Pelerinajul și smerita supunere față de Allah

În limbă, cuvântul „ikhbāt” este derivat din „khabt”, care înseamnă locul coborât, liniștit și jos al pământului, în care se adună apele, cresc roadele pământului și se dobândește mult folos.

În înțelesul Legii islamice, „ikhbāt” este o însușire a inimilor, după cum Preaînaltul a spus:

Pentru ca cei cărora li s-a dăruit cunoașterea să știe că el este adevărul de la Stăpânul tău, să creadă în el și inimile lor să se supună smerit lui. Allah îi călăuzește pe cei care cred către o cale dreaptă.

Allah, Cel Atotputernic și Măreț, a atribuit astfel smerita supunere inimilor dreptcredincioșilor.

Înțelesul său se întoarce la înțelesul lingvistic amintit: inima smerit supusă este inima modestă, supusă și smerită, liniștită în primirea adevărului, pregătită pentru adunarea și statornicirea binelui în ea, asemenea pământului coborât, liniștit.

De aceea, vorbele marilor învățați ai tâlcuirii Coranului se învârt în jurul acestor înțelesuri. Termenul:

Cei smerit supuși

a fost tâlcuit de unii prin cei liniștiți și modești, de alții prin cei temători și smeriți, iar de alții prin cei care I se supun lui Allah, Mărețul.⁶

Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, a spus: „În sensul de bază al limbii, *khabt* înseamnă locul coborât al pământului. Prin acest înțeles au tâlcuit Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său, și Qatādah termenul *al-mukhbitīn*, spunând: «Ei sunt cei modești.»

Mujāhid a spus: «Cel smerit supus este cel liniștit întru Allah, Cel Atotputernic și Măreț», și a mai spus: «Khabt este locul liniștit al pământului.»

Al-Akhfash a spus: «Cei smeriți.»

Ibrāhīm al-Nakhaʿī a spus: «Cei care se roagă cu sinceritate.»

Al-Kalbī a spus: «Ei sunt cei cu inimile gingașe.»

ʿAmr ibn Aws a spus: «Ei sunt cei care nu nedreptățesc și care, dacă sunt nedreptățiți, nu își iau revanșa.»

Aceste vorbe se întorc la două înțelesuri: modestia și liniștirea întru Allah, Cel Atotputernic și Măreț. De aceea, verbul este urmat de prepoziția *ilā*, cuprinzând înțelesul liniștii, al întoarcerii către Allah și al împăcării întru El.”⁷

El, Allah să aibă milă de el, a mai spus: „Cel smerit supus este cel liniștit. Căci *khabt*, în privința pământului, este locul coborât, în care apa se adună și rămâne. Tot astfel, inima smerit supusă s-a smerit și s-a liniștit, asemenea peticului coborât de pământ către care curge apa și în care ea rămâne.”⁸

Între cele care lămuresc și întăresc înțelesul smeritei supuneri amintit se află faptul că Allah, Cel Atotputernic și Măreț, le-a poruncit robilor Săi mai întâi să I se supună Lui, ceea ce înseamnă ascultare smerită și supunere deplină, apoi le-a dat vestea bună celor smerit supuși. El, Mărețul, a spus:

Lui supuneți-vă! Dă-le vestea bună celor smerit supuși!

Smerita supunere este, așadar, o mare însușire a inimilor, care îi aduce dreptcredinciosului roade însemnate și binecuvântări felurite. Allah, Cel Atotputernic și Măreț, i-a lăudat pentru ea pe cei care au această însușire, cu o mare laudă, și le-a pomenit o făgăduință generoasă și o veste bună măreață, cuprinzând tot binele din această lume și din Viața de Apoi. Se cuvine, așadar, ca orice rob dreptcredincios să o cunoască și să lupte cu sine însuși pentru a fi dintre cei care o au, împodobindu-se cu ea și dobândind-o.

După ce înțelesul și adevărata fire a inimii smerit supuse lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, au devenit limpezi, să se știe că acestei inimi i se împotrivesc două feluri de inimi: inima împietrită și inima bolnavă. În Cartea Sa, Allah, Mărețul, le-a adunat pe toate trei într-un singur context, tot în sura al-Ḥajj, spunând:

Pentru ca El să facă din ceea ce aruncă Șeitan o încercare pentru cei în ale căror inimi este boală și pentru cei cu inimile împietrite. Cei nedrepți se află într-o dezbinare adâncă. Și pentru ca cei cărora li s-a dăruit cunoașterea să știe că el este adevărul de la Stăpânul tău, să creadă în el și inimile lor să se supună smerit lui. Allah îi călăuzește pe cei care cred către o cale dreaptă.

