Explicația Crezului al-Wāsiṭiyyah — Volumul II

Cuvântul Său: „Și cine este mai adevărat decât Allah în vorbire?” (1), „Și cine este mai adevărat decât Allah în cuvânt?” (2).

(1) Autorul - Allah să aibă milă de el - a menționat versetele care dovedesc Kalām-ul lui Allah Preaînaltul și faptul că Qurʾān-ul este din Kalām-ul Său Preaînalt.

Primul și al doilea verset sunt cuvintele Lui: „Și cine este mai adevărat decât Allah în vorbire?” (al-Nisāʾ 4:87) și „Și cine este mai adevărat decât Allah în cuvânt?” (al-Nisāʾ 4:122).

„Și cine” este un pronume interogativ cu sens de negație. Exprimarea negației sub formă de întrebare este mai puternică decât o negație simplă, deoarece interogația cuprinde și sensul provocării; ca și cum ar spune: nimeni nu este mai adevărat decât Allah în vorbire, iar dacă pretinzi contrariul, atunci cine este mai adevărat decât Allah?

Iar cuvintele „în vorbire” și „în cuvânt” sunt tamyīz pentru „mai adevărat”.

Afirmarea Kalām-ului în aceste două versete se ia din cuvântul „mai adevărat”, deoarece adevărul este o însușire a vorbirii; din „în vorbire”, deoarece ḥadīth înseamnă vorbire; și din cuvântul din al doilea verset „în cuvânt”, adică qawl, iar qawl-ul nu este decât prin rostire.

Prin urmare, în ambele se afirmă Kalām-ul pentru Allah Măreț și Preaînalt și faptul că Kalām-ul Său este adevăr și sinceritate, fără minciună în niciun fel.

„Și când Allah va spune: «O, ʿĪsā, fiul lui Maryam...»” (1).

(1) Al treilea verset este cuvântul Lui: „Și când Allah va spune: «O, ʿĪsā, fiul lui Maryam...»” (al-Māʾidah 5:116).

Cuvântul „O, ʿĪsā” este ceea ce a fost spus, iar el este o propoziție alcătuită din litere: „O, ʿĪsā, fiul lui Maryam”.

În aceasta există afirmarea faptului că Allah spune și că spusa Lui este auzită, deci este cu sunet; iar spusa Lui este alcătuită din cuvinte și propoziții, deci este cu litere.

De aceea, ʿaqīdah Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah este că Allah vorbește cu un Kalām real, când voiește, cum voiește și cu ceea ce voiește, prin litere și sunet, fără ca sunetul Său să semene cu sunetele creaturilor.

„Când voiește” se referă la timp.

„Cu ceea ce voiește” se referă la Kalām, adică la subiectul vorbirii, fie poruncă, interdicție sau altceva.

„Cum voiește” înseamnă în modalitatea și însușirea pe care le voiește El, Preaslăvit și Preaînalt. Am spus că este prin litere și sunet care nu seamănă cu sunetele creaturilor.

Dovada pentru aceasta din versetul nobil „Și când Allah va spune: «O, ʿĪsā, fiul lui Maryam...»” este că acestea sunt litere.

Și este cu sunet, deoarece ʿĪsā aude ceea ce El spune.

Nu seamănă cu sunetele creaturilor, deoarece Allah a spus: „Nimic nu este asemenea Lui și El este Cel care Aude, Cel care Vede.” (al-Shūrā 42:11).

„Și Cuvântul Rabb-ului tău s-a împlinit în adevăr și dreptate” (1), și cuvântul Lui: „Și Allah i-a vorbit lui Mūsā cu adevărat” (2).

(1) Al patrulea verset este cuvântul Lui: „Și Cuvântul Rabb-ului tău s-a împlinit în adevăr și dreptate.” (al-Anʿām 6:115).

„Cuvântul” este la singular, iar într-o recitare este „cuvintele”, la plural. Sensul este unul singur, deoarece un singular aflat în construcție de anexare are sens general.

Cuvintele lui Allah Măreț și Preaînalt s-au împlinit pe aceste două însușiri: adevărul și dreptatea. Ceea ce este descris prin adevăr este relatarea, iar ceea ce este descris prin dreptate este judecata. De aceea mufassirūn au spus: adevăr în relatări și dreptate în hotărâri.

Așadar, cuvintele lui Allah Măreț și Preaînalt sunt adevăr în relatări, fără ca minciuna să le atingă în vreun fel, iar în hotărâri sunt dreptate, fără nedreptate în vreun fel.

Aici, cuvintele sunt descrise prin adevăr și dreptate; deci ele sunt spuse, deoarece despre vorbire se spune că este mincinoasă sau adevărată.

(2) Al cincilea verset este cuvântul Lui: „Și Allah i-a vorbit lui Mūsā cu adevărat.” (al-Nisāʾ 4:164).

„Allah” este făptuitorul, deci Kalām-ul provine de la El.

„Cu adevărat” - taklīman - este un maṣdar de întărire. Savanții au spus că maṣdar-ul de întărire înlătură posibilitatea metaforei. Prin urmare, el dovedește că este un Kalām real, deoarece maṣdar-ul de întărire înlătură posibilitatea metaforei.

Gândește-te: dacă spui „Zayd a venit”, se înțelege că el însuși a venit, deși, împotriva sensului aparent, ar putea fi imaginat că a venit vestea despre Zayd. Dar dacă întărești și spui „Zayd însuși a venit”, atunci posibilitatea metaforei dispare.

Așadar, Kalām-ul lui Allah Măreț și Preaînalt către Mūsā este un Kalām real, prin litere și sunet pe care Mūsā l-a auzit. De aceea între ei a avut loc o conversație, așa cum este în Sūrat Ṭā Hā și în alte locuri.

„Dintre ei sunt unii cărora Allah le-a vorbit” (1), și cuvântul Lui: „Și când Mūsā a venit la timpul stabilit de Noi și Rabb-ul său i-a vorbit” (2), și „L-am chemat din partea dreaptă a Ṭūr-ului și l-am apropiat pentru o convorbire tainică” (3).

(1) Al șaselea verset este cuvântul Lui: „Dintre ei sunt unii cărora Allah le-a vorbit.” (al-Baqarah 2:253).

„Dintre ei”, adică dintre Mesageri.

În „unii cărora Allah le-a vorbit”, Numele nobil „Allah” este subiectul verbului „a vorbit”, iar complementul este omis și se referă la „unii”; sensul fiind: Allah i-a vorbit lui.

(2) Al șaptelea verset este cuvântul Lui: „Și când Mūsā a venit la timpul stabilit de Noi și Rabb-ul său i-a vorbit”.

(al-Aʿrāf 7:143).

Acest verset arată că Kalām-ul este legat de Mashīʾah Sa, deoarece vorbirea a avut loc atunci când Mūsā a venit, nu înainte de venirea lui. Aceasta dovedește că Kalām-ul Său este legat de Mashīʾah Sa.

Prin aceasta este invalidată opinia celui care spune că Kalām-ul Său este doar sensul existent în sine și că nu este legat de Mashīʾah, așa cum spun Ashāʿirah.

În acest verset este de asemenea invalidată pretenția celui care susține că numai Mūsā I-a vorbit lui Allah și care a denaturat cuvântul Lui Preaînalt „Și Allah i-a vorbit lui Mūsā cu adevărat” punând Numele nobil la acuzativ; aici nu mai poate pretinde aceasta și nici nu poate denatura versetul.

(3) Al optulea verset este cuvântul Lui: „L-am chemat din partea dreaptă a Ṭūr-ului și l-am apropiat pentru o convorbire tainică.” (Maryam 19:52).

În „L-am chemat”, pronumele cu rol de subiect se referă la Allah, iar pronumele complementului se referă la Mūsā; adică Allah l-a chemat pe Mūsā.

„Pentru o convorbire tainică” - najiyyan - este ḥāl și este pe forma faʿīl cu sensul de mafʿūl; adică „cel cu care s-a purtat o convorbire tainică”.

Diferența dintre munādāh și munājāh este că munādāh este chemarea celui aflat departe, iar munājāh este vorbirea tainică adresată celui apropiat. Ambele sunt Kalām.

Faptul că Allah Măreț și Preaînalt vorbește prin chemare și prin convorbire tainică intră în expresia Salaf-ului: „cum voiește”.

Prin urmare, acest verset se numără printre cele care dovedesc că Allah vorbește cum voiește, fie prin chemare, fie prin convorbire tainică.

„Și când Rabb-ul tău l-a chemat pe Mūsā: «Du-te la neamul nedrept»” (1), și „Rabb-ul lor i-a chemat: «Nu v-am oprit Eu de la acel pom?»” (2).

(1) Al nouălea verset este cuvântul Lui: „Și când Rabb-ul tău l-a chemat pe Mūsā: «Du-te la neamul nedrept».” (al-Shuʿarāʾ 26:10).

„Și când Rabb-ul tău l-a chemat pe Mūsā” înseamnă: amintește când l-a chemat.

Locul de dovadă este cuvântul Lui „Și când Rabb-ul tău l-a chemat pe Mūsā”; chemarea este explicată prin cuvântul „Du-te la neamul nedrept”.

Chemarea dovedește că este cu sunet, iar „Du-te la neamul nedrept” dovedește că este prin litere.

(2) Al zecelea verset este cuvântul Lui: „Rabb-ul lor i-a chemat: «Nu v-am oprit Eu de la acel pom?»” (al-Aʿrāf 7:22).

Pronumele complementului din „i-a chemat” se referă la Ādam și Ḥawwāʾ.

„Nu v-am oprit Eu de la acel pom?” afirmă că El îi oprise anterior de acel pom. Aceasta dovedește că Allah le-a vorbit mai înainte, că Kalām-ul lui Allah este prin sunet și litere și că este legat de Mashīʾah Sa, deoarece această spusă a venit după interdicție.

„Și în Ziua în care îi va chema și va spune: «Ce le-ați răspuns Mesagerilor?»” (1).

(1) Al unsprezecelea verset este cuvântul Lui: „Și în Ziua în care îi va chema și va spune: «Ce le-ați răspuns Mesagerilor?»” (al-Qaṣaṣ 28:65).

Adică: amintește Ziua în care îi va chema. Aceasta este Ziua Învierii, iar Cel care îi cheamă este Allah Măreț și Preaînalt, apoi El spune.

