De ce unii dintre savanți interzic tawassul prin statutul Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa)?

În primul rând: 

Prin cererea răspunsului lui Allah la supplicație (tawassul) prin statutul Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) se înțelege că un adorator Îl cheamă pe Domnul său, slăvit și preaslăvit fie, dar în supplicația sa (du`a) menționează virtutea Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), pentru ca supplicația sa să fie acceptată sau pentru a-și grăbi împlinirea nevoilor; astfel el spune: Îți cer prin virtutea Profetului sau prin statutul Profetului și altele asemenea. 

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) a spus în Majmoo‘ al-Fatawa (1/337-338): 

A-I cere lui Allah menționând ceva în afară de Allah înseamnă fie a depune un jurământ prin acel lucru, fie a căuta un răspuns divin prin virtutea acelui lucru, precum atunci când cei trei oameni din peșteră au căutat un răspuns la supplicația lor prin virtutea faptelor lor bune sau când cineva caută un răspuns cerându-le profeților și oamenilor drepți să facă supplicație pentru nevoile sale. 

Dacă este vorba despre depunerea unui jurământ prin ceva în afară de Allah pentru a-L determina să răspundă, aceasta nu este permisă. 

Dacă este vorba despre a-I cere lui Allah să răspundă prin virtutea unui lucru care ar putea contribui la obținerea a ceea ce caută, precum a-I cere prin virtutea faptelor bune în care a existat ascultare față de Allah și Trimisul Său – precum a-I cere prin virtutea credinței în Trimis, a iubirii față de el și a loialității față de el și altele asemenea – aceasta este permisă. 

Dar dacă este vorba despre a cere doar prin virtutea persoanei profeților sau a oamenilor drepți, aceasta nu este prescrisă și a fost interzisă de mai mult de unul dintre savanți, care au spus: nu este permisă. Totuși, unii dintre ei au acordat o dispensă care o permite, deși prima opinie este mai corectă, după cum s-a menționat mai sus, deoarece înseamnă a cere printr-un mijloc care nu conduce la rezultatul dorit. 

Aceasta este diferită de situația celui care cere prin intermediul a ceea ce poate conduce la obținerea a ceea ce caută, precum a-I cere lui Allah, slăvit și preaslăvit fie, prin supplicația oamenilor drepți sau prin virtutea faptelor bune pe care le-a făcut în trecut. Aceasta este permisă, deoarece supplicația oamenilor drepți este un mijloc de a obține ceea ce căutăm și pentru care ei fac supplicație. În mod similar, faptele bune sunt și ele un mijloc de a obține răsplata lui Allah. Dacă cerem un răspuns la supplicație prin supplicația oamenilor drepți și prin virtutea faptelor noastre bune, atunci căutăm un mijloc de apropiere de Allah, preaslăvit fie, și de obținere a unui răspuns la supplicația noastră printr-un mijloc valid, după cum spune Allah, preaslăvit fie (interpretarea sensului): „O, voi cei care credeți! Îndepliniți-vă datoria față de Allah și temeți-vă de El. Căutați mijlocul de apropiere de El” [al-Maa’idah 5:35]. Mijlocul de apropiere de El îl constituie faptele bune. Allah, preaslăvit fie, spune (interpretarea sensului): „Aceia pe care îi cheamă doresc pentru ei înșiși mijloace de apropiere de Domnul lor (Allah)” [al-Isra’ 17:57]. 

Dar dacă nu căutăm apropierea de Allah, slăvit fie, și obținerea unui răspuns divin prin supplicația lor sau prin virtutea faptelor noastre bune – ci căutăm aceasta prin persoanele lor – virtutea persoanelor lor nu este un mijloc care să determine acceptarea supplicației noastre. Astfel, am căuta un răspuns divin prin ceva care nu este un mijloc de apropiere de Allah. Prin urmare, acest lucru nu a fost transmis de la Profet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) prin niciun lanț autentic de transmitere și nu era cunoscut printre primele generații (salaf). Sfârșitul citatului. 

