Metoda salafită de interpretare a atributelor divine și respingerea interpretării panteiste a hadithului „Voi fi auzul lui”

În primul rând:

Metoda lui Ahl as-Sunnah wa’l-Jamaa‘ah în ceea ce privește înțelegerea atributelor divine este că fiecare atribut al Domnului lor, preaslăvit și înălțat fie El, pe care îl afirmă, este afirmat pe baza unui text din Cartea lui Allah sau din Sunnah Profetului Său (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), confirmând în același timp că Allah, preaslăvit și înălțat fie El, nu seamănă în niciun fel cu creația Sa, deoarece El, preaslăvit și înălțat fie El, spune (interpretarea sensului): „Nimic nu este asemenea Lui” [ash-Shoora 42:11]. Acest verset conține o respingere a ideii de asemănare a lui Allah cu creația Sa, iar cuvintele următoare (interpretarea sensului), „și El este Atotauzitorul, Atotvăzătorul”, constituie o respingere a celor care neagă atributele divine și cred că împărtășirea unei descrieri sau a unui atribut înseamnă că divinul și umanul sunt asemănătoare.

În răspunsul la întrebarea nr. 155206 , am discutat unele principii utile cu privire la numele și atributele lui Allah. În răspunsul la întrebarea nr. 34630 veți găsi o discuție detaliată despre sensul credinței în numele și atributele divine și patru aspecte care trebuie evitate, și anume denaturarea, negarea, asemănarea lui Allah cu creația Sa și discutarea modului în care sunt atributele divine. Dacă cineva cade într-unul dintre acestea, el nu crede în numele și atributele divine așa cum ar trebui.

În cartea sa al-Qawaa‘id al-Muthla fi Sifaat Allah wa Asmaa’ihi al-Husna, Shaykh Muhammad ibn Saalih al-‘Uthaymeen (Allah să aibă milă de el) a discutat câteva îndrumări utile cu privire la atributele lui Allah, preaslăvit și înălțat fie El. Puteți găsi cartea sa accesând următorul link:

Shaykh al-‘Alawi ibn ‘Abd al-Qaadir al-Saqqaaf (Allah să-l păstreze) a menționat douăzeci și una de îndrumări pentru înțelegerea atributelor lui Allah, preaslăvit și înălțat fie El, în cartea sa Sifaat Allah ‘azza wa jall al-Waaridah fi’l-Kitaab wa’s-Sunnah.

Hadithul menționat de cel care a adresat întrebarea face parte dintr-un hadith relatat de Abu Hurayrah (Allah să fie mulțumit de el), care a spus: Mesagerul lui Allah (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Cu adevărat, Allah, preaslăvit și înălțat fie El, spune: «Oricui arată dușmănie unui apropiat al Meu, îi voi declara război. Robul Meu nu se apropie de Mine prin nimic mai iubit de Mine decât îndatoririle religioase obligatorii pe care i le-am impus, iar robul Meu continuă să se apropie de Mine prin fapte supererogatorii până când îl iubesc. Așadar, când îl iubesc, voi fi auzul lui cu care aude, văzul lui cu care vede, mâna lui cu care lovește și piciorul lui cu care merge. Dacă Mi-ar cere [ceva], cu siguranță i-aș da, iar dacă Mi-ar cere adăpost, cu siguranță i l-aș acorda.»” Relatat de al-Bukhaari (6137).

Trebuie să subliniem că panteiștii (al-ittihaadiyyah) citează acest hadith ca dovadă pentru credința lor falsă, nu cei care cred în întrupare (al-hulooliyyah). Pentru informații despre diferența dintre panteism și întrupare, vă rugăm să consultați răspunsul la întrebarea nr. 147639. Ei au spus că acest hadith indică unirea dintre Creator și creatură, dacă aceasta din urmă se apropie de Allah, preaslăvit și înălțat fie El, îndeplinind îndatoririle religioase obligatorii, după care robul – căutăm adăpost la Allah de asemenea idei – devine parte din esența lui Dumnezeu și aude cu auzul lui Allah și vede cu văzul Său! Cu alte cuvinte, Creatorul devine una cu creatura, iar ele devin unul și același lucru! Fără îndoială, acesta este kufr (necredință) care îl scoate pe om din Islam. Hadithul pe care l-au citat ca dovadă este, de fapt, o dovadă împotriva lor, deoarece afirmă că există două entități separate, și anume Creatorul și creatura, și evidențiază diferența dintre ele; afirmă că există un adorator și un obiect al adorării sale și evidențiază diferența dintre ei; afirmă că există un iubitor și un iubit, unul care cere și Unul care răspunde. Nu există nimic în el care să indice că cei doi devin una.

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyyah (Allah să aibă milă de el) a spus:

Ereticii și panteiștii îl citează ca dovadă pentru credința lor, deoarece Allah spune (în acest hadith qudsi): „Voi fi auzul, văzul, mâna și piciorul lui.” Însă hadithul constituie o dovadă împotriva lor în numeroase privințe, printre care următoarele:

·Allah spune: „Oricine arată dușmănie unui apropiat al Meu Îmi declară război.” Astfel, el afirmă că există cineva care Îl sfidează pe Allah și un apropiat al lui Allah care este altcineva decât cel care Îl sfidează, iar în el Allah, preaslăvit fie El, afirmă despre Sine că are pe cineva apropiat de El și pe cineva care Îl sfidează.