În acest verset se afirmă Kalām-ul din două direcții: chemarea și spusa.

Aceste versete, luate împreună, dovedesc că Allah vorbește cu un Kalām real, când voiește, cu ceea ce voiește, prin litere și prin sunet auzit, care nu seamănă cu sunetele creaturilor.

Aceasta este ʿaqīdah Salafiyyah, ʿaqīdah Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah.

Afirmarea faptului că Qurʾān-ul este Kalām Allah Preaînaltul

Autorul - Allah să aibă milă de el - a menționat versetele care dovedesc că Qurʾān-ul este Kalām Allah. În această chestiune a existat o mare dispută între Muʿtazilah și Ahl al-Sunnah și, din cauza ei, Ahl al-Sunnah au suferit mult rău. Dintre cei încercați pentru Allah în această privință a fost Imām Aḥmad ibn Ḥanbal - Allah să aibă milă de el - imām-ul Ahl al-Sunnah, despre care unii savanți au spus: „Allah, Preaslăvit și Preaînalt, a păstrat Islamul - sau a spus: l-a sprijinit - prin Abū Bakr în ziua riddah și prin Imām Aḥmad în ziua miḥnah.”

Miḥnah a constat în faptul că al-Maʾmūn - Allah să ne ierte pe noi și pe el - i-a obligat pe oameni să spună că Qurʾān-ul este creat, până acolo încât îi supunea pe savanți încercării și îi ucidea dacă nu răspundeau. Cei mai mulți savanți au considerat că au o îngăduință și au început să recurgă la interpretări.

Fie considerând situația una de constrângere, iar cel constrâns care rostește kufr în timp ce inima lui rămâne liniștită în īmān este iertat.

Fie orientând expresia către un sens diferit de cel aparent. Astfel, interpretau și spuneau, de exemplu: „Qurʾān-ul, Tawrāh, Injīl-ul și Zabūr-ul - acestea sunt create”, în timp ce prin „acestea” intenționau degetele lor.

În schimb, Imām Aḥmad și Muḥammad ibn Nūḥ¹ - Allah să aibă milă de amândoi - au refuzat aceasta și au spus: Qurʾān-ul este Kalām Allah, coborât, necreat. Ei au considerat că, în acest context, constrângerea nu le permite să spună contrariul adevărului, deoarece situația era una de jihād. Constrângerea aduce iertare atunci când chestiunea este personală, adică îl privește pe om însuși; însă când chestiunea privește păstrarea Sharīʿah lui Allah, omul trebuie să-și ofere chiar și gâtul pentru păstrarea Sharīʿah lui Allah Măreț și Preaînalt.

Dacă Imām Aḥmad ar fi spus în acel moment că Qurʾān-ul este creat, chiar prin taʾwīl sau pentru a îndepărta constrângerea, toți oamenii ar fi spus: „Qurʾān-ul este creat!” Atunci societatea islamică s-ar fi schimbat din cauza unei concesii făcute sub constrângere. Dar el a rămas ferm și, laudă lui Allah, sfârșitul bun a fost al lui.

Important este că afirmația despre Qurʾān este o parte din afirmația generală despre Kalām-ul lui Allah. Însă, după ce a avut loc miḥnah și această chestiune a devenit criteriul disputei dintre Muʿtazilah și Ahl al-Sunnah, oamenii au început să trateze Qurʾān-ul într-o discuție separată. De aici înainte, autorul - Allah să aibă milă de el - a adus mai multe versete care dovedesc că Qurʾān-ul este Kalām Allah.

„Iar dacă vreunul dintre mushrikūn îți cere protecție, atunci acordă-i protecție până ce va auzi Kalām-ul lui Allah” (1).

(1) Primul verset este cuvântul Lui: „Iar dacă vreunul dintre mushrikūn îți cere protecție, atunci acordă-i protecție până ce va auzi Kalām-ul lui Allah.” (al-Tawbah 9:6).

„Vreunul” este un substantiv, iar „dacă” este particulă condițională. Când un substantiv vine imediat după o particulă condițională, el vine după o particulă care, în principiu, este urmată numai de verb. Gramaticienii au diferit în această privință. Unii au spus că este subiectul unui verb omis explicat de ceea ce urmează. Potrivit acestei opinii, „vreunul” este subiectul unui verb omis, iar construcția subînțeleasă este: „Dacă vreunul dintre mushrikūn îți cere protecție, atunci acordă-i protecție.” La fel este și „Când cerul se va despica” (al-Inshiqāq 84:1), unde „cerul” este subiectul unui verb omis, subînțeles astfel: „când cerul se va despica”.

A doua opinie, cea a gramaticienilor din Kūfah - care, de regulă, sunt mai ușori decât cei din Baṣrah - este că „vreunul” este subiect anticipat, iar verbul „îți cere protecție” este amânat, fără să fie nevoie să subînțelegem un verb.

A treia opinie este că frecvența substantivelor după particulele condiționale în Qurʾān dovedește că aceasta nu este interzisă. Potrivit acestei opinii, substantivul care urmează particulei condiționale este mubtadaʾ dacă este la nominativ; astfel, „vreunul” este mubtadaʾ, iar „îți cere protecție” este predicatul lui.

Regula mea este că, dintre opiniile gramaticienilor, o urmăm pe cea mai ușoară, atât timp cât nu există un impediment sharʿī.

Cuvântul „îți cere protecție” înseamnă: îți cere jiwar, iar jiwar înseamnă ocrotire și protecție.

„Până ce va auzi”: „până ce” indică limita. Sensul este: dacă vreunul îți cere protecție pentru a auzi Kalām Allah, atunci acordă-i protecție până ce va auzi Kalām Allah, adică Qurʾān-ul, iar asupra acestui sens există acord.

El a spus „acordă-i protecție până ce va auzi Kalām Allah” deoarece auzirea Kalām-ului lui Allah Măreț și Preaînalt are, inevitabil, efect, așa cum Allah a spus: „Cu adevărat, în aceasta este o amintire pentru cel care are inimă sau ascultă cu atenție fiind prezent.” (Qāf 50:37). Câți oameni nu au auzit Kalām Allah și au crezut! Dar cu condiția să îl înțeleagă deplin.

Cuvântul „Kalām Allah” atribuie Kalām-ul Lui Însuși: „Kalām Allah”. Aceasta dovedește că Qurʾān-ul este Kalām Allah, și așa este.

ʿAqīdah Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah despre Qurʾān este că ei spun: Qurʾān-ul este Kalām Allah, coborât, necreat; de la El a început și la El se întoarce. Pentru „Kalām Allah”, dovada este cuvântul Lui de aici: „acordă-i protecție până ce va auzi Kalām Allah” (al-Tawbah 9:6), precum și versetele care vor urma.

Pentru cuvântul lor „coborât”, dovada este cuvântul Lui Preaînalt: „Luna Ramaḍān, cea în care a fost coborât Qurʾān-ul” (al-Baqarah 2:185), „Cu adevărat, Noi l-am coborât în Laylat al-Qadr” (al-Qadr 97:1), și „Un Qurʾān pe care l-am împărțit pentru ca tu să-l reciți oamenilor pe îndelete și pe care l-am coborât treptat.” (al-Isrāʾ 17:106).

Pentru cuvântul lor „necreat”, dovada este cuvântul Lui Preaînalt: „Cu adevărat, ale Lui sunt creația și porunca.” (al-Aʿrāf 7:54). El a făcut creația un lucru și porunca alt lucru, deoarece coordonarea implică diferențiere. Qurʾān-ul este din poruncă, după cuvântul Lui: „Astfel ți-am revelat un Rūḥ din porunca Noastră; tu nu știai ce este Cartea și nici īmān-ul, însă Noi l-am făcut lumină prin care călăuzim pe cine voim dintre robii Noștri.” (al-Shūrā 42:52). Dacă Qurʾān-ul este din poruncă, iar porunca este pusă în opoziție cu creația, atunci el este necreat; căci, dacă ar fi creat, împărțirea nu ar fi corectă. Aceasta este dovadă transmisă.

În ceea ce privește dovada rațională, spunem: Qurʾān-ul este Kalām Allah, iar Kalām-ul nu este o entitate independentă care să existe de sine stătătoare și să fie separată de Allah. Dacă ar fi o entitate de sine stătătoare, separată de Allah, am spune că este creată. Dar Kalām-ul este o însușire a celui care vorbește. Dacă este o însușire a Celui care vorbește și provine de la Allah, atunci este necreat, deoarece toate Atributele lui Allah Măreț și Preaînalt sunt necreate.

De asemenea, dacă ar fi creat, sensul poruncii, interdicției, relatării și întrebării ar deveni nul, deoarece, dacă aceste forme ar fi create, ele nu ar fi decât forme create în această înfățișare, fără să indice sensurile lor, asemenea formei stelelor, soarelui, lunii și a altora asemenea.

Pentru cuvântul lor „de la El a început”, sensul este: El este Cel care l-a inițiat și a vorbit cu el mai întâi. Qurʾān-ul a fost atribuit lui Allah, lui Jibrīl și lui Muḥammad ﷺ.

Exemplul primului este cuvântul lui Allah Măreț și Preaînalt: „acordă-i protecție până ce va auzi Kalām Allah” (al-Tawbah 9:6). Astfel, de la El a început, adică de la Allah, Mărită fie Măreția Lui. Prepoziția „de la” împreună cu pronumele au fost aduse înaintea termenului de care depind pentru a exprima restrângerea și exclusivitatea.

Exemplul celui de-al doilea - atribuirea Qurʾān-ului lui Jibrīl - este cuvântul Lui Preaînalt: „Cu adevărat, acesta este cuvântul unui Mesager nobil, înzestrat cu putere, având rang lângă Stăpânul Tronului.” (al-Takwīr 81:19-20).

Exemplul celui de-al treilea - atribuirea Qurʾān-ului lui Muḥammad ﷺ - este cuvântul Lui: „Cu adevărat, acesta este cuvântul unui Mesager nobil și nu este cuvântul unui poet.” (al-Ḥāqqah 69:40-41). Însă Qurʾān-ul le este atribuit celor doi fiindcă îl transmit, nu fiindcă ei l-ar fi inițiat.