În al doilea rând: 

Aceasta nu înseamnă că Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) nu avea un statut înalt înaintea lui Allah, slăvit și preaslăvit fie, [repetă], așa cum pretind în mod fals unii mincinoși că aceasta ar fi opinia salafiților, a lui Shaykh al-Islam și a celor care au fost de acord cu el, și îi acuză că neagă statutul înalt al Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) – Allah ferească, căci el este ocupantul poziției de laudă și glorie (al-maqaam al-mahmoud) și are cel mai sublim statut, conducătorul fiilor lui Adam – binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa. Însă statutul său nobil înaintea lui Allah nu înseamnă că trebuie să-I cerem lui Allah sau să căutăm un răspuns divin la supplicația noastră prin statutul său înalt. 

Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Ceea ce au explicat Allah și Trimisul Său, anume că există oameni care posedă virtute și au un statut înalt înaintea lui Allah, este adevărat și corect; totuși, problema trebuie discutată astfel: dacă statutul înalt prin virtutea căruia o persoană Îi poate cere ceva lui Allah este într-adevăr un mijloc prin care supplicațiile sunt acceptate, atunci este bine să ceri prin virtutea lui. 

Dar dacă adoratorul spune: prin virtutea statutului înalt al lui cutare, atunci acești oameni (cei drepți), dacă sunt într-adevăr considerați oameni cu statut înalt și virtute înaintea lui Allah, ceea ce înseamnă că El nu îi va pedepsi, că îi va onora cu răsplată și le va ridica statutul, așa cum le-a promis și așa cum Și-a impus Lui Însuși să facă – faptul că ei merită onoare de la Allah nu constituie un mijloc care să-l ajute pe acest adorator să obțină ceea ce caută, deoarece acea persoană dreaptă merită ceea ce merită (din onoare) datorită credinței și ascultării pe care le-a dobândit prin ajutorul lui Allah, în timp ce acest adorator nu merită ceea ce a meritat acel om măreț; astfel, onoarea acordată de Allah acelei persoane nu constituie un mijloc care să impună ca Allah să răspundă la supplicația acestui individ. 

Dacă cineva spune: mijlocul este supplicația (acelui om drept), aceasta este corect dacă el a făcut deja supplicație pentru el. Dar dacă nu a făcut supplicație pentru el, atunci nu există niciun mijloc. Sfârșitul citatului. 

El a mai spus în Majmoo‘ al-Fatawa (1/278): 

Este binecunoscut faptul că, dacă cineva ar spune, după moartea Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa): O, Allah, acceptă supplicația lui cu privire la mine – deși Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) nu a făcut supplicație pentru el –, ceea ce spune nu are niciun sens. 

Sfârșitul citatului. 

În al treilea rând: 

Această chestiune trebuie întemeiată pe faptul că știm că supplicația este adorare; de fapt, este unul dintre cele mai sublime acte de adorare a lui Allah, preaslăvit fie, după cum a spus Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa): „Supplicația este adorare. Domnul vostru a spus: «Chemați-Mă; vă voi răspunde.»” Relatat de Abu Dawood (1479) și alții; clasificat drept saheeh de al-Albaani. 

Actele de adorare trebuie să se bazeze pe tawqeef [[adică pot fi cunoscute doar prin revelație divină și texte autentice de hadith și nu pot fi cunoscute prin ijtihaad sau rațiune]; cu alte cuvinte, trebuie să existe o referire la ele în textele sharee‘ah. După cum a spus Trimisul lui Allah (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa): „Oricine introduce în această chestiune a noastră ceva ce nu face parte din ea, acel lucru va fi respins.” Relatat de al-Bukhaari (2697) și Muslim (1718), din hadith-ul lui ‘Aa’ishah (Allah să fie mulțumit de ea). 

Potrivit unei relatări transmise de Muslim: Oricine face o faptă care nu face parte din această chestiune a noastră, acea faptă va fi respinsă.” 

Imam an-Nawawi (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Ceea ce se înțelege prin respingere aici este că este nevalidă și nu are nicio valoare. 

Acest hadith reprezintă un principiu important al Islamului și este un exemplu de exprimare concisă a Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa). Este o respingere clară a tuturor inovațiilor și chestiunilor fabricate. 

