Știința hadithului se bazează pe rațiune și pe principii shar‘i

Știința hadithului se întemeiază în esență și în principiu pe principii raționale, având o metodologie bazată pe acumularea experienței dobândite de savanții hadithului în urma multor ani de experiență în transmiterea relatărilor și verificarea autenticității și validității lor. Ei au dobândit baza acestei cunoașteri prin implicarea îndelungată în verificarea relatărilor, căutarea lor, transmiterea lor, examinarea lor și stabilirea existenței vreunor defecte în ele, dezvoltând astfel treptat principiile generale și cadrul științei hadithului. Al-Khateeb al-Baghdaadi a spus: Deosebirea autenticității hadithului este un tip de cunoaștere pe care Allah, slăvit fie El, o creează în inimile oamenilor după ce aceștia au petrecut mult timp în acest domeniu și s-au implicat îndelung în el.

Al-Jaami‘ (2/255).

Însă, în același timp, aceste principii generale – în filosofia lor generală, dar nu și în detaliile lor minore – sunt deduse din unele principii shar‘i menționate în textele Coranului și Sunnah. Există texte shar‘i generale care le prezintă savanților hadithului principiile de bază ale științei istoriei și relatărilor. În ceea ce privește detaliile, acestea au fost lăsate să fie dezvoltate prin acumularea practicii și experienței, după cum s-a menționat mai sus.

Unele dintre aceste principii shar‘i generale sunt următoarele:

1. Interdicția severă de a minți cu privire la hadithuri (relatarea de la Profet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa)), după cum Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a spus: „A minți cu privire la mine nu este asemenea minciunii cu privire la altcineva. Cel care spune cu bună știință o minciună despre mine să-și ocupe locul în Iad.” Relatat de al-Bukhaari (1295) și Muslim (4 – în Introducerea la Saheeh-ul său).

2. Neacceptarea relatării unui făcător de rele. Allah, slăvit fie El, spune (interpretarea sensului): „O, voi cei care credeți! Dacă un Fasiq (mincinos — persoană rea) vine la voi cu vreo veste, verificați-o, ca să nu vătămați oameni din neștiință și apoi să deveniți regretabili pentru ceea ce ați făcut” [al-Hujuraat 49:6].

3. Condiția ca transmițătorul să aibă un caracter bun, prin analogie cu cerința ca un martor să aibă un caracter bun. Allah, slăvit fie El, spune (interpretarea sensului): „Și luați ca martori doi oameni drepți dintre voi (musulmani). Și întemeiați mărturia pentru Allah” [at-Talaaq 65:2].

4. Verificarea și controlul constante. Allah, slăvit fie El, spune (interpretarea sensului): „Și nu urma (o, omule, adică nu spune, nu face și nu mărturisi) ceea ce nu cunoști. Cu adevărat, auzul, văzul și inima, toate acestea vor fi întrebate (de Allah)” [al-Isra’ 17:36].

5. Avertizarea împotriva relatărilor neobișnuite și stranii. S-a relatat de la Abu Hurayrah (fie ca Allah să fie mulțumit de el) că Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a spus: „La sfârșitul timpului vor exista mincinoși și șarlatani care vor aduce ahaadeeth pe care nici voi, nici strămoșii voștri nu le-ați auzit vreodată. Feriți-vă de ei și stați departe de ei și nu-i lăsați să vă inducă în eroare sau să vă încurce.” Relatat de Muslim în Introducerea la Saheeh-ul său (7).

6. Abținerea de la relatarea cu bună știință a unei relatări care este o minciună, după cum Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Cel care relatează un hadith de la mine știind că este fals este unul dintre mincinoși.” Relatat de Muslim în Introducerea la Saheeh-ul său.

7. Memorarea precisă este baza demnității de încredere. Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Fie ca Allah să binecuvânteze un om care aude un hadith de la noi și îl memorează pentru a-l transmite altora, căci se poate ca el să-l transmită unuia care îl va înțelege mai bine decât el și se poate ca cel care transmite cunoașterea să nu o înțeleagă el însuși.” Relatat de Abu Dawood în Sunan-ul său (3660).

8. Avertizarea împotriva expunerii la suspiciune prin relatarea multor relatări neobișnuite și prin lipsa selectivității în ceea ce se relatează. S-a relatat că Abu Hurayrah (fie ca Allah să fie mulțumit de el) a spus: Mesagerul lui Allah (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Este suficientă minciună pentru un om să vorbească despre tot ceea ce aude.” Relatat de Muslim în Introducerea la Saheeh-ul său.