Iar cuvântul lor „și la El se întoarce” are două explicații.

Prima explicație este cea venită în unele relatări: într-o singură noapte Qurʾān-ul va fi ridicat, iar dimineața oamenii nu vor mai avea înaintea lor niciun Qurʾān, nici în piepturile lor și nici în maṣāḥif; Allah Măreț și Preaînalt îl va ridica.²

Aceasta - și Allah știe mai bine - va fi atunci când oamenii se vor întoarce cu totul de la el, nu-l vor mai recita nici ca rostire, nici ca ʿaqīdah și nici ca faptă. Atunci va fi ridicat, deoarece Qurʾān-ul este prea nobil ca să rămână în mâinile unor oameni care l-au părăsit și s-au întors de la el, fără să-i acorde cinstea cuvenită. Aceasta - și Allah știe mai bine - seamănă cu demolarea Kaʿbah la sfârșitul timpului. Va veni un bărbat din Ḥabashah, scund, cu picioarele depărtate și negru, împreună cu ostașii lui dinspre mare către al-Masjid al-Ḥarām și va dărâma Kaʿbah piatră cu piatră. De fiecare dată când scoate o piatră, o dă celui de lângă el și tot așa, până când pietrele sunt duse și aruncate în mare. Allah Măreț și Preaînalt le va îngădui aceasta, deși Abrahah a venit cu caii, oamenii și elefantul său, iar Allah l-a nimicit înainte să ajungă la Moschee. Aceasta deoarece Allah știa că îl va trimite pe acest Profet, iar Moscheea își va recăpăta prestigiul și măreția. Însă la sfârșitul timpului nu va mai fi trimis niciun Profet după Muḥammad ﷺ, iar când oamenii vor abandona cu totul venerarea acestei Case, Allah îl va pune asupra ei pe acel om din Ḥabashah. Așa este și cu ridicarea Qurʾān-ului. Și Allah știe mai bine.³

A doua explicație a cuvintelor lor „și la El se întoarce” este că se întoarce la Allah ca Atribut; adică nimeni în afară de Allah nu este descris prin el. Cel care vorbește Qurʾān-ul este Allah Măreț și Preaînalt, iar El este Cel descris prin el.

Nu există niciun impediment să spunem că ambele sensuri sunt corecte.

Aceasta este afirmația Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah despre Qurʾān-ul nobil.

Muʿtazilah consideră însă că Qurʾān-ul este creat și că nu este Kalām Allah!

Ei aduc ca dovadă cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Allah este Creatorul tuturor lucrurilor și El este Ocrotitor peste toate lucrurile.” (al-Zumar 39:62). Qurʾān-ul este un „lucru”, spun ei, deci intră în generalitatea expresiei „toate lucrurile”; și, întrucât nu există decât Creator și creat, Allah este Creatorul, iar tot ceea ce este în afară de El este creat.

Răspunsul este din două direcții.

Prima: Qurʾān-ul este Kalām Allah Preaînaltul și este un Atribut dintre Atributele lui Allah, iar Atributele Creatorului nu sunt create.

A doua: o expresie generală precum „toate lucrurile” poate avea intenție particulară. De exemplu, despre regina din Sabaʾ Allah a spus: „I s-a dat din toate lucrurile.” (al-Naml 27:23), deși multe lucruri erau în afara stăpânirii ei, precum stăpânirea lui Sulaymān.

Dacă cineva întreabă: este o diferență mare între a spune că Qurʾān-ul este „coborât” și a spune că este „creat”?

Răspunsul este: da, între ele este o diferență enormă, din cauza căreia a avut loc marea miḥnah în epoca Imāmului Aḥmad.

Când spunem „este coborât”, aceasta este formularea folosită în Qurʾān. Allah Preaînaltul spune: „Binecuvântat este Cel care a coborât al-Furqān asupra robului Său.” (al-Furqān 25:1).

Dacă însă spunem „este creat”, din aceasta rezultă următoarele.

În primul rând: negarea Qurʾān-ului, deoarece Allah spune: „Astfel ți-am revelat un Rūḥ din porunca Noastră.” (al-Shūrā 42:52). Allah l-a făcut revelație către Mesager ﷺ. Dacă ar fi fost creat, nu ar fi fost corect să fie numit revelație. Dacă este waḥy, atunci rezultă că nu este creat, deoarece Allah este Cel care a vorbit cu el.

În al doilea rând: dacă spunem că este creat, atunci se anulează sensul poruncii, interdicției, relatării și întrebării; pentru că dacă aceste forme ar fi create, ele ar fi doar niște forme create în această înfățișare, așa cum soarele a fost creat în forma lui, luna în forma ei și steaua în forma ei. Cuvintele „spune”, „nu spune”, „cutare a spus”, „oare cutare a spus?” ar fi simple inscripții în aceste forme și ar înceta să mai indice poruncă, interdicție, relatare sau întrebare; ar rămâne doar forme și desene fără semnificație.

De aceea Ibn al-Qayyim spune în al-Nūniyyah că această opinie anulează porunca și interdicția: porunca ar fi doar ceva creat în această formă, fără ca sensul ei să fie intenționat, interdicția la fel, și tot așa relatarea și întrebarea.

În al treilea rând: dacă spunem că Qurʾān-ul este creat și că atribuirea lui către Allah este o atribuire de creație, atunci ar fi corect să numim orice vorbire a oamenilor și a altora „Kalām Allah”, deoarece orice vorbire a creaturilor este creată. Aceasta este concluzia pe care au acceptat-o adepții ḥulūl-ului și ittiḥād-ului, unul dintre ei spunând:

„Orice vorbire din existență este Vorbirea Lui, fie că pentru noi este proză, fie poezie.”

Această consecință este falsă; iar dacă consecința necesară este falsă, atunci și premisa care o impune este falsă.

Acestea sunt trei argumente care invalidează opinia că Qurʾān-ul este creat.

Al patrulea argument: spunem că, dacă permiteți ca Kalām-ul - un sens care nu există decât într-un vorbitor - să fie creat, atunci trebuie să permiteți ca toate Atributele lui Allah să fie create, deoarece nu există diferență. Atunci spuneți și: auzul Lui este creat, vederea Lui este creată și tot așa.

Dacă refuzați și spuneți: „Auzul este un sens existent în cel care aude, care nu se aude și nu se vede, spre deosebire de Kalām, căci este posibil ca Allah să creeze sunete în aer și ele să fie auzite”, vă spunem: dacă El ar crea sunete în aer și ele ar fi auzite, atunci ceea ce se aude ar fi o însușire a aerului. Nici voi înșivă nu spuneți aceasta. Cum puteți deci atribui un Atribut altuia decât celui descris prin el?!

Aceste patru argumente arată toate că opinia despre crearea Qurʾān-ului este falsă. Chiar dacă n-am avea decât faptul că ea anulează sensul poruncii, interdicției, relatării și întrebării, tot ar fi suficient.

„Și o parte dintre ei auzeau Kalām-ul lui Allah, apoi îl denaturau după ce îl înțeleseseră, în vreme ce știau.” (1)

(1) Al doilea verset este cuvântul Lui: „Și o parte dintre ei auzeau Kalām-ul lui Allah, apoi îl denaturau după ce îl înțeleseseră, în vreme ce știau.” (al-Baqarah 2:75).

Aceasta vine în contextul cuvântului Lui: „Mai sperați oare ca ei să creadă pentru voi?”, adică nu sperați că vor crede pentru voi; este vorba despre evrei.

„O parte dintre ei” înseamnă o grupare dintre ei, adică savanții lor.

„Auzeau Kalām-ul lui Allah” poate însemna Qurʾān-ul - acesta fiind sensul aparent urmărit de autor și atunci versetul este dovadă că Qurʾān-ul este Kalām Allah. Poate însemna și Kalām-ul lui Allah Preaînaltul către Mūsā, când Mūsā a ales șaptezeci de bărbați pentru întâlnirea cu Allah, iar Allah i-a vorbit în timp ce ei ascultau; apoi ei au denaturat Kalām-ul lui Allah după ce l-au înțeles, cu știință. Nu am văzut primul sens menționat de vreun mufassir.

Oricare ar fi sensul, în el se afirmă că Kalām-ul lui Allah este cu sunet auzit. Kalām-ul este Atributul celui care vorbește, nu ceva separat de el; deci Qurʾān-ul trebuie să fie Kalām Allah, nu kalām-ul altuia.

„Apoi îl denaturau după ce îl înțeleseseră, în vreme ce știau”: „îl denaturau” înseamnă că îi schimbau sensul.

Cuvântul Lui „după ce îl înțeleseseră, în vreme ce știau” face fapta lor și îndrăzneala lor împotriva lui Allah și mai urâte: să denaturezi ceva după ce l-ai înțeles și a ajuns la rațiunea ta, știind că îl denaturezi. Cel care schimbă sensul din ignoranță este mai puțin grav decât cel care îl schimbă după înțelegere și cunoaștere.

„Ei vor să schimbe Kalām-ul lui Allah. Spune: «Nu ne veți urma; așa a spus Allah mai înainte.»” (1)

(1) Al treilea verset este: „Ei vor să schimbe Kalām-ul lui Allah. Spune: «Nu ne veți urma; așa a spus Allah mai înainte.»” (al-Fatḥ 48:15).

În acest verset se afirmă că Qurʾān-ul este Kalām Allah prin cuvântul Lui: „Ei vor să schimbe Kalām-ul lui Allah... așa a spus Allah mai înainte.”

Pronumele se referă la beduinii despre care Allah spune: „Cei rămași în urmă vor spune, când veți pleca spre prăzi ca să le luați: «Lăsați-ne să vă urmăm.»” (al-Fatḥ 48:15). Ei voiau să schimbe Kalām-ul lui Allah și să iasă împreună cu Mesagerul ﷺ. Dar Allah Preaînaltul hotărâse prăzile pentru un anumit grup, cei care participaseră la al-Ḥudaybiyyah. Cei care l-ar fi urmat doar pentru prăzi nu aveau drept la ele.

Versetul afirmă și qawl-ul pentru Allah Preaînaltul, prin cuvântul Lui: „așa a spus Allah mai înainte”.