A doua relatare evidențiază ceva în plus, anume că unii oameni pot persista cu încăpățânare într-o inovație introdusă anterior; astfel, când li se citează prima relatare, spun: Eu nu am introdus nimic. În acest caz, trebuie să li se citeze a doua relatare, care afirmă clar că toate chestiunile nou introduse vor fi respinse, indiferent dacă cel care le face le-a introdus sau dacă altcineva le-a introdus anterior. 

Acest hadith constituie o dovadă pentru acei savanți ai noștri din usool care spun că interzicerea unui lucru indică faptul că este rău. Cei care spun că aceasta nu înseamnă că este rău observă că este o relatare izolată (ahaad) și nu este suficientă pentru a confirma acest principiu important. Dar acesta este un răspuns nevalid; acest hadith trebuie susținut și folosit pentru a invalida relele și trebuie utilizat pe scară largă ca dovadă. Sfârșitul citatului. 

Odată ce înțelegem acest principiu, vom realiza că nu ne este permis să facem, ca formă de adorare a lui Allah, decât lucruri la care se face referire în textele shar‘i transmise de la Profetul Infailibil (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), indiferent dacă lucrul pe care îl facem este ceva ce am conceput noi înșine sau dacă urmăm pe altcineva în această privință. 

Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el) a spus în Majmoo‘ al-Fatawa (1/265): 

Nimic nu poate fi obligatoriu sau mustahabb decât pe baza unei dovezi shar‘i care indică faptul că este obligatoriu sau mustahabb. Actele de adorare pot fi doar obligatorii sau mustahabb; orice lucru care nu este obligatoriu sau mustahabb nu este un act de adorare. Supplicația către Allah, preaslăvit fie, este un act de adorare, dacă ceea ce se cere prin ea este un lucru permis. Sfârșitul citatului. 

El a mai spus în al-Fatawa (1/278): 

În ceea ce privește supplicația atribuită Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), el nu a poruncit-o, iar ceea ce este poruncit nu a fost transmis de la Profet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa). Nu putem întemeia nicio chestiune shar‘i pe astfel de relatări, asemenea oricărui alt lucru transmis de la unii indivizi dintre Sahaabah cu privire la ceea ce intră în categoria adorării, a lucrurilor permise, obligatorii sau interzise. Dacă niciun alt Sahaabi nu a fost de acord cu el în această privință, iar ceea ce este dovedit de la Profet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) este diferit și nu este în armonie cu aceasta, atunci a face acel lucru nu este o Sunnah pe care musulmanii să o urmeze; cel mult, este un lucru care trebuie examinat și supus ijtihadului și cu privire la care ummah a avut opinii diferite, astfel încât trebuie referit la Allah și Trimisul Său. Există multe exemple în acest sens. 

Comitetul Permanent a fost întrebat despre un musulman care mărturisește că nu există dumnezeu în afară de Allah și că Muhammad este Trimisul lui Allah, dar spune în supplicația sa: O, Allah, dă-mi cutare și cutare dintre bunurile acestei lumi și ale Lumii de Apoi, prin statutul Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), sau prin barakah (binecuvântarea) Trimisului, sau prin sanctitatea Profetului, sau prin statutul lui Shaykh at-Tijaani, sau prin barakah lui Shaykh ‘Abd al-Qaadir, sau prin sanctitatea lui Shaykh as-Sanoussi – care este verdictul cu privire la aceasta? 

Ei au răspuns: 

Oricine caută un răspuns de la Allah la supplicația sa menționând statutul Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), sau prin sanctitatea ori barakah sa, sau prin statutul, sanctitatea ori barakah oricăruia dintre oamenii drepți, și spune „O, Allah, prin statutul, sanctitatea sau barakah Profetului Tău, dă-mi avere și copii, sau primește-mă în Paradis și salvează-mă de pedeapsa Iadului”, de exemplu – nu este un mushrik în sensul shirk-ului major care îl scoate pe om din Islam, dar acest lucru este interzis pentru a bloca mijloacele care conduc la shirk și pentru a-l ține pe musulman departe de ceva care poate conduce la shirk. 

