă deoarece neagă faptul că rugăciunea este obligatorie; cum ar trebui să se comporte ea cu el?

În primul rând: 

Tatăl menționat în întrebare, care nu se roagă deoarece neagă faptul că rugăciunea este obligatorie, este un necredincios (disbeliever), în sensul necredinței majore care îl scoate din Islam; în această privință nu există nicio diferență de opinie între savanți. Un asemenea lucru poate fi făcut aproape numai de atei încăpățânați, precum comuniștii și seculariștii. Oricine neagă ceva din ceea ce a adus Mesagerul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) devine prin aceasta necredincios. Dacă este vorba despre rugăciune și despre ceilalți stâlpi ai Islamului și fundamentele sale majore, atunci lucrul este și mai grav, deoarece nu există nicio scuză pentru cel care o neagă și o respinge, fiind atât de bine cunoscută, iar oamenii cresc în țările musulmane cunoscând-o și respectând-o, chiar și cei care nu o îndeplinesc. Prin urmare, nimeni nu ar îndrăzni să nege faptul că este obligatorie și să o respingă, cu excepția celui care a mers la extreme în necredință și încăpățânare – Allah să ne ferească. 

Shaykh al-Islam (Ibn Taymiyah – fie ca Allah să aibă milă de el) a spus: 

Păcatul apostaților este mai grav înaintea lui Allah și în ochii Mesagerului Său și ai credincioșilor decât cel al unui necredincios originar, din mai multe motive. Acești oameni trebuie cu siguranță executați atât timp cât nu se întorc la ceea ce au părăsit; nu este permis să se încheie cu ei niciun tratat sau acord de pace, să li se ofere siguranță ori să li se elibereze prizonierii sau să fie răscumpărați în schimbul banilor ori printr-un schimb de prizonieri; nu este permis să se mănânce carnea sacrificată de ei, să se căsătorească cu femeile lor sau să le ia ca sclave atât timp cât rămân apostați, potrivit consensului savanților. Atât luptătorii lor, cât și cei care nu luptă – precum bătrânii, orbii și bolnavii cronici – trebuie executați, potrivit consensului savanților; acest lucru se aplică și femeilor lor, potrivit majorității savanților. 

În cazul unui necredincios originar, este permis să se încheie tratate cu el și să i se acorde protecție; este permis să i se arate bunătate și să fie răscumpărat dacă este prizonier, potrivit majorității savanților. Dacă face parte dintre Oamenii Cărții, este permis să li se ofere protecție sub conducere musulmană, să se mănânce hrana lor și să se căsătorească cu femeile lor, iar femeile lor nu trebuie atacate și ucise decât dacă participă la lupte prin cuvinte sau fapte, potrivit consensului savanților. În mod similar, niciunul dintre ei nu trebuie executat cu excepția celor care luptă, potrivit majorității savanților, după cum indică Sunnah. Necredinciosul care este apostat este mai rău, în privința religiei și a statutului lumesc, decât necredinciosul care rămâne necredincios.

Sfârșitul citatului. Majmoo‘ al-Fataawa (28/413-414) 

În al doilea rând: 

Dacă tatăl este așa cum l-ai descris, nu te sfătuim să accepți să te căsătorești cu fiul lui, decât dacă acesta îți va oferi o locuință separată, departe de acest tată. De fapt, aceasta este cerința de bază și firească: să te căsătorești și să ai propria locuință, separată de familia lui și de familia ta. 

Faptul că soțul locuiește în casa familiei și trăiește împreună cu acest tată ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și ca și cum el nu ar fi comis această faptă gravă (negarea și abandonarea rugăciunii) nu poate fi trecut cu vederea. Dimpotrivă, el trebuie să-l îndemne să se teamă de Allah și să-l mustre pentru necredința și rătăcirea sa. Apoi, dacă persistă în aceasta, trebuie să-l părăsească și să evite să se amestece cu el și trebuie să-și protejeze soția și copiii de el atât timp cât acesta rămâne apostat. 

Vezi, de asemenea, răspunsul la întrebarea nr. 141680 

Iar Allah știe cel mai bine.