Pomenirea lui Allah și îndepărtarea grijii

În această privință au venit numeroase hadithuri, pe care învățații le-au inclus în cărțile de hadith. Voi aduce aici o culegere aleasă și binecuvântată din aceste rugi și pomeniri mărețe, autentice, de la Profet ﷺ, pe care musulmanului îi este rânduit să le rostească atunci când îl ating grija, strâmtorarea, tristețea și cele asemenea lor.

Al-Bukhārī și Muslim relatează în culegerile lor autentice de la Ibn ʿAbbās că Profetul ﷺ obișnuia să spună la strâmtorare:

Abū Dāwūd relatează în Sunan de la Asmāʾ bint ʿUmays că ea a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ mi-a zis: «Să nu te învăț niște cuvinte pe care să le rostești la strâmtorare? Spune:»”

Abū Dāwūd relatează în Sunan de la Abū Bakra că Profetul ﷺ a spus: „Ruga celui strâmtorat este:”

At-Tirmidhī relatează în Sunan de la Saʿd ibn Abī Waqqāṣ că Profetul ﷺ a spus: „Ruga celui înghițit de pește, când s-a rugat în pântecele lui, a fost:”

„Niciun musulman nu o rostește într-o rugă pentru vreun lucru fără ca Allah să-i răspundă.”⁴

Cugetări asupra acestor rugi

Aceste patru hadithuri sunt mărețe, autentice și statornicite de la Profet ﷺ. Ele cuprind tratamentul strâmtorării care îl atinge pe om și leacul apăsării, al tristeții și al grijii. Pe Allah, în afara Căruia nu există nicio divinitate care să merite adorarea! Dacă omul le rostește cugetând la înțelesul lor și împlinind ceea ce cer și urmăresc, în inima lui nu mai rămâne nici cât un fir de praf de grijă. Sunt un leac folositor, un tratament binecuvântat și vindecare pentru ceea ce se află în piepturi. Însă, când rostește aceste pomeniri binecuvântate, musulmanul trebuie să cugete la înțelesul lor, să le cunoască semnificația și să împlinească ceea ce cer.

Învățații spun: „Rostirea pomenirilor transmise și a rugilor rânduite, fără cunoașterea înțelesului și înțelegerea semnificației, are un efect slab și un folos mic.”

De aceea avem nevoie de această înțelegere când Îl pomenim pe Allah. Mulți dintre noi rostesc pomenirile rânduite și stăruie în ele, însă nu se opresc să cugete la semnificația lor; de aceea efectul lor asupra lor slăbește. Dacă ne oprim să cugetăm la cele patru pomeniri despre care Profetul ﷺ a spus că vindecă strâmtorarea, descoperim că au un lucru comun: împlinirea tawḥīd-ului, pentru care robul a fost creat și adus la existență. Tawḥīd-ul, adică închinarea și ascultarea îndreptate sincer numai către Allah, este refugiul omului în strâmtorările, grijile și apăsările sale. Acestea nu dispar decât atunci când robul împlinește tawḥīd-ul, caută refugiu la Allah și Îi dăruiește numai Lui religia sa. Cugetă împreună cu mine, frate cititor, la cele patru pomeniri.

Prima: relatarea lui Ibn ʿAbbās

Ibn ʿAbbās relatează că Profetul ﷺ spunea la strâmtorare: „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Allah, Cel Măreț, Cel Îngăduitor. Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Allah, Stăpânul Tronului măreț. Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Allah, Stăpânul cerurilor, Stăpânul pământului și Stăpânul Tronului nobil.” Cel strâmtorat rostește această pomenire binecuvântată cugetând la înțelesul ei și oprindu-se asupra semnificației sale.