Fără îndoială, căutarea unui răspuns divin (tawassul) prin statutul profeților și al oamenilor drepți este unul dintre mijloacele care pot conduce la shirk în timp, potrivit celor indicate și confirmate de experiența din viața reală. Există multe dovezi în Qur’an și Sunnah care indică în mod definitiv că blocarea mijloacelor care conduc la shirk și la chestiuni interzise este unul dintre obiectivele sharee‘ah, după cum indică vorbele lui Allah, preaslăvit fie (interpretarea sensului):

„Și nu-i insultați pe aceia pe care (necredincioșii) îi adoră în afară de Allah, ca nu cumva ei să-L insulte pe Allah în mod nedrept, din neștiință. Astfel, am făcut ca fiecărui neam să-i pară frumoase faptele sale; apoi la Domnul lor este întoarcerea lor, iar El îi va înștiința despre tot ceea ce obișnuiau să facă”

[al-An‘aam 6:108]. 

Allah, slăvit fie, le-a interzis musulmanilor să-i insulte pe zeii mushrikeenilor pe care aceștia îi adorau în afară de Allah, deși aceștia sunt falși, ca nu cumva aceasta să devină un mijloc care să-i conducă pe mushrikeeni să-L insulte pe adevăratul Dumnezeu, slăvit fie, în sprijinul zeilor lor falși, din neștiință și dușmănie. Alte exemple includ interdicția Profetului de a lua mormintele drept locuri de adorare, ca nu cumva ele să fie adorate; interdicția ca un bărbat să rămână singur cu o femeie non-mahram; și interdicția ca o femeie să-și arate podoaba în fața bărbaților non-mahram… Deoarece căutarea unui răspuns divin prin statutul, sanctitatea și așa mai departe ale oamenilor drepți în supplicație este un act de adorare, iar actele de adorare trebuie să se bazeze pe tawqeef [[adică pot fi cunoscute doar prin revelație divină și texte autentice de hadith și nu pot fi cunoscute prin ijtihaad sau rațiune], iar în Qur’an, în Sunnah Trimisului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) și în relatările de la Companionii săi nu există niciun text care să susțină acest tip de tawassul, se știe astfel că este o inovație… 

A se vedea: Fatawa al-Lajnah ad-Daa’imah (1/501-502). 

În al patrulea rând: 

Observația celui care a pus întrebarea, potrivit căreia Ibn Taymiyah a fost primul care a interzis acest tip de tawassul, nu este corectă. Dimpotrivă, el a învățat aceasta de la dușmanii lui Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el). Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el) a respins acest argument atunci când i-a răspuns lui al-Akhnaa’i, care era unul dintre adversarii săi și care a făcut această acuzație falsă împotriva lui. Acesta a spus despre Shaykh al-Islam: „Câte alte opinii a mai susținut cel care a venit cu această opinie, opinii contrare consensului savanților.” Dar Shaykh al-Islam i-a respins afirmația din mai multe puncte de vedere, inclusiv următoarele: 

… 6. Putem accepta afirmația celui care pretinde că altcineva contravine consensului savanților dacă el este dintre cei care cunosc chestiunile asupra cărora a existat consens sau cu privire la care au existat opinii diferite, însă aceasta necesită un volum mare de cunoștințe pe baza cărora să poată vorbi despre acest lucru, iar el nu este asemenea celui care ne contestă, deși nu cunoaște bine madhhab-ul pe care pretinde că îl urmează sau opiniile susținute de savanții acestui madhhab. … Cum poate un asemenea om să cunoască consensul savanților musulmani când îi lipsesc atât de multe cunoștințe despre relatări și despre modul în care trebuie înțelese? 

7. Folosirea expresiei „Câte” implică existența unui număr mare de chestiuni, ceea ce înseamnă că există atât de multe chestiuni în care m-am opus consensului savanților. Dar cei care aveau cunoștințe mai vaste decât acest contestatar și erau mai bine informați decât el au încercat foarte mult să numere chestiunile în care m-am opus consensului, însă nu au putut găsi nici măcar o singură chestiune în care m-am opus consensului. Cel mult se poate spune că ei cred că, într-o anumită chestiune, m-am opus consensului, așa cum unii dintre ei au crezut cu privire la chestiunea considerării talaaq-ului drept jurământ atunci când nu există intenția divorțului, cu privire la care există relatări de la savanți ce indică faptul că a existat o dispută în această chestiune și că exista un text de hadith care poate indica aceasta, text de care adversarii nu aveau cunoștință. 

