Soțul ei a declarat-o necredincioasă deoarece ea refuză să-i declare necredincioși pe oameni

Există o lecție importantă pentru noi și pentru toți cei care citesc întrebarea dumneavoastră: putem vedea cum argumentele înșelătoare pot determina o persoană să-și distrugă atât treburile lumești, cât și pe cele religioase, să se abată de la calea cea dreaptă, să nege drepturile pe care ceilalți le au asupra sa și să-i piardă pe cei mai apropiați oameni, și anume soția și copiii. Toate acestea se datorează ignoranței, care este cel mai mare dușman al omului.

Vom începe cu aspectele personale ale întrebării dumneavoastră, și anume faptul că părerea soțului dumneavoastră că sunteți necredincioasă nu are, de fapt, niciun efect asupra contractului de căsătorie, atât timp cât nu a rostit cuvântul divorțului. Aceasta deoarece ideea sa de a vă considera necredincioasă, idee în care a ajuns să creadă cu tărie, este greșită și nu are nicio valoare. Niciun învățat nu a spus vreodată așa ceva și nicio hotărâre shar‘i nu poate fi întemeiată pe aceasta.

Motivul confuziei soțului dumneavoastră este înțelegerea greșită a principiului potrivit căruia „cel care nu îl consideră pe un necredincios ca atare este el însuși necredincios”, principiu citat de Shaykh Muhammad ibn ‘Abd al-Wahhaab (Allah să aibă milă de el) în Nawaaqid al-Islam, unde a spus: … Cel care nu îi declară necredincioși pe mushrikeen (politeiști), sau se îndoiește că sunt necredincioși, ori consideră corectă opinia lor, este el însuși necredincios.

Acest principiu se referă la două grupuri de oameni:

Primul grup este alcătuit din cei care sunt, în mod originar, necredincioși și politeiști, precum idolatrii, evreii, creștinii și cei pe care Allah i-a numit necredincioși în Sfântul Qur’an, precum Faraonul și Abu Lahab. În privința acestor oameni, oricine nu îi consideră necredincioși este el însuși necredincios.

Al doilea grup este alcătuit din cei care cad în mod cert în apostazie, potrivit consensului învățaților, în chestiuni care fac parte din Islam și despre care niciun musulman nu are nicio scuză să nu le cunoască, precum cel care neagă învierea sau respinge un verset din Cartea lui Allah, precum și alte forme de apostazie evidentă cu privire la care nu poate exista confuzie și asupra cărora nu există nicio diferență de opinie. Și acești oameni trebuie declarați necredincioși. Oricine află despre astfel de oameni și despre situația lor, iar dovada i se stabilește cu privire la această chestiune de către învățați și fuqaha’, dar insistă că ei nu sunt necredincioși, este el însuși necredincios.

Aceasta este o chestiune asupra căreia învățații au fost unanim de acord, după cum a relatat al-Qaadi ‘Iyaad (Allah să aibă milă de el), care a spus:

Există consensul învățaților cu privire la faptul că cel care nu consideră necredincioși pe vreunul dintre evrei și creștini, sau pe oricine abandonează religia musulmanilor, ori se abține sau ezită să-i descrie ca necredincioși, este el însuși necredincios.

Sfârșitul citatului din ash-Shifa (2/281)

Shaykh al-Islam a menționat unele secte baatini (ezoterice) despre care s-a dovedit în mod cert că sunt necredincioase, spunând:

Opiniile acestor grupuri sunt mai rele decât opiniile creștinilor și conțin contradicții asemănătoare celor din opiniile creștinilor. Prin urmare, uneori vorbesc despre întruparea divină, iar alteori despre unitatea a tot ceea ce există. Așadar, este o opinie contradictorie în sine. De aceea îl derutează pe cel care nu o înțelege, iar toate acestea reprezintă necredință, în interior și în exterior, potrivit consensului tuturor musulmanilor. Cel care se îndoiește că acești oameni sunt necredincioși după ce le-a cunoscut opiniile și a cunoscut religia Islamului este el însuși necredincios, asemenea celui care se îndoiește că evreii, creștinii și politeiștii sunt necredincioși.

Sfârșitul citatului din Majmoo‘ al-Fataawa (2/368)