9. Căutarea dovezilor și a probelor. Allah, slăvit fie El, spune (interpretarea sensului): „Spune (o, Muhammad (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa)): «Aduceți dovada voastră, dacă sunteți sinceri»” [al-Baqarah 2:111].

10.Căutarea cunoașterii certe, departe de speculație și iluzie. Allah, slăvit fie El, spune (interpretarea sensului): „Însă ei nu au cunoaștere despre aceasta. Ei urmează doar presupunerea și, cu adevărat, presupunerea nu ține locul adevărului” [an-Najm 53:28].

Unele dintre aceste texte au fost citate ca dovezi de Imam Muslim (fie ca Allah să aibă milă de el) în Introducerea la Saheeh-ul său (p. 7), unde a spus:

Trebuie să știi, fie ca Allah să te călăuzească, că este obligatoriu pentru oricine poate face deosebirea între relatările autentice și cele neautentice și între transmițătorii demni de încredere și cei dubioși să nu relateze nicio relatare decât dacă este sigur de validitatea și onestitatea transmițătorilor ei și să evite relatările transmise de transmițători dubioși și de cei care urmează cu încăpățânare bid ah (inovația).

Dovada pentru ceea ce spunem și pentru faptul că nu trebuie să fie altfel sunt cuvintele lui Allah, binecuvântat și înălțat fie El:

„O, voi cei care credeți! Dacă un Faasiq (mincinos — persoană rea) vine la voi cu vreo veste, verificați-o, ca să nu vătămați oameni din neștiință și apoi să deveniți regretabili pentru ceea ce ați făcut”

[al-Hujuraat 49:6]

„precum cei pe care îi acceptați ca martori”

[al-Baqarah 2:282]

„Și luați ca martori doi oameni drepți dintre voi (musulmani)”

[al-Talaaq 65:2].

Versetele pe care le-am citat dovedesc că relatarea unui faasiq (mincinos sau persoană rea) trebuie respinsă și neacceptată și că mărturia celui care nu este drept trebuie respinsă.

Chiar dacă o relatare nu este identică mărturiei sub anumite aspecte, ele sunt în esență identice, deoarece relatarea unui faasiq nu este acceptabilă potrivit savanților, la fel cum mărturia sa este respinsă de către toți. Sunnah indică faptul că relatările munkar trebuie respinse, la fel cum Coranul indică faptul că relatarea unui faasiq trebuie respinsă. Sfârșitul citatului.

Dr. Humaam Sa‘eed spune:

Astfel ne devine clar că metodologia savanților hadithului este o metodologie coranică, derivată din Coran și Sunnah, și că este o metodologie critică ce tratează relatările istorice; cu alte cuvinte, nu acceptă un text relatat fără a-l examina critic și nu este suficient ca acest text să fie transmis de un savant sau de o persoană respectabilă pentru a fi acceptat. Mai degrabă, este esențial ca atribuirea relatării celui care a spus-o să fie dovedită și ca ea să fie examinată în profunzime și cu atenție, pentru a ne asigura că este în armonie cu principiile dovedite și cu orientările generale.

Această metodologie critică ce tratează relatările istorice lipsea în cazul Torei și al Evangheliei și lipsea în cazul tuturor narațiunilor istorice de dinaintea Islamului. Apoi Islamul a venit pentru a oferi lumii această metodologie corectă, bazată pe cercetare, examinare aprofundată și gândire sănătoasă. Charles Guinevere a pus în contrast această metodologie de examinare critică a evenimentelor istorice cu metodologia creștină bazată pe credință, care accepta relatările generațiilor anterioare fără discuție sau examinare critică.

Mulți cercetători au trecut cu vederea această legătură metodologică dintre Coranul cel Sfânt și științele hadithului, până într-acolo încât mulți oameni au crezut că metodologia savanților hadithului a fost rezultatul unui geniu fără egal și că s-a dezvoltat doar din necesitate. Însă adevărul care nu poate fi pus la îndoială este că metodologia savanților hadithului este o metodologie coranică și că este una dintre manifestările caracterului miraculos al acestei religii. Așa cum Allah Și-a protejat Cartea sfântă de orice schimbare sau alterare, El a păstrat și Sunnah în ansamblu și a protejat-o de dispariție și uitare. Sfârșitul citatului din al-Fikr al-Manhaji ‘inda al-Muhadditheen (p. 24).