„Și recită ceea ce ți-a fost revelat din Cartea Rabb-ului tău. Nimeni nu poate schimba cuvintele Lui.” (1)

(1) Al patrulea verset este cuvântul Lui: „Și recită ceea ce ți-a fost revelat din Cartea Rabb-ului tău. Nimeni nu poate schimba cuvintele Lui.” (al-Kahf 18:27).

„Ceea ce ți-a fost revelat” înseamnă Qurʾān-ul, iar waḥy-ul nu este decât rostire; prin urmare, el nu este creat.

„Din Cartea Rabb-ului tău”: El a atribuit-o Lui Însuși, Preaslăvit și Preaînalt, deoarece El este Cel care a vorbit cu ea și a coborât-o asupra lui Muḥammad ﷺ prin Jibrīl al-Amīn.

„Nimeni nu poate schimba cuvintele Lui” înseamnă că nimeni nu poate schimba cuvintele lui Allah. Însă Allah Măreț și Preaînalt poate pune un verset în locul altuia, după cum spune: „Iar când înlocuim un verset cu alt verset - și Allah știe cel mai bine ceea ce coboară - ei spun: «Tu ești doar un născocitor!» Dar cei mai mulți dintre ei nu știu.” (al-Naḥl 16:101).

Cuvântul Lui „nimeni nu poate schimba cuvintele Lui” cuprinde atât cuvintele kawniyyah, cât și pe cele sharʿiyyah.

În privința celor kawniyyah, nu există nicio excepție: nimeni nu poate schimba cuvintele kawniyyah ale lui Allah. Dacă Allah a hotărât moartea unui om, nimeni nu poate schimba aceasta. Dacă Allah Preaînaltul a hotărât sărăcia, nimeni nu o poate schimba.

Dacă Allah Preaînaltul a hotărât seceta, nimeni nu o poate schimba.

Toate aceste lucruri care au loc în univers sunt prin qawl-ul Lui, după cuvântul Lui Preaînalt: „Porunca Lui, când voiește un lucru, este doar să-i spună: «Fii!», și el este.” (Yā Sīn 36:82).

În privința cuvintelor sharʿiyyah, ele pot fi schimbate de oamenii kufr-ului și nifāq-ului. Ei schimbă cuvintele fie în sens, fie în formulare dacă pot, fie în ambele.

În cuvântul „cuvintele Lui” există dovadă că Qurʾān-ul este Kalām Allah Preaînaltul.

„Cu adevărat, acest Qurʾān le istorisește fiilor lui Isrāʾīl cea mai mare parte a lucrurilor asupra cărora se deosebesc” (1), și „Aceasta este o Carte pe care Noi am coborât-o, binecuvântată” (2).

(1) Al cincilea verset este cuvântul Lui: „Cu adevărat, acest Qurʾān le istorisește fiilor lui Isrāʾīl cea mai mare parte a lucrurilor asupra cărora se deosebesc.” (al-Naml 27:76).

Locul de dovadă este cuvântul „istorisește”. Istorisirea nu este decât qawl. Dacă Qurʾān-ul este cel care istorisește, atunci el este Kalām Allah, deoarece Allah Preaînaltul este Cel care a istorisit aceste relatări. Allah, Preaslăvit și Preaînalt, spune: „Noi îți istorisăm cea mai frumoasă istorisire.” (Yūsuf 12:3). Prin urmare, Qurʾān-ul este Kalām Allah Măreț și Preaînalt.

Afirmarea faptului că Qurʾān-ul este coborât de la Allah Preaînaltul

(2) Autorul - Allah să aibă milă de el - a menționat versetele în care se află faptul că Qurʾān-ul este coborât de la Allah Preaînaltul.

Primul verset este cuvântul Lui: „Aceasta este o Carte pe care Noi am coborât-o...” (al-Anʿām 6:155).

„Aceasta este o Carte”: ceea ce este indicat este Qurʾān-ul.

„Carte” înseamnă „scrisă”, deoarece este scrisă în al-Lawḥ al-Maḥfūẓ, este scrisă în foile aflate în mâinile îngerilor-scribi și este scrisă în maṣāḥif aflate în mâinile noastre.

Cuvântul „binecuvântată” înseamnă: posesoare de barakah.

Este binecuvântată pentru că este vindecare pentru ceea ce se află în piepturi. Dacă omul o citește cu tadabbur și reflecție, ea vindecă inima de boală. Allah Preaînaltul spune: „Coborâm din Qurʾān ceea ce este vindecare și milă pentru credincioși.” (al-Isrāʾ 17:82).

Este binecuvântată în urmarea ei, căci prin ea se îndreaptă faptele exterioare și interioare.

Este binecuvântată prin marile ei efecte. Musulmanii au purtat jihād prin ea împotriva ținuturilor kufr-ului, deoarece Allah spune: „Și luptă împotriva lor prin el cu un jihād mare.” (al-Furqān 25:52). Musulmanii au cucerit răsăritul și apusul pământului prin acest Qurʾān până le-au stăpânit. Dacă ne-am întoarce la el, am stăpâni răsăritul și apusul așa cum le-au stăpânit înaintașii noștri. Îl rugăm pe Allah pentru aceasta.

Este binecuvântată și prin faptul că celui care o recită îi revin zece fapte bune pentru fiecare literă. De exemplu, cuvântul „qāla” are treizeci de fapte bune. Aceasta este din barakah Qurʾān-ului: dobândim bunătăți nenumărate prin recitarea unor versete scurte din Kalām-ul lui Allah Măreț și Preaînalt.

În concluzie, Qurʾān-ul este o Carte binecuvântată; toate felurile de barakah se găsesc în acest Qurʾān măreț.

Locul de dovadă este în cuvântul Lui „Noi am coborât-o”.

Faptul că s-a stabilit că ea a coborât de la Allah este dovadă că ea este Kalām-ul Lui.

„Dacă am fi coborât acest Qurʾān asupra unui munte, l-ai fi văzut smerit și despicându-se de frica lui Allah.” (1)

(1) Al doilea verset este cuvântul Lui: „Dacă am fi coborât acest Qurʾān asupra unui munte, l-ai fi văzut smerit și despicându-se de frica lui Allah.” (al-Ḥashr 59:21).

Muntele se numără printre cele mai dure lucruri, iar pietrele din care sunt alcătuiți munții sunt chiar exemplul proverbial al durității. Allah Preaînaltul spune: „Apoi inimile voastre s-au împietrit după aceea și au devenit ca pietrele sau chiar mai tari.” (al-Baqarah 2:74). Dacă acest Qurʾān ar fi coborât asupra unui munte, l-ai vedea smerit și despicându-se de frica lui Allah.

„Smerit”, adică umilit.

Iar din intensitatea fricii lui de Allah ar fi „despicându-se”, adică s-ar crăpa și s-ar rupe.

Acest Qurʾān coboară însă asupra inimilor noastre, iar inimile noastre - cu excepția cui voiește Allah - se strâng și se împietresc; nu se deschid și nu primesc.

Cei care cred, când versetele sunt coborâte asupra lor, cresc în īmān; iar cei în ale căror inimi este boală cresc în murdărie peste murdăria lor - căutăm refugiu la Allah!

Sensul este că inimile lor devin și mai rigide și mai tari și cresc în murdărie peste murdăria lor. Îl rugăm pe Allah să ne ferească de aceasta.

Acest Qurʾān, dacă ar fi coborât asupra unui munte, muntele s-ar despica și s-ar smeri din cauza măreției Kalām-ului lui Allah coborât asupra lui.

În aceasta se află și dovada că muntele are percepție, pentru că se smerește și se despică. Și așa este. Profetul ﷺ a spus despre Uḥud: „Acesta este Uḥud, un munte care ne iubește și pe care noi îl iubim.”⁴

Prin acest ḥadīth cunoaștem și răspunsul către cei care afirmă majāz-ul în Qurʾān și care ridică mereu steagul lui aducând ca dovadă versetul: „Au găsit acolo un zid care voia să se prăbușească.” (al-Kahf 18:77). Ei spun: cum poate zidul să „voiască”?

Le spunem: Subḥān Allah! Cel Atotștiutor, Cel Bine-Cunoscător spune „voia să se prăbușească”, iar tu spui „nu voia”! Este aceasta rezonabil?

După aceasta, nu mai ai dreptul să întrebi: „Cum poate să voiască?”

Aceasta ne face să ne întrebăm: ni s-a dat nouă cunoașterea tuturor lucrurilor?

Răspunsul este că nu ni s-a dat din cunoaștere decât puțin.

Așadar, când Cel care cunoaște nevăzutul și văzutul spune „voia să se prăbușească”, nu ne este permis să obiectăm și să spunem: „Zidul nu are voință! El nu vrea să se prăbușească!”

Acesta este unul dintre efectele rele ale teoriei majāz-ului, pentru că ea duce la negarea a ceea ce Qurʾān-ul a afirmat.

Oare Allah Preaînaltul nu spune: „Cele șapte ceruri, pământul și cei din ele Îl glorifică. Nu există nimic care să nu-L glorifice cu laudă, însă voi nu înțelegeți glorificarea lor.” (al-Isrāʾ 17:44)? Oare ele glorifică fără voință?!

El spune „Îl glorifică”; lām-ul indică dedicarea exclusivă. Așadar, ele o fac cu ikhlāṣ. Se poate concepe ikhlāṣ fără voință? Deci ele voiesc. Și fiecare lucru voiește, deoarece Allah spune: „Nu există nimic care să nu-L glorifice cu laudă.” Nu cred că ne este ascuns faptul că aceasta este una dintre formele generalității: „in” este negație cu sensul de „mā”, iar „niciun lucru” este un substantiv nehotărât în context de negație; apoi vine „decât că Îl glorifică cu laudă”, deci cuprinde orice lucru.

O, fratele meu musulman! Dacă vezi că inima ta nu este mișcată de Qurʾān, acuză-ți propriul suflet, deoarece Allah ne-a informat că dacă acest Qurʾān ar coborî asupra unui munte, muntele s-ar despica; iar inimii tale i se recită Qurʾān-ul și ea nu este mișcată. Îl rog pe Allah să ne ajute pe mine și pe voi.