În ceea ce privește chestiunile despre care există controverse dacă reprezintă necredință, sau în care situația nu este clară pentru oamenii obișnuiți (cei care nu sunt învățați), ori chestiunile care nu sunt pe deplin clare, sau despre care se presupune că există consens, dar acesta nu este definitiv, ori cu privire la care există diferențe de opinie dacă hotărârea privind apostazia poate fi aplicată unei anumite persoane – în toate aceste chestiuni nu este permis să fie considerat necredincios cel care nu are o opinie clară în privința lor sau care are o opinie diferită, deoarece, în principiu, chestiunea takfeer în aceste cazuri este supusă ijtihaadului și opiniilor diferite. Prin urmare, este mai potrivit ca cel care are o opinie diferită cu privire la takfeer în astfel de cazuri să fie scuzat. Cum s-ar putea spune despre o astfel de persoană că trebuie considerată necredincioasă sau chiar că trebuie privită ca adeptă a unei inovații sau a rătăcirii? Aceste chestiuni nu intră deloc sub incidența afirmației „cel care nu îl consideră pe un necredincios ca atare este el însuși necredincios”, potrivit celor explicate mai sus. Dimpotrivă, principiul clar și bine stabilit este că certitudinea nu poate fi înlăturată de îndoială. Pe baza principiului anterior, corect, oricine pretinde că este musulman și arată acest lucru (prin cuvinte și fapte) și este mulțumit cu Islamul trebuie considerat musulman, iar nimeni nu trebuie considerat apostat decât dacă acest lucru este dovedit în mod definitiv, nu pe baza unor simple îndoieli sau a unei interpretări greșite (a acțiunilor sale).

În vremea lui Shaykh ‘Abd al-Lateef ibn ‘Abd ar-Rahmaan ibn Hasan – unul dintre conducătorii da‘wah-ului najdian și unul dintre nepoții lui Shaykh Muhammad ibn ‘Abd al-Wahhaab – unii extremiști au mers prea departe în takfeer (declararea oamenilor ca necredincioși) din cauza înțelegerii greșite a acestui principiu. Așadar, le-a scris pentru a-i denunța, spunând:

„În anul șaizeci și patru, am aflat despre doi oameni rătăciți asemenea vouă în al-Ahsa’. Ei s-au ținut departe de Jumu‘ah și jamaa‘ah (rugăciunile în congregație) și i-au considerat necredincioși pe musulmanii din acel ținut. Argumentul lor era asemenea argumentului vostru; ei au spus: Oamenii din al-Ahsa’ stau cu Ibn Fayrooz și se amestecă cu el și cu oameni asemenea lui, care nu îl consideră pe taaghoot (conducătorii care nu pun în aplicare sharee‘ah) necredincios, dar nimeni nu îl consideră necredincios pe bunicul său, care a respins chemarea lui Shaykh Muhammad, nu a acceptat-o și i s-a opus.

„Ei au spus: Oricine nu declară în mod clar că el este necredincios este el însuși necredincios față de Allah, deoarece nu l-a respins pe taaghoot (conducătorii care nu pun în aplicare sharee‘ah), iar cel care stă cu el este asemenea lui. Pe baza acestor două idei false și rătăcite, ei au stabilit hotărârile aplicabile în cazul apostaziei evidente, până într-acolo încât au încetat să mai răspundă salutului de salaam. Chestiunea mi-a fost prezentată, așa că i-am convocat, i-am avertizat și le-am vorbit aspru. Mai întâi au pretins că urmează ‘aqeedah (crezul) lui Shaykh Muhammad ibn ‘Abd al-Wahhaab și că au copii ale tratatelor sale, așa că le-am discutat argumentele înșelătoare și le-am respins ideile rătăcite cu tot ceea ce am putut în întâlnirea cu ei.

„Le-am spus că Shaykh-ul nu avea nimic de-a face cu această credință și opinie și că nimeni nu trebuie considerat necredincios decât pe baza unui lucru asupra căruia toți musulmanii sunt de acord că cel care îl face este necredincios, precum shirk major (atribuirea de asociați lui Allah), respingerea revelațiilor și a Mesagerilor lui Allah sau a vreunuia dintre aceștia, după ce dovada a fost stabilită și a ajuns în mod definitiv la ei, precum declararea ca necredincioși a celor care se închină celor neprihăniți sau îi invocă alături de Allah ori îi tratează ca rivali ai Lui în ceea ce privește drepturile Sale asupra creației Sale, de închinare și devotament.

„Acesta este lucrul asupra căruia învățații și credincioșii, precum și toate școlile de gândire, au căzut de acord în unanimitate. Ei au acordat o atenție deosebită acestei chestiuni (takfeer sau declararea oamenilor ca necredincioși) atunci când au discutat hotărârile referitoare la aceasta și ceea ce constituie apostazie și este considerat astfel; de asemenea, au discutat chestiunea shirk-ului. Ibn Hajar a acordat o atenție deosebită acestei chestiuni într-o carte intitulată al-I‘laam bi Qawaati‘ al-Islam. „Cei doi persani menționați și-au exprimat căința și regretul și au pretins că adevărul li s-a clarificat amândurora, apoi au plecat spre coastă. Dar s-au întors la aceeași opinie și am auzit că i-au considerat necredincioși pe principalii învățați ai musulmanilor deoarece trimit scrisori regilor egipteni. Mai mult, îl consideră necredincios pe oricine se amestecă cu orice conducător religios musulman care le-a scris acestora (regilor egipteni). Căutăm refugiu la Allah împotriva rătăcirii după ce am fost călăuziți.

„Am auzit lucruri asemănătoare despre voi și că vă îndeletniciți cu discutarea unor chestiuni asemănătoare, pe care nimeni nu ar trebui să le discute în afară de învățații cu cunoștințe vaste și cei înzestrați cu o înțelegere profundă a revelației lui Allah, cărora li s-au acordat înțelepciune și cunoaștere.