Toate cele de mai sus – după cum îi va fi clar cititorului – reprezintă principii metodologice generale stabilite de Coranul cel Sfânt și întipărite de Profetul nostru (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) în sufletele Companionilor săi, pentru a le stabili un cadru general pentru teoria cunoașterii pe care încercau să o dobândească și pe care urmau să întemeieze cunoașterea bazată pe rațiune și pe textele religioase. Astfel, aceste principii au condus la o examinare foarte precisă și aprofundată (a relatărilor) și la un simț critic bine echilibrat și călăuzit. Motivul a fost teama de încălcarea acestor principii și porunci divine. Dacă nu ar fi fost aceasta, musulmanii s-ar fi lăsat pradă iluziilor și speculațiilor și am fi văzut mituri, legende și contradicții care ar fi constituit limbajul comun al cunoașterii produse de musulmani. Însă factorul religios de descurajare cuprins în cele zece principii menționate mai sus a jucat un rol major în metodologia de verificare și examinare pe care savanții hadithului au dezvoltat-o.

În ceea ce privește detaliile precise ale științei hadithului, care înseamnă „învățarea regulilor și reglementărilor pe baza cărora savanții studiază isnaadul (lanțul transmițătorilor) și matnul (textul unui hadith) și stabilesc dacă acesta trebuie acceptat sau respins” – precum discuția lor despre faptul dacă un transmițător avea o memorie precisă sau nu, dacă relatarea este scrisă într-o manieră precisă, metodologia de tratare a relatărilor transmise de cei care practicau tadlees [tadlees este atunci când un transmițător relatează un hadith pe care nu l-a auzit direct de la shaykh-ul său, fără a menționa numele celei de-a treia persoane de la care l-a auzit], acordarea întâietății unei relatări transmise de cel mai autentic în fața uneia transmise de un om demn de încredere, cunoașterea modului de clasificare a transmițătorilor de la un anumit shaykh, compararea diferitelor relatări și colectarea hadithurilor cu texte similare, dar cu isnaaduri diferite, deliberarea în examinarea transmițătorilor, căutarea relatărilor coroborative, considerarea unei relatări ca fiind puternică atunci când există multe versiuni ale ei și multe isnaaduri și alte principii și reglementări care îi ajută pe savanți să stabilească dacă o relatare trebuie acceptată sau respinsă – toate acestea, după cum puteți vedea, sunt produsul unei gândiri raționale detaliate care transpune aceste principii generale în reguli și reglementări metodologice practice, prin intermediul cărora savanții hadithului au ajuns la o concluzie în aprecierea faptului dacă un hadith era saheeh (autentic) sau da‘eef (slab).

Al-‘Allaamah al-Mu‘allimi (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus:

Dar au acordat ei atenție rațiunii atunci când au acceptat un hadith și l-au considerat autentic?

Spun: Da, au acordat atenție acestui lucru în patru momente: când au auzit hadithul, când l-au relatat, când au judecat transmițătorii și când au judecat hadithurile.

Când savanții bine versați în acest domeniu au auzit o relatare care nu putea fi autentică sau care era foarte puțin probabil să fie autentică, nu o consemnau și nu o memorau, iar dacă o memorau, nu o transmiteau altora.

Dacă exista vreun interes care putea fi servit prin menționarea ei, o menționau și adăugau apoi critica relatării și a transmițătorului care greșise. Imam ash-Shaafa‘i a spus în ar-Risaalah (p. 399): Ceea ce poate indica dacă un transmițător spune adevărul sau minte este faptul că un transmițător relatează o relatare care nu poate fi adevărată sau care contrazice o altă relatare mai autentică ori cu mai multe dovezi care să-i demonstreze validitatea.

Al-Khateeb a spus în al-Kifaayah fi ‘Ilm ar-Riwaayah (p. 429): Capitol despre obligația de a elimina relatările neobișnuite și pe cele care nu pot fi autentice.

Printre transmițători există un grup foarte indulgent cu privire la ceea ce aud și relatează, însă imamii (savanții de frunte) îi urmăresc îndeaproape pe transmițători, astfel încât găsești rareori un hadith în mod evident fals, dar vei găsi în isnaadul său unul sau doi transmițători sau un grup de transmițători pe care imamii i-au criticat. Imamii critică foarte adesea un transmițător și îl consideră cu defect pentru că a relatat un singur hadith munkar (neobișnuit), cu atât mai mult două sau mai multe.

Ei descriu relatarea care nu poate fi autentică sau care este puțin probabil să fie autentică drept munkar (neobișnuită) sau baatil (falsă). Găsim acest lucru foarte des în biografiile transmițătorilor slabi sau în cărțile care tratează relatări cu defecte și fabricate.