„Iar când înlocuim un verset cu alt verset - și Allah știe cel mai bine ceea ce coboară - ei spun: «Tu ești doar un născocitor!» Dar cei mai mulți dintre ei nu știu. Spune: «Rūḥ al-Qudus l-a coborât de la Rabb-ul tău cu adevărul, pentru a-i întări pe cei care cred și ca îndrumare și veste bună pentru musulmani.» Știm cu siguranță că ei spun: «Doar un om îl învață.» Limba celui către care fac aluzie este ne-arabă, iar aceasta este o limbă arabă limpede.” (al-Naḥl 16:101-103) (1)

(1) Al treilea, al patrulea și al cincilea verset sunt cuvintele Lui: „Iar când înlocuim un verset cu alt verset...”, „Spune: «Rūḥ al-Qudus l-a coborât de la Rabb-ul tău cu adevărul...»”, și „Știm cu siguranță că ei spun: «Doar un om îl învață»...” (al-Naḥl 16:101-103).

Cuvântul Lui „Iar când înlocuim un verset cu alt verset”: „înlocuim” înseamnă că punem un verset în locul altuia. Aceasta este o referire la naskh-ul menționat în cuvântul Lui: „Orice verset pe care îl abrogăm sau îl facem uitat, aducem unul mai bun decât el.” (al-Baqarah 2:106). Când Allah abrogă un verset, pune un alt verset în locul lui, fie că abrogă formularea, fie hotărârea.

Cuvântul Lui „și Allah știe cel mai bine ceea ce coboară” este o propoziție incidentă și este foarte potrivită aici. Sensul este că înlocuirea unui verset cu altul nu este prostie sau joacă, ci izvorăște din cunoașterea a ceea ce este potrivit pentru creație. Punem un verset în locul altuia fiindcă știm că aceasta este mai potrivit și mai folositor pentru oameni.

În această propoziție există și un al doilea folos: această înlocuire nu este lucrarea Mesagerului ﷺ, ci este de la Allah. El a coborât-o prin cunoașterea Sa și a pus un verset în locul altuia prin cunoașterea Sa; nu este de la tine, o, Mesagerule.

Allah Preaînaltul spune: „Când li se recită versetele Noastre limpezi, cei care nu speră întâlnirea cu Noi spun: «Adu un alt Qurʾān decât acesta sau schimbă-l.»” (Yūnus 10:15). Care a fost răspunsul? Allah a răspuns unei părți din cuvintele lor și a lăsat alta: „Spune: «Nu-mi este cu putință să-l schimb de la mine însumi.»” Nu a spus: „și nici nu pot aduce un alt Qurʾān”. De ce? Pentru că ei i-ar fi putut cere o schimbare făcută de el însuși; iar dacă nici aceasta nu îi este posibilă, atunci a aduce un Qurʾān cu totul diferit este cu atât mai imposibil.

Important este că Cel care pune un verset în locul altuia, fie în formulare, fie în hotărâre, este Allah Preaslăvitul.

Cuvântul Lui „ei spun: «Tu ești doar un născocitor»” este răspunsul la „când”.

În „tu ești doar...”, adresarea este către Muḥammad ﷺ.

„Născocitor” înseamnă mincinos: ieri ne-ai spus una, iar astăzi ne spui alta; aceasta este minciună - „tu ești doar un născocitor!”

Însă această afirmație a lor, ca reacție la venirea unui verset în locul altuia, este o afirmație nechibzuită. Dacă ar fi privit cu atenție, ar fi știut cu certitudine că Cel care aduce un verset în locul altuia este Allah Preaslăvitul și că tocmai aceasta dovedește sinceritatea Mesagerului ﷺ. Minciosul se ferește cât poate să spună ceva diferit de primul său discurs, pentru că se teme să nu-i fie descoperită minciuna. Dacă el ar fi fost mincinos, așa cum pretindeau ei, iar diferența față de primul mesaj ar fi fost semn de minciună, atunci nu ar fi adus ceva care să contrazică primul mesaj. Dimpotrivă, venirea unui text diferit de primul este fără îndoială dovadă a sincerității lui.

De aceea Allah spune aici: „Dar cei mai mulți dintre ei nu știu.” Acesta este un iḍrāb care anulează afirmația precedentă; sensul este: nu ești născocitor, ci cei mai mulți dintre ei nu știu. Dacă ar fi oameni ai cunoașterii, ar ști că atunci când un verset este înlocuit cu altul, aceasta este dovadă a sincerității Mesagerului ﷺ.

Cuvântul Lui: „Spune: «Rūḥ al-Qudus l-a coborât de la Rabb-ul tău cu adevărul.»” Rūḥ al-Qudus este Jibrīl. El este descris astfel datorită purității sale față de trădare, pacea fie asupra lui. De aceea Allah spune într-un alt verset: „Cu adevărat, el este cuvântul unui Mesager nobil, înzestrat cu putere, având rang lângă Stăpânul Tronului.” (al-Takwīr 81:19-21).

Cuvântul Lui „de la Rabb-ul tău”: El a spus „de la Rabb-ul tău” și nu „de la Rabb-ul lumilor”.

Aceasta indică rubūbiyyah specială: rubūbiyyah lui Allah față de Profet ﷺ, iar ea se numără printre cele mai speciale forme ale rubūbiyyah.

Cuvântul „cu adevărul” poate fi o descriere fie a coborârii, fie a ceea ce a fost coborât.

Dacă descrie coborârea, sensul este că această coborâre este adevărată și nu mincinoasă.

Dacă descrie ceea ce a fost coborât, sensul este că ceea ce a adus este adevăr.

Ambele sensuri sunt intenționate: el este adevăr de la Allah și a coborât cu adevărul.

Allah Preaînaltul spune: „Cu adevărul l-am coborât și cu adevărul a coborât.” (al-Isrāʾ 17:105).

Qurʾān-ul este adevăr, iar coborârea lui este adevărată. Cuvântul Lui „pentru a-i întări pe cei care cred” este o justificare și un rod măreț: îi întărește pe cei care au crezut în el, îi face statornici pe adevăr și îi menține pe el.

„Și ca îndrumare și veste bună pentru musulmani”: adică îndrumare prin care se călăuzesc, un far prin care primesc lumină și o veste bună de care se bucură.

Este veste bună deoarece cel care lucrează după el și i se supune are în aceasta un semn că se numără printre oamenii fericirii. Allah Preaînaltul spune: „În ceea ce-l privește pe cel care dăruiește și are taqwā și crede în al-ḥusnā, îi vom înlesni calea către ușurință.” (al-Layl 92:5-7).

De aceea omul trebuie să se bucure când vede în sine binele, statornicia asupra lui și apropierea de el; să se bucure, pentru că aceasta este o veste bună pentru el. Când Mesagerul ﷺ le-a vorbit Companionilor, a spus: „Nu există niciunul dintre voi căruia să nu-i fi fost scris locul în Paradis și locul în Foc.” Ei au spus: „Atunci să nu abandonăm fapta și să ne bizuim pe ceea ce este scris?” El a spus: „Nu. Lucrați, căci fiecăruia îi este înlesnit ceea pentru ce a fost creat.” Apoi a recitat: „În ceea ce-l privește pe cel care dăruiește și are taqwā și crede în al-ḥusnā, îi vom înlesni calea către ușurință. Iar în ceea ce-l privește pe cel zgârcit, care se socotește de sine suficient și neagă al-ḥusnā, îi vom înlesni calea către greutate.” (al-Layl 92:5-10).⁵

Dacă vezi în tine că Allah Măreț și Preaînalt ți-a dăruit călăuzirea, tawfīq-ul, fapta dreaptă și iubirea binelui și a oamenilor binelui, atunci bucură-te: în aceasta se află un indiciu că ești dintre oamenii căii ușoare, cei pentru care a fost scrisă fericirea.

De aceea El spune aici: „îndrumare și veste bună pentru musulmani”.

Cuvântul Lui: „Știm cu siguranță că ei spun: «Doar un om îl învață.»” El a spus „știm” și nu „am știut”, deoarece această afirmație a lor se reînnoiește. De aceea exprimarea la prezent este mai potrivită decât la trecut. Dacă ar fi spus „am știut”, unora le-ar fi putut veni în minte că sensul este că Allah a știut doar că ei au spus aceasta în trecut, nu că persistă în ea.

Cauza revelării acestui verset este că Quraysh a spus că acest Qurʾān pe care îl aduce Muḥammad nu vine de la Rabb-ul său, ci este de la un om care îl învață și îi povestește istoriile celor dintâi, iar apoi el vine și spune: „Acesta este de la Allah!” Căutăm refugiu la Allah!

Au pretins că este vorbirea unui om! Și este uimitor că pretind că este vorbirea unui om, iar când li se spune „aduceți ceva asemenea lui”, nu sunt în stare!

Allah a invalidat această calomnie prin cuvântul Său: „Limba celui către care fac aluzie este aʿjamī.” „Fac aluzie” - yulḥidūn - înseamnă „se abat”, deoarece afirmația lor este o abatere de la corect și foarte îndepărtată de adevăr. Aʿjamī este cel care nu se exprimă limpede în arabă, chiar dacă este arab de origine; iar ʿajamī, fără hamzah, este cel atribuit popoarelor non-arabe, chiar dacă vorbește araba.

Limba celui către care ei fac aluzie este aʿjamī, adică el nu se exprimă limpede în arabă.

În privința Qurʾān-ului, Allah spune: „iar aceasta este o limbă arabă limpede”, limpede în sine și care face lucrurile limpezi pentru alții.

Qurʾān-ul este deci vorbire arabă și este cea mai elocventă vorbire. Cum ar putea proveni de la acel om aʿjamī, a cărui limbă nu se exprimă limpede în arabă?!

Locurile de dovadă sunt cuvintele Lui: „Allah știe cel mai bine ceea ce coboară”, „Spune: Rūḥ al-Qudus l-a coborât de la Rabb-ul tău” și „iar aceasta este o limbă arabă limpede”.

Toate acestea dovedesc că Qurʾān-ul este Kalām Allah Preaînaltul, coborât de la El.

Autorul a lăsat versetul următor deoarece nu cuprinde locul de dovadă, însă este folositor, așa că îl menționăm. Allah spune: „Cu adevărat, pe cei care nu cred în semnele lui Allah, Allah nu îi călăuzește și pentru ei este o pedeapsă dureroasă. Minciuna o născocesc doar cei care nu cred în semnele lui Allah, iar aceia sunt mincinoșii.” (al-Naḥl 16:104-105). Sensul este că cei care nu cred în semnele lui Allah nu sunt călăuziți de Allah și nu beneficiază de semnele Sale - căutăm refugiu la Allah - astfel că poarta călăuzirii le este închisă.