Când spune „Lā ilāha illa Llāh”, își amintește de unicitatea lui Allah și că a fost creat pentru tawḥīd și pentru împlinirea înțelesului acestor cuvinte. El trebuie să-și ocupe inima, timpul și viața cu lā ilāha illa Llāh: pentru aceasta a fost creat. Aceste cuvinte trebuie, așadar, să fie cea mai mare preocupare a omului, cea mai însemnată îndeletnicire a sa, ținta lui cea mai înaltă și centrul grijii sale. El nu a fost creat decât pentru ele și nu a fost adus la existență decât pentru a le împlini. Ele sunt scopul creației și temelia pentru care oamenii au fost aduși la existență:

Allah i-a creat pentru lā ilāha illa Llāh, adică pentru a-I dărui numai Lui închinarea și religia. „Lā ilāha illa Llāh” înseamnă că nu există nimeni care să merite cu adevărat adorarea în afară de Allah. Expresia cuprinde o negare și o afirmare: neagă adorarea oricui în afară de Allah și afirmă închinarea, cu toate înțelesurile ei, numai pentru Allah. Cine spune aceste cuvinte nu cere decât de la Allah, nu cheamă în ajutor decât pe Allah, nu caută refugiu decât la Allah, nu se sprijină și nu se încrede decât în Allah și nu cere vindecarea grijilor, a apăsărilor și a tristeților sale decât de la Allah.

El spune: „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Allah, Cel Măreț, Cel Îngăduitor.” Își amintește măreția lui Allah: Allah este Cel Mare, Preaînaltul, Cel Preaînalt și Măreț. Își amintește măreția Lui, puterea Lui desăvârșită, deplina Sa stăpânire asupra tuturor lucrurilor și faptul că El cuprinde întreaga creație. Nimic de pe pământ și din cer nu Îl poate împiedica. Își amintește și îngăduința lui Allah. Apoi spune: „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Allah, Stăpânul Tronului măreț. Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Allah, Stăpânul cerurilor, Stăpânul pământului și Stăpânul Tronului nobil.” Își amintește că Allah a creat Tronul, cea mai mare și mai întinsă dintre făpturi. De aceea este descris aici ca măreț și nobil; în acest loc, noblețea exprimă întinderea sa. Tronul este cea mai vastă și mai mare dintre făpturi. Amintindu-și măreția făpturilor pe care Stăpânul le-a adus la existență, omul își amintește măreția lui Allah.

Își amintește că Allah a creat cerurile și pământul. În timp ce repetă aceste cuvinte, își amintește aceste înțelesuri de seamă; inima lui se ocupă cu ele, sufletul lui se pătrunde de ele și ele îi devin preocuparea. Ce loc mai rămâne pentru grijă, apăsare sau tristețe câtă vreme inima este ocupată cu aceasta? Din această rugă și din altele aflăm că tratamentul grijii și apăsării este adorarea numai a lui Allah, pomenirea, mărirea și slăvirea Lui și refugiul la El. Acesta este tratamentul.

A doua: relatarea lui Asmāʾ bint ʿUmays

În relatarea lui Asmāʾ bint ʿUmays, Profetul ﷺ a spus: „Să nu te învăț niște cuvinte pe care să le rostești la strâmtorare?” Prin aceasta i-a trezit dorința de a primi folosul și a îndemnat-o. Când inima ei a dorit și a ascultat cu luare-aminte, a învățat-o: „Spune: Allah, Allah este Stăpânul meu; nu-I asociez nimic.” Acesta este un tratament al grijii: „Allah, Allah este Stăpânul meu; nu-I asociez nimic.”

Primul „Allah” este subiectul enunțului, iar al doilea îl întărește prin repetare, fiindcă lucrul este măreț și locul său este înalt: adorarea numai a lui Allah și dăruirea religiei numai Lui. „Allah, Allah”: repeți de două ori acest cuvânt, cugetând la el, până când îți umple inima. „Allah, Allah este Stăpânul meu”: numele „Allah” Îl arată pe Cel Căruia I se cuvine dumnezeirea și adorarea din partea tuturor făpturilor și către Care se îndreaptă toate formele ascultării.

