Hotărârea și predestinarea

O, frați! În privința predestinării, comunitatea islamică s-a împărțit în trei grupuri. Primul grup a exagerat în afirmarea predestinării și l-a lipsit pe rob de putere și de alegere. Ei au spus că robul nu are nici putere, nici alegere, ci este purtat fără voia sa, asemenea unui copac în bătaia vântului. Nu au deosebit fapta robului făcută prin alegere de cea făcută fără alegerea lui. Fără îndoială, aceștia sunt rătăciți, căci este cunoscut în mod necesar, prin religie, rațiune și experiența obișnuită, că omul deosebește fapta voită de cea silită.

Al doilea grup a exagerat în afirmarea puterii și alegerii robului, până când a negat că Allah Preaînaltul ar avea vreo voie, alegere ori creație în faptele robului. Ei au pretins că robul este independent în fapta sa. Unii dintre ei au mers atât de departe încât au spus că Allah nu cunoaște faptele robilor decât după ce aceștia le săvârșesc. Și aceștia au exagerat și au trecut cu mult măsura în afirmarea puterii și alegerii robului.

Al treilea grup este al celor care au crezut și pe care Allah i-a călăuzit către adevărul asupra căruia ceilalți s-au despărțit: Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah. Ei au urmat o cale de mijloc, întemeiată pe dovada revelată și pe dovada rațională, și au spus că faptele pe care Allah le produce în univers sunt de două feluri:

Primul fel: cele pe care Allah, Binecuvântat și Preaînalt, le împlinește El Însuși în făpturile Sale. În acestea nimeni nu are de ales: coborârea ploii, încolțirea plantelor, darea vieții și a morții, boala și sănătatea și multe alte lucruri pe care le vedem în creația lui Allah. Fără îndoială, nimeni nu are alegere în acestea; voia Îi aparține lui Allah, Unicul, Cel Atotbiruitor.

Al doilea fel: faptele pe care le săvârșesc făpturile înzestrate cu voință. Acestea au loc prin alegerea și voința făptuitorilor, fiindcă Allah le-a dat această posibilitate. Allah Preaînaltul a spus:

Pentru acela dintre voi care voiește să urmeze calea dreaptă.

Și a spus:

Printre voi sunt unii care doresc această lume și unii care doresc Viața de Apoi.

Și a spus:

Cine voiește să creadă, să creadă, iar cine voiește să nu creadă, să nu creadă.

Omul cunoaște deosebirea dintre ceea ce face prin propria alegere și ceea ce i se întâmplă din constrângere și silire. Când coboară de pe acoperiș pe scară, coboară voit și știe că a ales aceasta. Când cade de pe acoperiș, știe că nu a ales căderea și cunoaște deosebirea dintre cele două fapte: a doua este silită, iar prima este voită. Fiecare om știe aceasta.

Tot astfel, omul știe că, atunci când suferă de incontinență urinară, urina îi iese fără alegerea sa, iar când nu suferă de această boală, urinează prin propria alegere. Cunoaște deosebirea dintre acestea și nimeni nu o tăgăduiește. La fel este în tot ceea ce i se întâmplă robului: cunoaște diferența dintre ceea ce are loc prin alegere și ceea ce are loc din necesitate și silire.

Mai mult, din mila lui Allah, unele fapte se săvârșesc prin alegerea robului, fără ca acesta să poarte vreo răspundere pentru ele, precum faptele celui care uită ori ale celui adormit. Allah Preaînaltul spune despre oamenii peșterii:

Noi îi întorceam pe partea dreaptă și pe partea stângă.

Ei erau cei care se întorceau, dar Allah Și-a atribuit fapta, fiindcă omul adormit nu are alegere și nu este tras la răspundere pentru ceea ce face; de aceea fapta sa I-a fost atribuită lui Allah. Profetul ﷺ a spus: „Cine uită, pe când postește, și mănâncă ori bea să-și ducă postul la îndeplinire, căci Allah l-a hrănit și i-a dat să bea.”² Hrănirea și adăparea I-au fost atribuite lui Allah deoarece fapta s-a petrecut fără ca omul să-și amintească, fiind astfel ca și cum s-ar fi petrecut fără alegerea sa.