În acest adevăr se află un folos foarte mare: celui care nu crede în semnele lui Allah, Allah nu îi dă călăuzirea.

Iar sensul invers este că pe cel care crede în semnele lui Allah, Allah îl călăuzește.

Un exemplu este că vedem pe cineva care nu crede în versete și, drept urmare, nu este călăuzit să înțeleagă sensul lor. Unii spun: „Cum coboară Allah la cerul cel mai de jos dacă El este în înălțime?”

Le spunem: crede și vei fi călăuzit! Dacă vei crede că El coboară în realitate, vei înțelege că aceasta nu este imposibilă, deoarece este vorba despre Allah Măreț și Preaînalt și nimic nu Îi seamănă.

Și găsim pe unii spunând despre cuvântul lui Allah: „un zid care voia să se prăbușească, iar el l-a îndreptat” (al-Kahf 18:77): „Cum poate zidul să voiască?”

Le spunem: crede că zidul voiește și îți va deveni limpede că aceasta nu este ceva straniu.

Aceasta este o regulă care trebuie să fie fundamentală pentru tine: crede și vei fi călăuzit!

Cei care nu cred în semnele lui Allah nu sunt călăuziți de Allah, iar Qurʾān-ul rămâne pentru ei orbire - căutăm refugiu la Allah - și nu se pot călăuzi prin el. Îl rugăm pe Allah să ne călăuzească pe noi și pe voi.

Ce folos practic dobândim din aceste versete?

Dobândim că, dacă știm că acest Qurʾān a fost rostit de Rabb-ul lumilor, aceasta ne obligă să mărim Qurʾān-ul, să-l respectăm, să împlinim poruncile din el, să părăsim interdicțiile și lucrurile de care avertizează și să credem relatările pe care le conține despre Allah Preaînaltul și despre creaturile Sale trecute și viitoare.

Afirmarea faptului că credincioșii Îl vor vedea pe Rabb-ul lor în Ziua Învierii

Autorul - Allah să aibă milă de el - a menționat versetele care afirmă vederea lui Allah Preaînaltul.

„Fețe în Ziua aceea vor fi strălucitoare, către Rabb-ul lor privind.” (1)

(1) Primul verset este cuvântul Lui: „Fețe în Ziua aceea vor fi strălucitoare, către Rabb-ul lor privind.” (al-Qiyāmah 75:22-23).

„Fețe în Ziua aceea” înseamnă în Ziua de Apoi.

„Strălucitoare” - nāḍirah, cu ḍād - înseamnă frumoase, de la naḍārah, adică frumusețe. Dovada este cuvântul Lui Preaînalt: „Allah i-a ferit de răul acelei Zile și le-a dăruit strălucire și bucurie.” (al-Insān 76:11), adică frumusețe pe fețele lor și bucurie în inimile lor. Iar „către Rabb-ul lor privind” - nāẓirah, cu ẓāʾ - vine de la privire. Aici privirea este tranzitivă prin „către”, care indică ținta, iar privirea pornește de la fețe.

Privirea care pornește de la fețe este cu ochii, spre deosebire de privirea care pornește din inimi, care este prin baṣīrah, tadabbur și reflecție. Aici privirea pornește de la fețe către Rabb-ul Măreț și Preaînalt, după cuvântul Lui „către Rabb-ul lor”.

Versetul nobil arată deci că aceste fețe strălucitoare și frumoase privesc către Rabb-ul lor Măreț și Preaînalt și astfel cresc în frumusețe peste frumusețea lor.

Privește cum El a făcut aceste fețe pregătite și gata pentru privirea către Fața lui Allah Măreț și Preaînalt prin faptul că sunt strălucitoare și frumoase, pregătite pentru privirea către Fața Lui.

În acest verset există dovadă că Allah Măreț și Preaînalt este văzut cu ochii. Aceasta este opinia Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah.

Ei au adus ca dovadă versetele menționate de autor și au adus de asemenea aḥādīth mutawātirah de la Profet ﷺ, transmise de numeroși Ṣaḥābah, apoi de numeroși Tābiʿūn de la acei Ṣaḥābah și de numeroși urmași ai Tābiʿūn-ilor, și tot așa.

Textele în această privință sunt certe atât în transmitere, cât și în semnificație, pentru că se află în Cartea lui Allah Preaînaltul și în Sunnah mutawātirah a Mesagerului Său ﷺ.

Ei au compus și aceste versuri despre lucrurile transmise prin tawātur:

„Dintre cele mutawātir sunt ḥadīth-ul «Cine minte...», și «cine construiește pentru Allah o casă sperând răsplata...»”

„Și vederea, shafāʿah, ḥawḍ-ul și ștergerea peste khuffayn - iar acestea sunt doar câteva.”

Prin cuvântul „vederea” se intenționează vederea Rabb-ului de către credincioși.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah spun că privirea de aici este în realitate prin vedere cu ochii.

Din aceasta nu rezultă idrāk-ul deplin, deoarece Allah Preaînaltul spune: „Privirile nu-L cuprind.” (al-Anʿām 6:103), după cum nici cunoașterea inimii nu implică idrāk-ul deplin. Allah spune: „Ei nu-L cuprind în cunoaștere.” (Ṭā Hā 20:110).

Noi Îl cunoaștem pe Rabb-ul nostru cu inimile noastre, însă nu cuprindem modalitatea și realitatea Sa. În Ziua Învierii Îl vom vedea pe Rabb-ul nostru cu ochii noștri, dar privirile noastre nu-L vor cuprinde.

„Pe divane vor privi.” (1)

(1) Al doilea verset este cuvântul Lui: „Pe divane vor privi.” (al-Muṭaffifīn 83:23).

Arāʾik este pluralul lui arīkah, adică patul frumos acoperit cu ceva asemănător unui baldachin.

„Vor privi”: lucrul către care privesc nu este menționat, astfel că expresia este generală pentru tot ceea ce le aduce desfătare prin privire.

Cel mai măreț și mai plăcut dintre toate este privirea către Allah Preaînaltul, după cuvântul Lui: „Vei recunoaște pe fețele lor strălucirea desfătării.” (al-Muṭaffifīn 83:24). Contextul seamănă cu „Fețe în Ziua aceea vor fi strălucitoare, către Rabb-ul lor privind.” Prin urmare, ei privesc către tot ceea ce le aduce desfătare prin vedere.

Din aceasta face parte și faptul că vor privi către tovarășii răi pedepsiți în Jaḥīm, după cum Allah spune: „Unul dintre ei va spune: «Am avut un tovarăș care spunea: Oare chiar ești dintre cei care cred? Când vom muri și vom deveni țărână și oase, oare vom fi noi trași la socoteală?» El va spune tovarășilor săi: «Vreți să priviți?»” - aceasta este pentru a trezi interesul: să privească la ce? La acel tovarăș - „Și va privi și îl va vedea în mijlocul Jaḥīm-ului!” Căutăm refugiu la Allah! Îl va vedea în centrul și adâncul lui. Subḥān Allah! Unul este în cele mai înalte ʿIlliyyīn, iar celălalt în cele mai joase Sāfilīn, și totuși îl vede în ciuda distanței uriașe.

Însă privirea oamenilor Paradisului nu este ca privirea oamenilor în lumea aceasta. Acolo omul va privi prin regatul său din Paradis pe distanța unei călătorii de două mii de ani și va vedea capătul îndepărtat așa cum îl vede pe cel apropiat, din desăvârșirea binecuvântării.

Dacă vederea lui ar fi ca vederea din lumea aceasta, nu s-ar putea bucura de binecuvântarea Paradisului, pentru că ar vedea doar pe o distanță mică și mult din ea i-ar rămâne ascuns.

El privește din cele mai înalte ʿIlliyyīn către cele mai joase Sāfilīn și îl vede în mijlocul Jaḥīm-ului. Îi spune: „Pe Allah, aproape că m-ai distrus!” Aceasta arată că acela încerca mereu să-l rătăcească. De aceea spune „aproape”, adică ai fost aproape; iar „in” de aici este forma ușurată, nu cea grea. „Dacă nu ar fi fost harul Rabb-ului meu, aș fi fost dintre cei aduși. Oare noi nu vom mai muri...?” până la sfârșitul versetelor. (al-Ṣāffāt 37:54-58).

Spun: odinioară oamenii se mirau de un asemenea lucru: cum poate cineva să fie în cel mai înalt loc și să vorbească cu cel pe care îl vede și îl adresează într-un loc atât de jos?!

Dar astăzi au apărut lucruri făcute de oameni, precum sateliții, telefoanele cu imagine și altele, prin care omul îl vede pe cel cu care vorbește și îl privește deși acesta este departe.

Cu toate acestea, ceea ce este în Viața de Apoi nu poate fi măsurat după ceea ce este în lumea aceasta.

Așadar, „vor privi” este general: vor privi către Allah, către binecuvântările lor și către pedeapsa care îi cuprinde pe oamenii Focului.

Dacă cineva spune: aici există o problemă! Cum să privească la oamenii Focului, să-i ironizeze și să-i mustre?

Răspundem: pe Allah, cât de mult le-au făcut oamenii Focului oamenilor Paradisului în lumea aceasta să guste din pedeapsă, încercare și hărțuire! Allah spune: „Cei care au săvârșit nelegiuiri râdeau de cei care au crezut” - fie în adunările lor, fie când erau împreună cu ei - „iar când treceau pe lângă ei își făceau semne unii altora. Când se întorceau la familiile lor se întorceau bucuroși, iar când îi vedeau spuneau: «Aceștia sunt cu adevărat rătăciți!»” Allah Preaînaltul spune apoi: „Astăzi cei care au crezut râd de necredincioși.” (al-Muṭaffifīn 83:29-35). Ei îi privesc în timp ce aceștia - căutăm refugiu la Allah - se află în mijlocul Jaḥīm-ului. Aceasta este din dreptatea desăvârșită a lui Allah: cei care au fost hărțuiți în lumea aceasta se bucură acum de harul lui Allah asupra lor și îi mustră pe cei aflați în adâncul Jaḥīm-ului.