·El spune: „Robul Meu nu se apropie de Mine prin nimic mai iubit de Mine decât îndatoririle religioase obligatorii pe care i le-am impus.” Aceasta afirmă că există un rob care caută să se apropie de Domnul său și există un Domn Care a impus acele îndatoriri religioase obligatorii.

·El spune: „iar robul Meu continuă să se apropie de Mine prin fapte supererogatorii până când îl voi iubi”. Astfel, El afirmă că există unul care caută să se apropie și Unul de Care se caută apropierea; există unul care iubește și un iubit distinct de el. Toate acestea contrazic opinia lor că întreaga existență este una.

·El spune: „Așadar, când îl iubesc, voi fi auzul lui cu care aude, văzul lui cu care vede…” Allah îi acordă aceste lucruri robului Său după ce îl iubește, însă, în opinia pantiștilor, aceasta este situația atât înainte, cât și după ce îl iubește.

Sfârșitul citatului din Majmoo‘ al-Fataawa (2/371, 372)

Și el (Allah să aibă milă de el) a spus:

Apoi Allah spune: „Dacă Mi-ar cere [ceva], cu siguranță i-aș da, iar dacă Mi-ar cere adăpost, cu siguranță i l-aș acorda.” Astfel, El a făcut diferența între cel care cere și Cel Căruia I se cere, între cel care caută adăpost și Cel Care i-l acordă. El îl descrie pe rob ca cerându-i Domnului său și căutând adăpost la El.

Acest hadith reunește multe sensuri sublime.

Sfârșitul citatului din Majmoo‘ al-Fataawa (17/134)

Al-Haafiz Ibn Hajar (Allah să aibă milă de el) a spus, în comentariul său asupra hadithului, explicându-i sensul în diferite moduri:

Oricare ar fi situația, argumentul pantiștilor nu poate fi bazat pe el și nici cel al celor care cred că tot ceea ce există este una, deoarece în partea finală a hadithului Allah spune: „Dacă Mi-ar cere [ceva]… dacă Mi-ar cere adăpost”. Este ca și cum aceasta ar fi o respingere clară a lor.

Sfârșitul citatului din Fath al-Baari (11/345)

Imam ash-Shawkaani (Allah să aibă milă de el) a spus, după ce a citat cuvintele lui Ibn Hajar:

În ceea ce privește faptul subliniat de Ibn Hajar, că acest hadith reprezintă o respingere a unor oameni rătăciți cu privire la sensul cuvintelor „Dacă Mi-ar cere [ceva]… și dacă Mi-ar cere adăpost”, aceasta înseamnă că există unul care cere și unul Căruia I se cere, unul care caută adăpost și Unul la Care se caută adăpost.

Poate că Ibn Hajar nu a examinat acest hadith și nu a meditat asupra sensului său așa cum ar fi trebuit. Dacă ar fi meditat asupra sensului său, nu și-ar fi limitat argumentul la ceea ce a menționat despre cerere și căutarea adăpostului; dimpotrivă, întregul hadith este o respingere a opiniei lor. Cuvintele „Oricine arată dușmănie unui apropiat al Meu” reprezintă o respingere a opiniei lor, deoarece implică existența unuia care arată dușmănie, a unuia căruia i se arată dușmănie și a unuia pentru a cărui cauză acel credincios a fost luat drept dușman. Sensul implică existența cuiva care declară război și a cuiva împotriva căruia este declarat războiul, existența unuia care caută să se apropie și a Unuia de Care se caută apropierea; un adorator și Unul Care este adorat, un iubitor și Unul Care este iubit – și așa mai departe până la sfârșitul hadithului.

Totul reprezintă o respingere a panteiștilor care își bazează argumentul pe el, fără să realizeze că întregul hadith este o respingere a argumentului lor. De fapt, problema devine și mai clară când examinăm cuvintele lui Allah din acest hadith: „Nu ezit asupra niciunui lucru atât de mult precum ezit asupra luării sufletului credinciosului în moarte.” Aceasta implică existența Unuia care ezită și a unuia cu privire la care există ezitare; unul care săvârșește o acțiune și unul asupra căruia este săvârșită acțiunea. Implică existența unui suflet cu privire la care există ezitare, care este sufletul robului credincios, și existența Celui Care ezită, și anume Cel Care îi va lua sufletul; existența unuia căruia nu-i place moartea, care este credinciosul, și a Celui Căruia nu-I place să-l întristeze, care este Domnul, preaslăvit fie El.

În concluzie, orice persoană rațională și-ar da seama că opinia panteiștilor este falsă și nu este nevoie să cerceteze cu multă atenție pentru a găsi dovezi că se înșală. Motivul confuziei lor este influența celor care credeau în dualism. Ei credeau că existau doi dumnezei, un dumnezeu al binelui și un dumnezeu al răului; dumnezeul binelui era lumina, iar dumnezeul răului era întunericul, și îi considerau originea tuturor ființelor existente. Dacă lumina prevalează, omul va fi luminat, însă dacă întunericul prevalează, omul se cufundă în întuneric.

Ei nu și-au dat seama că această opinie, bazată pe kufr (necredință), le-ar respinge argumentul de la bun început, deoarece întunericul nu este lumină.

Sfârșitul citatului din Qitr al-Waliy ‘ala Hadith al-Waliy de ash-Shawkaani (419-421)

Pentru textul hadithului și o discuție suplimentară despre sensurile sale, vă rugăm să consultați răspunsurile la întrebările nr. 21371 și 14397

Și Allah știe cel mai bine.