Cu toții cunoaștem deosebirea dintre durerea care îl cuprinde pe om fără voia sa ori ușurarea pe care o simte uneori în sine, fără să fi ales și fără să știe cauza, și durerea ori bucuria ivită dintr-o faptă pe care el însuși a făcut-o. Acest lucru este limpede, slavă lui Allah, și nu lasă loc de îndoială.

O, frați! Dacă am susține părerea primului grup, care a exagerat în afirmarea predestinării, Legea ar fi anulată din temelii. A spune că robul nu are alegere în fapta sa înseamnă că el nu poate fi lăudat pentru o faptă vrednică de laudă și nici mustrat pentru una vrednică de mustrare, fiindcă, în realitate, ar fi săvârșit-o fără alegere și fără voință. Urmarea ar fi atunci că Allah, Binecuvântat și Preaînalt — cu mult este El mai presus de aceasta! — l-ar nedreptăți pe cel neascultător dacă l-ar osândi și l-ar pedepsi pentru neascultare, deoarece l-ar pedepsi pentru un lucru în care nu a avut nici alegere, nici voință. Aceasta contrazice limpede Coranul. Allah, Binecuvântat și Preaînalt, spune:

Însoțitorul său va spune: «Iată ceea ce am pregătit!» «Aruncați în Gheena pe orice necredincios îndărătnic, care împiedică binele, încalcă măsura și se îndoiește, care a pus alături de Allah o altă divinitate! Aruncați-l în chinul cel aspru!» Însoțitorul său va spune: «Domnul nostru, nu eu l-am făcut să se răzvrătească, ci el se afla într-o rătăcire adâncă.» El va spune: «Nu vă certați înaintea Mea! V-am trimis mai înainte amenințarea. Cuvântul Meu nu se schimbă și Eu nu sunt nedrept cu robii.»

Allah a arătat că această pedeapsă a Sa nu este nedreptate, ci dreptate deplină. El le trimisese dinainte amenințarea, le arătase căile, le arătase adevărul și neadevărul, dar ei au ales să urmeze calea neadevărului. Nu le-a mai rămas nicio îndreptățire înaintea lui Allah:

Trimiși care vestesc binele și avertizează, pentru ca oamenii să nu mai aibă nicio îndreptățire înaintea lui Allah după venirea trimișilor.

Allah a negat că oamenii ar mai avea vreo îndreptățire după trimiterea mesagerilor, fiindcă prin aceasta dovada a fost stabilită împotriva lor. Dacă predestinarea ar fi fost o îndreptățire pentru ei, ea ar fi rămas astfel și după trimiterea mesagerilor, căci predestinarea lui Allah exista și înainte de trimiterea lor și continuă să existe. Așadar, această părere este infirmată de realitate, după cum am explicat prin exemplele anterioare.

Cât despre susținătorii celei de-a doua păreri, și ei sunt contraziși de textele revelate și de realitate. Textele spun limpede că voința omului este supusă voii lui Allah:

Pentru acela dintre voi care voiește să urmeze calea dreaptă. Dar voi nu voiți decât dacă voiește Allah, Stăpânul lumilor.

Domnul tău creează ceea ce voiește și alege.

Allah cheamă la Lăcașul Păcii și îl călăuzește pe cine voiește pe o cale dreaptă.

Cei care susțin această părere anulează, în realitate, o latură a stăpânirii lui Allah. Ei pretind că în stăpânirea Sa există ceea ce El nu voiește și nu creează, în vreme ce Allah, Binecuvântat și Preaînalt, voiește, creează și predestinează toate lucrurile. Ei contrazic și ceea ce este cunoscut în mod necesar: întreaga creație Îi aparține lui Allah, atât ființele, cât și însușirile lor. Nu există deosebire între însușire și ființă, nici între ceea ce ține de sens și trup: toate Îi aparțin lui Allah. Nu se poate afla în stăpânirea Sa ceva ce El nu voiește.