„Pentru cei care au făcut binele este al-ḥusnā și încă ceva în plus.” (1)

Al treilea verset este cuvântul Lui: „Pentru cei care au făcut binele este al-ḥusnā și încă ceva în plus.” (Yūnus 10:26).

„Pentru cei care...” este khabar adus înainte.

Iar „al-ḥusnā” este mubtadaʾ adus după el; ea este Paradisul.

„Și încă ceva în plus” este privirea către Fața lui Allah.

Așa a explicat-o Profetul ﷺ, după cum este stabilit în Ṣaḥīḥ Muslim⁶ și în alte surse. În acest verset există deci dovada afirmării vederii lui Allah prin explicația Mesagerului ﷺ. El este fără îndoială cel mai cunoscător dintre oameni al sensurilor Qurʾān-ului, iar el a explicat „sporirea” prin privirea către Fața lui Allah. Aceasta este ceva în plus față de binecuvântarea Paradisului.

Așadar, aceasta este o binecuvântare care nu este din același gen cu binecuvântările Paradisului. Binecuvântările Paradisului sunt, ca gen, binecuvântări ale trupului: râuri, fructe, roade, soții purificate și altele, iar bucuria inimii vine ca urmare. Însă privirea către Fața lui Allah este o binecuvântare a inimii; oamenii Paradisului nu vor vedea nicio binecuvântare mai mare decât ea. Îl rugăm pe Allah să ne facă dintre cei care Îl vor vedea.

Aceasta este o binecuvântare fără nicio asemănare: nici fructele, nici râurile și nimic altceva nu se compară cu ea. De aceea El a spus „și încă ceva în plus”, adică ceva în plus față de al-ḥusnā.

„Ei vor avea acolo tot ceea ce voiesc, iar la Noi este și mai mult.” (1)

(1) Al patrulea verset este cuvântul Lui: „Ei vor avea acolo tot ceea ce voiesc, iar la Noi este și mai mult.” (Qāf 50:35).

„Ei vor avea tot ceea ce voiesc acolo”, adică în Paradis vor avea orice voiesc.

În ḥadīth-ul autentic se relatează că un om i-a spus Profetului ﷺ: „O, Mesager al lui Allah! Sunt cai în Paradis? Eu iubesc caii.” El i-a răspuns: „Dacă Allah te va face să intri în Paradis, nu vei voi să călărești un cal din rubin roșu care să zboare cu tine prin Paradis oriunde voiești, fără ca aceasta să se împlinească.”

Iar un beduin a spus: „O, Mesager al lui Allah! Sunt cămile în Paradis? Eu iubesc cămilele.” El a spus: „O, beduinule! Dacă Allah te va face să intri în Paradis, vei găsi acolo tot ceea ce poftește sufletul tău și tot ceea ce încântă ochiul tău.”⁷

Dacă omul va dori orice lucru, acel lucru va exista și se va împlini. Unii savanți au spus chiar că, dacă va dori un copil, va avea un copil. Orice doresc este al lor.

Allah Preaînaltul spune: „Și acolo se află tot ceea ce poftesc sufletele și ceea ce încântă ochii, iar voi veți rămâne acolo pentru totdeauna.” (al-Zukhruf 43:71).

Cuvântul Lui „iar la Noi este și mai mult” înseamnă: ceva în plus față de ceea ce ei înșiși voiesc.

Adică omul, dacă voiește un lucru, îl primește, iar apoi primește și mai mult. Așa este în ḥadīth-ul autentic despre ultimul om care intră în Paradis: Allah Măreț și Preaînalt îi dă binecuvântare după binecuvântare, iar el spune „Sunt mulțumit.” Atunci Allah îi spune: „Ai aceasta și încă de zece ori pe atât.”⁸ Așadar, primește mai mult decât a voit.

Mulți savanți au explicat „și mai mult” prin ceea ce Profetul ﷺ a explicat „sporirea”: privirea către Fața nobilă a lui Allah.

Prin urmare, versetele aduse de autor pentru afirmarea vederii lui Allah Preaînaltul sunt patru.

Există și un al cincilea verset, folosit ca dovadă de al-Shāfiʿī - Allah să aibă milă de el - și anume cuvântul Lui Preaînalt despre nelegiuiți: „Nu! Cu adevărat, în Ziua aceea ei vor fi acoperiți față de Rabb-ul lor.” (al-Muṭaffifīn 83:15).

Fața dovezii este că, dacă aceștia sunt acoperiți față de Allah în stare de mânie, atunci oamenii mulțumirii Îl vor vedea pe Allah Măreț și Preaînalt.

Aceasta este o dovadă foarte puternică, deoarece, dacă toți ar fi acoperiți, menționarea specială a acestora nu ar avea nicio particularitate.

Așadar spunem că versetele sunt cinci. Li se poate adăuga și cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Privirile nu-L cuprind, iar El cuprinde toate privirile și El este al-Laṭīf, al-Khabīr.” (al-Anʿām 6:103), potrivit explicației pe care o vom da, dacă Allah voiește, în răspunsul către cei care neagă vederea.

Aceasta este opinia Ahl al-Sunnah despre vederea lui Allah Preaînaltul și acestea sunt dovezile lor, limpezi și evidente; nu le neagă decât un ignorant sau un încăpățânat.

Lor li s-au opus grupări dintre adepții taʿṭīl-ului, dintre Jahmiyyah, Muʿtazilah, Ashāʿirah și alții. Ei au adus drept dovezi texte revelate ambigue și argumente raționale șubrede.

În ceea ce privește dovezile lor revelate:

Prima este cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Și când Mūsā a venit la timpul stabilit de Noi și Rabb-ul său i-a vorbit, el a spus: «Rabb-ul meu! Arată-Te mie ca să Te privesc.» El a spus: «Nu Mă vei vedea, dar privește către munte; dacă va rămâne la locul său, atunci Mă vei vedea.» Iar când Rabb-ul său S-a manifestat muntelui, l-a făcut una cu pământul, iar Mūsā a căzut leșinat.” (al-Aʿrāf 7:143).

Ei spun că „lan” exprimă negație eternă; iar negația este o relatare, iar relatarea lui Allah Preaînaltul este adevărată și nu poate fi abrogată.

Răspunsul la aceasta este din mai multe direcții.

Prima: nu acceptăm afirmația că „lan” exprimă o negație eternă, deoarece aceasta este doar o pretenție.

Ibn Mālik a spus în al-Kāfiyah:

„Iar pe cel care consideră negația prin lan eternă, respinge-i opinia și sprijină contrariul ei.”

A doua: Mūsā - pacea fie asupra lui - nu I-a cerut lui Allah să-L vadă în Viața de Apoi, ci a cerut o vedere prezentă, după cuvântul său: „Arată-Te mie ca să Te privesc”, adică acum. Allah Preaînaltul i-a dat ca exemplu muntele, manifestându-Se muntelui și făcându-l una cu pământul. El a spus: „Dar privește către munte; dacă va rămâne la locul său, atunci Mă vei vedea.” Când Mūsā a văzut ce s-a întâmplat cu muntele, a înțeles că el însuși nu are puterea de a suporta vederea lui Allah și a căzut leșinat din groaza a ceea ce văzuse.

Noi spunem că vederea lui Allah Preaînaltul în această lume este imposibilă, deoarece starea omenească nu poate suporta vederea lui Allah Măreț și Preaînalt. Cum ar putea, când Profetul ﷺ a spus despre Rabb-ul său: „Vălul Lui este lumină; dacă l-ar îndepărta, strălucirea Feței Sale ar arde tot ceea ce ajunge vederea Sa dintre creațiile Sale.”⁹

În Viața de Apoi însă, vederea lui Allah Preaînaltul este posibilă, deoarece oamenii în Ziua aceea se vor afla într-o altă lume, în care stările lor sunt diferite de starea lor din lumea aceasta, după cum se cunoaște din textele Cărții și Sunnah despre ceea ce li se întâmplă oamenilor pe întinderile Învierii și în locuința lor finală, fie în Casa binecuvântării, fie în Casa pedepsei.

A treia direcție: imposibilitatea vederii lui Allah în Viața de Apoi la cei care o neagă se bazează pe afirmația că afirmarea ei ar implica un defect în privința lui Allah Preaînaltul, după cum își motivează negația. Atunci cererea lui Mūsā către Rabb-ul său ar trebui să fie una dintre două: fie Mūsā nu știa ce este obligatoriu și ce este imposibil în privința lui Allah, fie - dacă știa că aceasta este imposibilă pentru Allah - a depășit limitele în duʿāʾ cerând de la Allah ceva ce nu se potrivește cu El. În acest caz, acești negatori ar fi mai cunoscători decât Mūsā despre ceea ce este obligatoriu și imposibil în privința lui Allah! Aceasta este culmea rătăcirii.

Prin acest argument devine limpede că versetul este o dovadă împotriva lor, nu pentru ei.

La fel este orice dovadă din Carte și Sunnah autentică pe care cineva o folosește pentru a sprijini falsitatea sau pentru a nega un adevăr: în final, ea va deveni dovadă împotriva celui care a adus-o, nu în favoarea lui.

A doua dovadă a celor care neagă vederea lui Allah Preaînaltul este cuvântul Lui: „Privirile nu-L cuprind, iar El cuprinde toate privirile și El este al-Laṭīf, al-Khabīr.” (al-Anʿām 6:103).

Răspunsul este că versetul neagă idrāk-ul, iar vederea nu implică idrāk-ul deplin. Nu vezi oare că omul vede soarele, dar nu îl cuprinde prin percepție?

Dacă afirmăm că Allah Preaînaltul este văzut, nu rezultă că El este cuprins prin această vedere, deoarece idrāk-ul este mai specific decât simpla vedere.

De aceea spunem că negarea idrāk-ului indică existența rădăcinii vederii, deoarece negarea termenului mai specific implică existența celui mai general. Dacă și termenul general ar fi negat, ar fi trebuit negat el însuși și s-ar fi spus: „privirile nu-L văd”, deoarece negarea vederii ar cuprinde negarea idrāk-ului, dar nu și invers. În plus, dacă termenul general ar fi fost negat, negarea celui mai specific ar crea o impresie înșelătoare și o ambiguitate de care Kalām-ul lui Allah Măreț și Preaînalt este cu totul presus.