Cine este Allah? Cine este Cel care merită cu adevărat adorarea? Răspunsul este: „Stăpânul meu.” „Allah este Stăpânul meu” înseamnă că închinarea mea, îndreptarea mea, ținta mea, refugiul meu și sprijinul meu sunt numai la Stăpânul meu, Care m-a creat. Ar-Rabb, Stăpânul, este Creatorul, Dătătorul celor necesare traiului, Binefăcătorul, Cel care rânduiește și conduce toate treburile făpturilor Sale și în mâna Căruia se află cârmuirea tuturor lucrurilor. Acesta este înțelesul cuvintelor lui Allah:

„Nu-I asociez nimic”: aceasta cuprinde lepădarea de asociere. Tratamentul grijii este, așadar, împlinirea sinceră a tawḥīd-ului și lepădarea de asociere, prin sprijinirea robului pe Stăpânul său în toate încercările, treburile și preocupările sale. Cuvintele „nu-I asociez” cuprind lepădarea de șirk. Șirk înseamnă a pune pe altcineva alături de Allah ca egal în ceva dintre însușirile Sale proprii, fie în stăpânire, fie în dreptul la adorare, fie în nume și atribute.

În expresia „nu-I asociez nimic”, cuvântul „nimic” este nedefinit într-o construcție negativă și cuprinde astfel orice: nu-I asociez niciun lucru, mic sau mare, neînsemnat ori însemnat. Aceasta înseamnă lepădarea de orice asociere. Când musulmanul rostește aceste cuvinte mărețe, strâmtorarea lui se îndepărtează, fiindcă inima sa este ocupată cu cel mai măreț lucru, cea mai obligatorie îndatorire, scopul cel mai nobil și ținta cea mai înaltă: adorarea numai a lui Allah. În ea nu mai rămâne loc pentru apăsare, fiindcă este ocupată cu tawḥīd-ul, credința și sinceritatea față de Stăpânul Măreț, Cel Slăvit și Preaînalt.

A treia: relatarea lui Abū Bakra

În al treilea hadith, relatat de Abū Bakra, Profetul ﷺ a spus: „Ruga celui strâmtorat” — adică ruga celui atins de strâmtorare — „este să spună: O, Allah, numai în îndurarea Ta îmi pun speranța. Nu mă lăsa în seama mea nici cât o clipire de ochi și îndreaptă-mi întreaga stare. Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine.” Cât de măreață este această rugă!

„O, Allah, numai în îndurarea Ta îmi pun speranța”: adică numai în îndurarea Ta, o, Allah, fără a nădăjdui în îndurarea altcuiva în afară de Tine. Aici se află sinceritatea și tawḥīd-ul. Ordinea obișnuită a enunțului ar fi „nădăjduiesc în îndurarea Ta”; așezarea complementului înaintea verbului exprimă însă exclusivitatea. Aceasta este însușirea credincioșilor. Allah Preaînaltul spune:

Omul își începe astfel ruga pentru îndepărtarea strâmtorării prin tawḥīd: „O, Allah, numai în îndurarea Ta îmi pun speranța”, adică o nădăjduiesc de la Tine, o cer de la Tine și nu o cer de la nimeni în afară de Tine. „Nu mă lăsa în seama mea nici cât o clipire de ochi” arată deplina nevoie a robului de Allah în fiecare clipă și în fiecare stare de nemișcare. Tu ai nevoie de Allah chiar și cât clipești; ai nevoie de El în toate treburile tale și nu te poți lipsi de Stăpânul tău. Allah însă nu are nevoie de tine în nicio privință, iar tu ai nevoie de El în toate privințele. De aceea spui: „Nu mă lăsa în seama mea nici cât o clipire de ochi.”

Dacă Allah te lasă în seama ta fie și o singură clipă, te pierzi și rătăcești. Cine este lăsat în seama sa se pierde; cine este lăsat în seama altcuiva în afară de Allah se pierde. Este, așadar, o binefacere a lui Allah față de tine să nu te lase decât în grija Sa. Când te lasă în grija Sa, te lasă în grija puterii, a tăriei, a stăpânirii biruitoare și a autorității.