Allah Preaînaltul a pomenit în aceste versete trei inimi: inima împietrită, inima bolnavă și inima smerit supusă.

**Inima împietrită** este o inimă tare ca piatra: nu se înmoaie pentru bine sau pentru adevăr, nu primește călăuzirea, adevărurile credinței nu se întipăresc în ea și nu pricepe semnele și avertismentele când îi sunt înfățișate. Dimpotrivă, se grăbește să le respingă și să se îngâmfe înaintea lor. Inima sa a devenit un adăpost al rătăcirilor, al abaterii și al ispitelor: nu recunoaște ceea ce este bine și nu osândește ceea ce este rău. Allah a spus, descriind starea iudeilor:

Apoi, după aceasta, inimile voastre s-au împietrit, devenind asemenea pietrelor sau chiar mai tari.

**Inima bolnavă** este o inimă care cuprinde ceva dintre bolile inimilor, care se înghesuie lângă adevărul aflat în ea. În ea se poartă o luptă și o înfruntare între adevăr și fals. Dacă stăpânul ei se căiește, se întoarce la Allah și se străduiește să își curețe inima, inima sa se curăță și îi dispar vătămările și bolile. Dacă însă își neglijează îndreptarea inimii, stăruie în rătăcirea și nepăsarea sa și trece mult timp peste el, inima lui va ajunge în mod inevitabil la împietrire. Allah, Mărețul, a spus:

Oare nu a venit vremea pentru cei care cred ca inimile lor să se smerească la pomenirea lui Allah și la adevărul care a pogorât și să nu fie asemenea celor cărora li s-a dăruit Cartea mai înainte, peste care a trecut mult timp și ale căror inimi s-au împietrit?

**Inima smerit supusă** este inima oamenilor cunoașterii și ai credinței, pe care Allah i-a descris prin cuvintele Sale:

Pentru ca cei cărora li s-a dăruit cunoașterea să știe că el este adevărul de la Stăpânul tău, să creadă în el și inimile lor să se supună smerit lui.

Când aceștia cugetă la versetele lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, se îngrijesc să cugete asupra lor și să le înțeleagă, inimile lor se smeresc, se liniștesc prin ele și se înmoaie datorită luminii și îndrumărilor pe care le cuprind:

Cei care cred și ale căror inimi se liniștesc prin pomenirea lui Allah. Oare nu prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile?

Între semnele smeritei lor supuneri față de Allah, Mărețul, se află faptul că, atunci când li se aduc aminte versetele Stăpânului lor, se grăbesc să le primească și să li se supună, după cum Preaînaltul a spus, descriindu-i:

Cei care, atunci când li se aduc aminte versetele Stăpânului lor, nu cad în fața lor surzi și orbi.

Smerita supunere este, așadar, unul dintre roadele bunei credințe în Coran, care este revelația lui Allah, Mărețul, și înțeleapta Sa pomenire, prin care inimile prind viață și se supun smerit. Să cugetăm la cele două expresii legate între ele din cuvintele Sale, Mărețul:

Să creadă în el

— adică în revelație — și:

Iar inimile lor să se supună smerit lui.

Smerita supunere este, așadar, o urmare a bunei lor credințe în revelația lui Allah, Mărețul.

Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus: „Allah a făcut inimile de trei feluri: împietrite, bolnave și credincioase, smerit supuse. Aceasta pentru că inimile fie sunt uscate și rigide, fără să se înmoaie, recunoscând adevărul și supunându-i-se, fie nu sunt uscate și rigide.

**Primul fel** este cel împietrit: rigid și uscat, asemenea pietrei; în el nu se întipărește și nu se scrie credința, iar cunoașterea nu își lasă urma, căci aceasta cere un loc mlădios care să o primească.

**Cât despre celălalt caz**, fie adevărul este statornic în el și nu se îndepărtează, datorită tăriei sale îmbinate cu mlădierea, fie este mlădios, dar slab și lipsit de tărie.

Dintre aceste două, al doilea este cel bolnav, iar primul este cel puternic și mlădios. Inima este asemenea mădularelor trupului, de pildă mâna: ea poate fi rigidă și uscată, fără să se îndoaie și fără să apuce, ori apucând cu asprime — aceasta seamănă cu inima împietrită. Sau poate fi slabă, bolnavă și neputincioasă din pricina slăbiciunii și bolii ei — aceasta seamănă cu inima bolnavă. Ori poate apuca cu putere și mlădiere — aceasta seamănă cu inima cunoscătoare și milostivă.