Savanții care examinau hadithurile nu considerau un transmițător demn de încredere până când nu îi examinau hadithurile și nu le verificau unul câte unul.

În ceea ce privește examinarea autenticității hadithurilor, savanții sunt foarte atenți și precauți. Desigur, nu oricine despre care s-a relatat că a considerat un hadith autentic și demn de încredere era neapărat un om cu o cunoaștere profundă, însă cel care are cunoaștere și experiență poate face deosebirea între un lucru și altul.

Savanții de frunte care examinau hadithurile și-au dat seama că printre acestea există unele hadithuri care pot fi greu de acceptat pentru unii savanți ai kalaamului și pentru cei asemenea lor, însă ei le-au găsit conforme cu rațiunea demnă de încredere potrivit textelor religioase și au constatat că îndeplineau toate celelalte condiții ale autenticității. Mai mult, au găsit în Coran multe versete care erau în armonie cu acestea sau care vorbeau despre aceeași idee. Și acest lucru este greu de acceptat pentru savanții kalaamului, însă savanții hadithului știu că Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) credea în Coran și îl urma, astfel încât este foarte posibil să fi spus lucruri cu sensuri similare celor din Coran.

Sfârșitul citatului din al-Anwaar al-Kaashifah (p. 6-7).

Dr. Khaldoon al-Ahdab a spus:

Dezvoltarea usool al-hadith s-a realizat pe o bază rațională. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi putut avea niciodată acest impact uriaș asupra formării minții musulmane.

Această dezvoltare rațională a usool al-hadith a început de la principiul metodologic și rațional enunțat în Coranul cel Sfânt și Sunnah cu privire la examinarea transmițătorului și a ceea ce a transmis, principiu pe care se bazează știința usool al-hadith.

Dezvoltarea acestei ramuri a cunoașterii poate fi reprezentată prin faptul că savanții hadithului au acordat atenție rațiunii atunci când examinau un hadith pentru a-i vedea autenticitatea, în patru etape, după cum a spus marele savant și critic ‘Abd ar-Rahmaan al-Mu‘allimi al-Yamaani.

Sfârșitul citatului din Athar ‘Ilm Usool al-Hadith fi Tashkeel al-‘Aql al-Muslim, (p. 19).

Dr. ‘Abdullah Dayfullah ar-Ruhayli a spus:

 Principiile academice de verificare a relatărilor, potrivit nouă, musulmanilor – ca în cazul metodologiei savanților hadithului – nu se bazează pe credința în nevăzut, astfel încât această abordare mistică să poată constitui unul dintre principiile pentru stabilirea autenticității unei relatări sau a lipsei ei de autenticitate; mai degrabă, ele sunt principii raționale care țin cont de rațiune, de faptele istorice dovedite, de compararea relatărilor sau de alte principii pe care savanții hadithului le-au dezvoltat cu privire la dovezile sau probele autenticității unei relatări.

Aceste principii, așa cum le-am descris, sunt raționale și bazate pe bunul-simț, astfel încât toți oamenii – sau aproape toți oamenii – le vor putea înțelege și accepta, indiferent de religia sau apartenența lor. O relatare cu un lanț întrerupt de transmițători, de exemplu, este ceva de care s-ar îndoi toți oamenii cu minte sănătoasă și pe care nu l-ar accepta din această cauză. Aceasta deoarece nu există un lanț continuu de transmițători până la sursa relatării și, dacă acesta nu este disponibil, atunci cum poate fi imaginat că relatarea este autentică?

Mințile omenești pot face deosebirea între faptul că o relatare este certă, pe de o parte, și faptul că este probabilă sau doar posibilă, pe de altă parte. Prin urmare, nu există loc pentru întrebarea: pe ce metodologie academică se bazează abordarea savanților hadithului în verificarea unei relatări? Este o metodologie bazată pe știință sau una mistică, bazată pe credință? Aceasta deoarece credința în nevăzut nu joacă niciun rol în examinarea și verificarea relatării, apoi în acceptarea sau respingerea ei. Totuși, acest aspect al metodologiei savanților hadithului ține de verificarea relatărilor și nu se bazează pe opinia personală sau pe credința în nevăzut.

Sfârșitul citatului din Hiwaar hawla Manhaj al-Muhadditheen fi Naqd ar-Riwaayaat Sanadan wa Matnan (p. 12-13).

Și Allah știe cel mai bine.