8. Nu am venit niciodată cu o opinie cu privire la vreo chestiune fără ca aceasta să se fi bazat pe opinia unui savant care a venit înaintea mea. Dacă o idee sau o opinie mi-a trecut prin minte și am considerat-o corectă, nu am vorbit despre ea și nu am susținut-o decât după ce am știut că unii savanți susținuseră deja această opinie. Așa cum a spus Imam Ahmad: „Ferește-te să vorbești despre o chestiune cu privire la care nu ai un precedent de la un savant care a venit înaintea ta.” Cum poate cineva care urmează acest sfat să formuleze o opinie contrară consensului musulmanilor, când nu spune nimic care să nu fi fost spus de unii savanți musulmani înaintea lui? 

Sfârșitul citatului din ar-Radd ‘ala al-Akhnaa’i (457-458) 

În al cincilea rând: 

În ceea ce privește chestiunea menționată aici, cu privire la care cel care a pus întrebarea a spus, bazându-se pe opiniile altora, că Shaykh al-Islam s-a opus consensului, există relatări dovedite de la mai mult de unul dintre savanți, în special de la hanafiți, care afirmă că este interzisă și nu este permisă. 

Al-‘Allaamah al-Haskafi a spus în ad-Durr al-Mukhtaar (5/715): 

În at-Taatarkhaaniyyah, citând din al-Muntaqa, (se relatează) de la Abu Yoosuf, de la Abu Haneefah, că nu este potrivit ca nimeni să-L cheme pe Allah decât prin atributele Sale, iar supplicația permisă și poruncită este ceea ce poate fi înțeles din cuvintele lui Allah, preaslăvit fie (interpretarea sensului): „Și lui Allah Îi aparțin cele mai frumoase Nume, așa că chemați-L prin ele” [al-A‘raaf 7:180]. 

Același text apare în al-Muheet al-Burhaani (5/141) 

Al-‘Allaamah al-Kaasaani (Allah să aibă milă de el) a spus în Badaa’i‘ as-Sanaa’i‘ (5/126): 

Este makrooh ca un om să spună în supplicația sa: Îți cer prin statutul profeților și trimișilor Tăi și prin statutul lui cutare – deoarece nimeni nu putea impune ceva lui Allah, slăvit și preaslăvit fie. 

Același text apare în Tabyeen al-Haqaa’iq Sharh Kanz ad-Daqaa’iq de az-Zayla‘i (6/31). Această opinie a fost atribuită a trei savanți, și anume: Abu Haneefah și cei doi însoțitori ai săi, Abu Yoosuf și Muhammad ibn al-Hasan. Al-‘Inaayah Sharh al-Hidaayah de al-Baabarati (10/64); Fath al-Qadeer de Ibn al-Humaam (10/64); Durar al-Hukkaam (1/321); Majma‘ al-Anhur Sharh Multaqa al-Abhur (2554). 

As-Sayyid Nu‘maan Khayr ad-Deen al-Aloosi al-Hanafi (Allah să aibă milă de el) a spus în Jala’ al-‘Aynayn (516-517): 

În toate textele lor se spune că este makrooh, în sensul că este haram și că implică pedeapsa în Iad, potrivit lui Muhammad, ca un adorator care caută un răspuns divin (tawassul) să spună „prin virtutea profeților și a awliya’ (prietenii apropiați ai lui Allah), prin virtutea Casei Sacre și a locului sfânt”. Ei ne-au oferit motivul pentru aceasta, spunând: deoarece ființa creată nu poate impune nimic Creatorului. Sfârșitul citatului. 

Pentru a vedea ce a relatat as-Sayyid Nu‘maan de la al-‘Allaamah as-Suwaydi ash-Shaafa‘i, a se vedea: Jala’ al-‘Aynayn (505 și urm.). 

Poate că, din citatele prezentate mai sus, va fi clar de ce salafiții interzic acest tip de tawassul și că Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) nu a fost primul care l-a interzis și nici nu va fi ultimul. 

A se vedea, de asemenea, răspunsurile la întrebările nr. 979, 60041 și 23265 

Iar Allah știe cel mai bine.