Prin milă a ieșit din împietrire, iar prin cunoaștere a ieșit din boală, căci boala vine din îndoieli și lucruri neclare. De aceea, i-a descris pe cei drepți ca având cunoaștere, credință și smerită supunere.”⁹

El, Allah să aibă milă de el, a mai spus: „Sura al-Ḥajj cuprinde versete pogorâte la Mecca și la Medina, noaptea și ziua, în călătorie și acasă, iarna și vara. Ea cuprinde treptele drumului către Allah, astfel încât nicio treaptă și nicio piedică ce abate de la ele să nu rămână în afara ei. În ea se află pomenirea celor patru inimi: cea oarbă, cea bolnavă, cea împietrită și cea smerit supusă, vie și liniștită întru Allah. În ciuda conciziei sale, cuprinde lucruri limpezi pentru cel care cugetă la ea despre monoteism, înțelepciune și îndemnuri. Și cuprinde pomenirea tuturor obligațiilor și a faptelor recomandate: monoteism, rugăciune, zakāt, pelerinaj și post.”¹⁰

Dacă dreptcredinciosul se îndreaptă cu inima către această însușire și se străduiește să își curețe sufletul și să îl înalțe pe treptele celor smeriți și în stările celor liniștiți, smerit supuși lui Allah, Mărețul, va dobândi și va câștiga marea veste bună pe care Allah, Mărețul, i-a poruncit Profetului Său Muḥammad să le-o dea celor smerit supuși dintre robii Săi.

Cel care dorește să cunoască însemnătatea acestei însușiri și înălțimea locului ei să cugete la cuvintele lui Allah, Mărețul:

Dă-le vestea bună celor smerit supuși!

Regula învățaților este că, „atunci când lucrul de care este legată o expresie nu este precizat, aceasta are un înțeles general și cuprinde tot binele și toată virtutea din această lume și din Viața de Apoi”. Vestea bună nu este restrânsă aici, ci este pomenită astfel, fără limitare, pentru a cuprinde orice virtute, bine și binecuvântare din această lume și din Viața de Apoi.

Să cugete și la măreția răsplății lor la Allah, în cuvintele Sale, Mărețul:

Cei care cred, împlinesc fapte drepte și se supun smerit Stăpânului lor sunt locuitorii Paradisului; în el vor rămâne veșnic.

Adică I s-au supus, s-au smerit înaintea măreției Sale, s-au umilit înaintea stăpânirii Sale și s-au întors la El cu iubire, cu teamă, cu nădejde și cu rugă stăruitoare.

Pomenirea smeritei supuneri după credință și fapta dreaptă, deși ea este cuprinsă în acestea, arată măreția acestei însușiri, însemnătatea celor smerit supuși la Allah și măreția răsplății lor.

De aceea, când Profetul ﷺ Îi cerea lui Allah, Mărețul, să îl ajute la împlinirea unor feluri de fapte drepte, între cererile sale către Allah era și aceea de a-l face smerit supus Lui. După cum s-a transmis în hadithul lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său, Profetul ﷺ spunea în ruga sa:

„Stăpânul meu, ajută-mă și nu ajuta împotriva mea! Dă-mi izbândă și nu da izbândă împotriva mea! Urzește în favoarea mea și nu urzi împotriva mea! Călăuzește-mă și înlesnește-mi călăuzirea! Dă-mi izbândă împotriva celui care mă nedreptățește! Stăpânul meu, fă-mă mult mulțumitor Ție, mult pomenitor al Tău, plin de teamă față de Tine, ascultător de Tine, smerit supus Ție, stăruitor în rugă către Tine și întors cu căință la Tine! Stăpânul meu, primește căința mea, spală greșelile mele, răspunde rugii mele, călăuzește inima mea, îndreaptă limba mea, întărește dovada mea și scoate pizma din inima mea!”¹¹

Această rugă cuprinde, așadar, mai mult de douăzeci de cereri, toate mărețe. Printre ele se află cuvintele sale ﷺ: „Smerit supus Ție” — *ilayka mukhbitan* —, iar într-o altă relatare: „Smerit supus pentru Tine” — *laka mukhbitan* —, asemenea celor două versete:

Iar inimile lor să se supună smerit lui.

Și s-au supus smerit Stăpânului lor.

Este, așadar, smerită supunere pentru Allah și smerită supunere către Allah, Mărețul.

Una dintre binefacerile călăuzirii lui Allah, Mărețul, pentru cei dintre robii Săi pentru care voiește este că ei stăruie în această rugă și cer neîncetat aceste lucruri înalte, pentru a dobândi marele har și marea veste bună pe care Stăpânul lumilor le-a făgăduit-o.

Ḥāfiẓ Abū Ḥafṣ ʿUmar ibn ʿAlī al-Bazzār a pomenit, în biografia Shaykhului Islamului Ibn Taymiyyah, că aceasta era ruga pe care el, Allah să aibă milă de el, o rostea cel mai adesea.¹²