Rămâne însă întrebarea: dacă lucrurile se întorc la voia lui Allah, Binecuvântat și Preaînalt, și totul este în mâna Sa, ce cale are omul și ce poate face dacă Allah a hotărât ca el să rătăcească și să nu fie călăuzit?

Răspunsul este că Allah îi călăuzește pe cei vrednici de călăuzire și îi lasă în rătăcire pe cei vrednici de rătăcire. El spune:

Când ei s-au abătut, Allah le-a abătut inimile.

Și spune:

Din pricina încălcării legământului lor, i-am blestemat și le-am făcut inimile împietrite. Ei răstălmăcesc cuvintele de la locurile lor și au uitat o parte din ceea ce li s-a amintit.

Allah a arătat că lăsarea celui rătăcit în rătăcire are drept pricină ceva ce vine de la robul însuși. După cum am spus mai înainte, robul nu știe ce i-a hotărât Allah, deoarece predestinarea nu este cunoscută decât după împlinirea lucrului predestinat. El nu știe dacă Allah i-a hotărât să fie rătăcit ori călăuzit. De ce urmează atunci calea rătăcirii și pretinde apoi că Allah a voit aceasta pentru el? Nu s-ar cuveni să urmeze calea călăuzirii și apoi să spună că Allah l-a călăuzit pe calea dreaptă? Se cuvine să fie jabarit când rătăcește și qadarit când ascultă? Nu! Nu i se cuvine omului să fie jabarit în rătăcire și neascultare: când rătăcește ori nu ascultă de Allah, să spună că acest lucru i-a fost scris și predestinat și că nu poate ieși din hotărârea și predestinarea lui Allah; iar când se află în ascultare și Allah îi dă izbândă în ascultare și călăuzire, să pretindă că aceasta vine de la el și să socotească faptul drept o favoare făcută lui Allah, spunând: „Am făcut aceasta de la mine.” Ar fi astfel qadarit în ascultare și jabarit în neascultare. Așa ceva nu poate fi nicidecum acceptat. Omul are, în realitate, putere și alegere, iar calea călăuzirii nu este mai ascunsă decât calea dobândirii mijloacelor de trai ori decât căile căutării științei.

După cum știm cu toții, omului i-au fost predestinate mijloacele de trai și totuși el urmărește cauzele prin care le poate dobândi, în țara sa și în afara ei, în dreapta și în stânga. Nu stă în casă spunând: „Dacă mi-a fost hotărâtă hrană, va veni la mine”, ci urmărește mijloacele dobândirii ei. Și totuși, chiar hrana este scrisă împreună cu fapta, după cum s-a transmis de la Profet ﷺ în hadithul lui Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el: „Creația fiecăruia dintre voi este adunată în pântecele mamei sale vreme de patruzeci de zile, ca picătură; apoi este un cheag pentru tot atâta timp și apoi o bucată de carne pentru tot atâta timp. Apoi este trimis la el îngerul, căruia i se poruncesc patru lucruri: să-i scrie mijloacele de trai, sorocul, fapta și dacă va fi nefericit ori fericit.”³

Așadar, mijloacele de trai sunt scrise la fel cum este scrisă fapta, bună ori rea. De ce mergi atunci în dreapta și în stânga, străbați pământul și întinderile pustii căutând cele necesare vieții de aici, dar nu săvârșești fapte bune pentru a căuta răsplata Vieții de Apoi și a câștiga Lăcașul Fericirii? Cele două sunt de același fel, fără deosebire. Așa cum te străduiești pentru traiul tău, te străduiești și pentru viața ta și pentru prelungirea ei: dacă te îmbolnăvești, mergi până în ținuturi îndepărtate ale lumii, căutând medicul priceput care să-ți trateze boala. Și totuși, ai sorocul care ți-a fost hotărât, fără creștere și fără scădere. Nu te bizui pe aceasta spunând: „Voi rămâne acasă, bolnav și țintuit la pat; dacă Allah mi-a hotărât prelungirea vieții, ea se va prelungi.” Dimpotrivă, te vedem căutând, cu toată puterea și stăruința ta, medicul prin mâinile căruia socotești că este cel mai probabil ca Allah să-ți dea vindecare. De ce să nu fie strădania ta pentru Viața de Apoi și pentru fapta bună asemenea strădaniei pentru această lume?