Dacă te încrezi în Allah, nu te vei teme de nimic, iar totul se va teme de tine. Dacă nu te încrezi în Allah, El te va face să te temi de toate, chiar și de făpturile pe care îți pui sprijinul: ele vor deveni pricina pierderii și a pieirii tale. Așa a venit în hadith, că Profetul ﷺ a spus:

„Cine își atârnă o amuletă, fie ca Allah să nu-i împlinească ținta! Cine își atârnă o cochilie, fie ca Allah să nu-i dea liniște!”⁵

Cel care își atârnă amuleta ori cochilia își leagă inima de ele și se pierde. Musulmanul însă nu-și leagă inima decât de Allah, nu caută refugiu decât la Allah și nu se sprijină decât pe Allah. „Și îndreaptă-mi întreaga stare”: aici îți recunoști nevoia de Allah pentru îndreptarea tuturor treburilor tale. Religia ta, viața ta de aici și Viața ta de Apoi nu se îndreaptă decât dacă Allah le îndreaptă pentru tine. De aceea Profetul ﷺ spunea în ruga sa:

„Îndreaptă-mi întreaga stare. Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine.” Apoi a pomenit cuvintele tawḥīd-ului, lā ilāha illa Llāh: nimeni nu merită cu adevărat adorarea în afară de Tine; numai la Tine se caută refugiu, numai pe Tine se sprijină omul, numai în Tine se încrede și numai Ție Îți încredințează treburile. „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine”: acesta este unul dintre lucrurile prin care se tratează strâmtorarea.

A patra: relatarea lui Saʿd ibn Abī Waqqāṣ

Al patrulea hadith este cel al lui Saʿd ibn Abī Waqqāṣ, în care Profetul ﷺ a spus: „Ruga celui înghițit de pește, când s-a rugat în pântecele lui...” Privește strâmtorarea care l-a atins pe Yūnus: peștele l-a înghițit și l-a dus în adâncul mării. Ce strâmtorare cumplită: în pântecele peștelui, în adâncurile mării! O nenorocire mare! El n-a făcut decât să repete: „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine! Slavă Ție! Eu am fost dintre cei nedrepți.” Chema în întunecimi: întunericul pântecelui peștelui, întunericul mării și întunericul nopții. În adâncul mării repeta aceste cuvinte, ruga celui înghițit de pește, pe care a rostit-o în pântecele lui.

Le-a repetat, iar Allah i-a îngăduit și i-a poruncit peștelui să-l arunce afară. A făcut să crească lângă el o plantă de dovleac și i-a redat sănătatea și puterea, după ce se aflase în adâncul mării. Yūnus rostea însă această rugă binecuvântată având încredere în Allah, sprijinindu-se pe Allah, căutând refugiu la Allah și știind că izbăvirea lui este în mâna lui Allah. Aceste cuvinte cuprind patru lucruri.

**Primul: tawḥīd-ul.** „Nu există nicio divinitate care să merite adorarea în afară de Tine” afirmă unicitatea lui Allah.

**Al doilea: slăvirea lui Allah.** „Slavă Ție” înseamnă: Te declar, o, Allah, mai presus de orice nu Ți se cuvine; Te declar mai presus de lipsuri și defecte și mai presus de ceea ce Îți atribuie potrivnicii trimișilor.

**Al treilea: recunoașterea nedreptății și a neîmplinirii.** „Eu am fost dintre cei nedrepți.”

**Al patrulea: închinarea față de Allah.** Recunoști că ești robul lui Allah și că nu te poți lipsi de El nici cât o clipire de ochi. În aceasta se află un tratament măreț și o vindecare binecuvântată.

De aceea, în toate încercările, spaimele și greutățile sale, omul se îndreaptă spre Allah. Nu caută refugiu decât la Allah, în orice nenorocire îl atinge și în orice încercare se abate asupra lui. Toate făpturile și toți oamenii, pe Allah, nu stăpânesc nimic pentru tine: dacă Allah voiește să te atingă cu un rău, ei nu-l pot respinge, iar dacă voiește să-ți dăruiască îndurare, ei nu o pot opri.

Răul pe care Allah a voit să-l trimită ei nu-l pot îndepărta de la voi și nu-l pot ridica. Cel care coboară și înalță, strânge și lărgește, dăruiește și oprește, întărește și umilește și în mâna Căruia se află cârmuirea tuturor lucrurilor este Allah. Numai la El se caută refugiu și numai pe El se sprijină omul. Acestea sunt patru rugi, ori patru pomeniri, statornicite în Sunna Profetului ﷺ pentru tratarea strâmtorării.