„În ceea ce privește declararea oamenilor ca necredincioși pe baza acestor chestiuni despre care ați crezut că i-ar putea face pe musulmani necredincioși, aceasta este calea Khaarijis rătăciți, care s-au răsculat împotriva califului ‘Ali ibn Abi Taalib și a Sahaabah care erau cu el.”

Sfârșitul citatului din ad-Durar al-Saniyyah fi’l-Ajwibah an-Najdiyyah (1/466)

Comitetului Permanent i s-a adresat o întrebare în care se spunea:

În țara noastră există fenomenul închinării larg răspândite la morminte și, în același timp, există oameni care îi apără pe cei care fac acest lucru și spun că aceștia sunt încă musulmani și pot fi scuzați din cauza ignoranței lor; prin urmare, nu este nimic greșit în faptul că se căsătoresc cu fiicele noastre, că ne rugăm în spatele lor și că au toate drepturile pe care le are un musulman asupra altuia.

În răspunsul lor au spus:

… Nu este permis ca oamenii tawheed-ului, care cred că cei care se închină la morminte sunt necredincioși, să-i considere necredincioși pe frații lor credincioși în tawheed care nu îi consideră necredincioși pe aceștia (cei care se închină la morminte), până când dovada nu este stabilită împotriva lor, deoarece abținerea lor de a-i declara necredincioși se bazează pe ceea ce ei consideră a fi un motiv întemeiat, și anume credința că este esențială stabilirea dovezii împotriva celor care se închină la morminte înainte de a-i declara necredincioși. Aceasta este diferită de situația celor cu privire la care nu există niciun motiv să ne îndoim că sunt necredincioși, precum evreii, creștinii, comuniștii și cei asemenea lor. În ultimul caz, nu există niciun motiv să ne îndoim că sunt necredincioși sau să ne îndoim că cel care nu îi consideră necredincioși este el însuși necredincios. Iar Allah este Cel care acordă izbânda; Îi cerem Lui, slăvit fie, să îndrepte treburile musulmanilor, să le binecuvânteze înțelegerea religiei lor și să ne acorde nouă și lor refugiu împotriva relelor sufletelor noastre, a faptelor noastre rele și a vorbirii despre Allah, slăvit fie, și despre Mesagerul Său (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) fără cunoaștere, căci El este Atotputernic să facă aceasta.

Allah este sursa puterii. Fie ca Allah să trimită binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Muhammad, asupra familiei și companionilor săi.

Comitetul Permanent pentru Cercetare Academică și Emiterea Fatwa-urilor

Președinte: ‘Abd al-‘Azeez ibn ‘Abdullah ibn Baaz

Vicepreședinte: ‘Abd ar-Razzaaq ‘Afeefi.

Sfârșitul citatului din Fataawa al-Lajnah ad-Daa’imah (2/150-151)

Dr. Naasir al-‘Aql (Allah să-l păstreze) a spus – când a fost întrebat dacă există vreo diferență între ideea că „Cel care nu îl consideră pe un necredincios ca atare este el însuși necredincios” și ideea că „cel care nu îi consideră necredincioși pe politeiști este el însuși necredincios” – următoarele:

Fără îndoială, există o diferență, deoarece majoritatea celor care vorbesc despre cel care nu îl consideră pe necredincios ca atare se referă la cel care este necredincios potrivit judecății lor, în timp ce alții pot avea o opinie diferită cu privire la judecata lor.

În ceea ce îi privește pe cei care nu îl consideră necredincios pe politeist, aceasta este o chestiune care este, fără îndoială, clară, deoarece politeiștii sunt fără îndoială necredincioși, la fel ca ipocriții a căror ipocrizie a făcut-o cunoscută Allah, deși nu putem ști cine este exact ipocrit. Acest lucru se aplică și evreilor și creștinilor, precum și oricui nu mărturisește că nu există nicio divinitate în afară de Allah și că Muhammad este Mesagerul lui Allah – el este necredincios, iar cel care nu îl descrie astfel este, în principiu, de asemenea necredincios, însă această chestiune necesită procedura obișnuită pentru a stabili exact ce spune și ce știe, dacă este ignorant sau nu și așa mai departe.

Sfârșitul citatului din Sharh at-Tahhaawiyyah de Naasir al-‘Aql (67/15).

Pe scurt, vă sfătuim să aveți răbdare cu soțul dumneavoastră, să continuați să-l sfătuiți și să vă purtați cu bunătate față de el și să-l îndrumați către oameni ai cunoașterii și înțelegerii, în speranța că va renunța la această atitudine de extremism în chestiunea takfeer-ului și vă va acorda drepturile pe care Allah le-a rânduit pentru dumneavoastră și se va proteja de pericolul extremismului și al depășirii limitelor.

Pentru mai multe informații, vă rugăm să consultați nr. 85102

Și Allah știe cel mai bine.