Am spus deja că hotărârea este o taină ascunsă, pe care nu o poți cunoaște. Acum te afli între două căi: una te duce la izbăvire, izbândă, fericire și cinste, iar cealaltă la pierzanie, regret și înjosire. Stai între ele și ai de ales. Nimeni din fața ta nu te împiedică să urmezi calea din dreapta ori calea din stânga. Dacă voiești, mergi pe aceasta, iar dacă voiești, pe cealaltă. De ce urmezi calea din stânga și spui apoi că ți-a fost predestinată? Nu s-ar cuveni să urmezi calea din dreapta și să spui că ea ți-a fost predestinată? Dacă ai vrea să călătorești într-un oraș și ai avea înainte două drumuri, unul amenajat, scurt și sigur, iar celălalt neamenajat, lung și primejdios, te-am vedea alegându-l pe cel amenajat, scurt și sigur. Nu l-ai urma pe cel neamenajat, lung și nesigur. Așa este în privința drumului material; calea sufletească îi este asemenea și nu se deosebește deloc de el. Dar uneori sufletele și patimile sunt cele care stăpânesc și biruie rațiunea. Credinciosul trebuie să-și lase rațiunea să-i biruie patima. Când își urmează rațiunea, aceasta, în sensul ei adevărat, îl oprește de la ceea ce îi dăunează și îl îndreaptă spre ceea ce îi este de folos și îl bucură.

Prin aceasta ne este limpede că omul înaintează prin alegere în faptele sale voite. Așa cum înaintează prin alegere în treburile acestei lumi — putând face negoț cu această marfă ori cu cealaltă, după voia sa — tot prin alegere înaintează și spre Viața de Apoi. Mai mult, căile Vieții de Apoi sunt cu mult mai limpezi decât căile acestei lumi, fiindcă Cel care le-a arătat este Allah Preaînaltul, în Cartea Sa și prin graiul Trimisului Său ﷺ. Ele trebuie, așadar, să fie mai bine arătate și mai limpezi decât drumurile acestei lumi. Cu toate acestea, omul merge pe căile acestei lumi, ale căror rezultate nu îi sunt garantate, dar lasă căile Vieții de Apoi, ale căror rezultate sunt garantate și cunoscute, deoarece sunt întărite prin făgăduința lui Allah, iar Allah nu Își încalcă făgăduința.

După acestea spunem: Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah au statornicit acest adevăr și și-au întemeiat credința și calea pe faptul că omul acționează prin propria alegere și spune ceea ce voiește, dar voința și alegerea sa sunt supuse voinței și voii lui Allah. Totodată, Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah cred că voia lui Allah urmează înțelepciunea Sa. Voia Sa nu este una desprinsă de orice înțelepciune, ci este legată de înțelepciunea Sa. Printre Numele lui Allah se află al-Ḥakīm, Cel Înțelept: Cel care hotărăște și întocmește desăvârșit, care cârmuiește lucrurile prin hotărârea Sa asupra creației și prin Legea Sa și le alcătuiește desăvârșit prin faptă și făurire. Prin înțelepciunea Sa, Allah hotărăște călăuzirea pentru cel care o dorește, pentru cel despre care știe că vrea adevărul și are inima dreaptă. Hotărăște rătăcirea pentru cel care nu este astfel: pentru cel al cărui piept se strâmtează când i se înfățișează Islamul, de parcă s-ar urca la cer. Înțelepciunea lui Allah nu îngăduie ca acesta să fie dintre cei călăuziți, decât dacă Allah îi dă o hotărâre nouă și îi preschimbă voința în alta. Allah este cu putere peste toate; înțelepciunea Sa cere însă ca urmările să fie legate de cauzele lor.