Prin urmare, și acest verset este dovadă împotriva lor, nu pentru ei.

În ceea ce privește argumentele raționale ale celor care neagă vederea, ei spun: dacă Allah ar fi văzut, ar rezulta că este un jism; iar jism-ul este imposibil pentru Allah Preaînaltul, pentru că ar implica tashbīh și tamthīl.

Răspunsul este: dacă din vederea lui Allah Preaînaltul ar rezulta că este un jism, atunci fie așa; dar noi știm cu certitudine că El nu seamănă cu corpurile creaturilor, deoarece Allah Preaînaltul spune: „Nimic nu este asemenea Lui și El este Cel care Aude, Cel care Vede.” (al-Shūrā 42:11).

În plus, vorbirea despre „jism”, fie prin negare, fie prin afirmare, se numără printre lucrurile introduse de mutakallimūn; în Carte și Sunnah nu există nici afirmarea, nici negarea acestui termen.

Negatorii au răspuns la dovezile celor care afirmă vederea prin răspunsuri reci și le-au denaturat printr-un taḥrīf pe care oricine îl poate vedea. Nu acesta este locul pentru enumerarea lor; ele sunt menționate în lucrările mai ample.

Ce folos practic dobândim din aceste versete?

În chestiunea vederii, cât de mare este efectul ei asupra comportamentului! Dacă omul știe că cea mai înaltă răsplată la care poate ajunge este privirea către Fața lui Allah, întreaga lume devine neînsemnată în ochii lui și orice lucru devine ieftin în comparație cu atingerea vederii lui Allah Măreț și Preaînalt. Aceasta este ținta fiecărui căutător și capătul tuturor aspirațiilor.

Dacă știi că Îl vei vedea pe Rabb-ul tău în mod direct, cu vederea ochilor, pe Allah, lumea aceasta nu mai valorează nimic pentru tine.

Întreaga lume nu este nimic, deoarece privirea către Fața lui Allah este rodul pentru care se întrec cei care se întrec și către care se străduiesc cei care se străduiesc; ea este cea mai înaltă țintă dintre toate.

Dacă știi aceasta, te vei strădui să ajungi la ea sau nu?

Răspunsul este: da, mă voi strădui să ajung la ea fără nicio ezitare.

Negarea vederii este, în realitate, o privare uriașă. Credința în ea îl împinge însă pe om cu putere către această țintă. Calea este ușoară, laudă lui Allah: întreaga religie este ușurință; iar dacă apare dificultate, religia devine și mai ușoară. Ea este din temelie ușoară; dacă apare greutatea, se ușurează din nou; iar dacă împlinirea devine cu totul imposibilă, obligația cade. Nu există obligație în incapacitate și nu există interdicție în necesitate.

„Acest capitol” (1) „este foarte numeros în Cartea lui Allah” (2), „iar celui care reflectează asupra Qurʾān-ului căutând călăuzire din el i se va clarifica drumul adevărului” (3).

(1) Cuvântul autorului „acest capitol” se referă aici la capitolul Numelor și Atributelor.

(2) Cuvântul său „este foarte numeros în Cartea lui Allah”: de aceea aproape că nu există niciun verset din Cartea lui Allah în care să nu găsești un Nume dintre Numele lui Allah, o faptă dintre faptele Sale sau o hotărâre dintre hotărârile Sale. Ba, dacă ai voi, ai putea spune că fiecare verset din Cartea lui Allah este un Atribut dintre Atributele lui Allah, deoarece Qurʾān-ul nobil este Kalām Allah Măreț și Preaînalt; fiecare verset din el este deci din Atributul lui Allah Măreț și Preaînalt.

(3) Tadabbur-ul unui lucru înseamnă a reflecta asupra lui, ca și cum omul îl privește din spate o dată și din față altă dată; repetă formularea pentru a înțelege sensul.

Cel care reflectează asupra Qurʾān-ului în acest fel trebuie să aibă și intenția de a „căuta călăuzire din el”. Scopul său în tadabbur nu trebuie să fie să-și apere propria opinie sau să folosească Qurʾān-ul pentru polemică falsă, ci să caute adevărul. Atunci rezultatul va fi ceea ce spune autorul: „i se va clarifica drumul adevărului”.

Și ce rezultat măreț este acesta!

Dar el este precedat de două lucruri: tadabbur și buna intenție, adică omul să caute călăuzirea din Qurʾān. Atunci drumul adevărului i se va clarifica.

Dovada pentru aceasta se află în mai multe versete, printre care:

Cuvântul lui Allah, Binecuvântat și Preaînalt: „Și am coborât asupra ta al-Dhikr pentru ca tu să le clarifici oamenilor ceea ce le-a fost coborât.” (al-Naḥl 16:44).

Și cuvântul Lui Preaînalt: „O Carte binecuvântată pe care am coborât-o asupra ta pentru ca ei să reflecteze asupra versetelor ei și pentru ca oamenii înțelegerii să ia aminte.” (Ṣād 38:29).

Și cuvântul Lui Preaînalt: „Oare nu au reflectat asupra Cuvântului? Sau le-a venit ceva ce nu le-a venit părinților lor dintâi?” (al-Muʾminūn 23:68).

Și cuvântul Lui Preaînalt: „Cu adevărat, am făcut Qurʾān-ul ușor pentru amintire; există oare cineva care să ia aminte?” (al-Qamar 54:32).

Versetele în această privință sunt numeroase și arată că cel care reflectează asupra Qurʾān-ului cu această intenție - adică pentru a căuta călăuzirea din el - trebuie să ajungă la rezultat, și anume clarificarea drumului adevărului.

Însă cel care reflectează asupra Qurʾān-ului pentru a pune o parte împotriva alteia, pentru a polemiza prin falsitate și pentru a-și sprijini propria opinie, așa cum se întâmplă la adepții bidʿah și ai devierii, va fi orbit față de adevăr - căutăm refugiu la Allah.

Aceasta pentru că Allah Preaînaltul spune: „El este Cel care a coborât asupra ta Cartea. În ea sunt versete muḥkamāt, care sunt temelia Cărții, și altele mutashābihāt. Cei în ale căror inimi este deviere urmează ceea ce este mutashābih din ea, căutând fitnah și căutând interpretarea lui. Nimeni nu cunoaște interpretarea lui decât Allah, iar cei bine înrădăcinați în cunoaștere...” (Āl ʿImrān 3:7), dacă socotim că există o pauză înainte de „iar cei bine înrădăcinați în cunoaștere”; adică: „iar cei bine înrădăcinați în cunoaștere spun: «Noi credem în el; totul este de la Rabb-ul nostru.»” Dacă spun aceasta, vor fi călăuziți la explicarea lucrurilor mutashābih. Apoi El spune: „Și nu iau aminte decât oamenii înțelegerii.”

Și Allah Preaînaltul spune: „Spune: pentru cei care cred, el este călăuzire și vindecare; iar cei care nu cred au în urechile lor surzenie și el este pentru ei orbire. Aceștia sunt chemați dintr-un loc îndepărtat.” (Fuṣṣilat 41:44).

Despre Sunnah Mesagerului lui Allah ﷺ (1)

(1) Sunnah, în limbă, înseamnă „calea”. De aici cuvântul Profetului ﷺ: „Cu siguranță veți urma căile celor de dinaintea voastră”¹⁰, adică: căile lor.

În terminologie, ea este: „cuvântul Profetului ﷺ, fapta lui și aprobarea lui”.

Așadar, ea cuprinde atât ceea ce este obligatoriu, cât și ceea ce este recomandat.

Sunnah este a doua sursă a legislației.

Sensul expresiei noastre „a doua sursă” este: a doua ca număr, nu ca rang; căci, dacă este autentică de la Profet ﷺ, rangul ei este ca rangul Qurʾān-ului.

Însă cel care cercetează Qurʾān-ul are nevoie de un singur lucru: ca indicația textului asupra judecății să fie corectă. Cel care cercetează Sunnah are nevoie de două lucruri: primul, autenticitatea atribuirii ei Mesagerului ﷺ; al doilea, corectitudinea indicației ei asupra judecății. Astfel, cel care argumentează cu Sunnah depune parcă mai mult efort decât cel care argumentează cu Qurʾān-ul, deoarece în privința Qurʾān-ului am fost scutiți de cercetarea lanțului său: transmiterea lui este mutawātir și nu cuprinde ceva care să provoace îndoială, spre deosebire de ceea ce este atribuit Mesagerului ﷺ. Dacă Sunnah este autentică de la Mesagerul lui Allah ﷺ, ea este întocmai ca Qurʾān-ul în privința credinței în informație și a punerii în practică a judecății, după cum Allah Preaînaltul spune: „Allah a pogorât asupra ta Cartea și Înțelepciunea” (al-Nisāʾ 4:113).

Profetul ﷺ a spus: „Să nu găsesc pe vreunul dintre voi rezemat pe divanul său, căruia îi vine o poruncă dintre poruncile mele și spune: «Nu știm! Ceea ce găsim în Cartea lui Allah, aceea urmăm.» Cu adevărat, mi s-a dat Cartea și împreună cu ea ceva asemenea ei.”¹¹

De aceea, opinia corectă este că Qurʾān-ul poate fi abrogat prin Sunnah, dacă aceasta este autentică de la Profet ﷺ; acest lucru este posibil rațional și legislativ, însă nu există pentru el un exemplu lipsit de obiecții.

* * *

Sunnah interpretează Qurʾān-ul (1) și îl explică (2).

(1) „Interpretează Qurʾān-ul” înseamnă: clarifică sensul voit din el. De exemplu, cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Pentru cei care fac bine este al-ḥusnā și încă ceva în plus” (Yūnus 10:26); Profetul ﷺ a explicat „ceva în plus” ca fiind vederea Feței lui Allah Măreț și Preaînalt.¹²

La fel, Profetul ﷺ a explicat cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Pregătiți împotriva lor câtă putere puteți” (al-Anfāl 8:60), spunând: „Cu adevărat, puterea este tragerea cu arcul! Cu adevărat, puterea este tragerea cu arcul!”¹³

(2) Adică Sunnah explică ceea ce este formulat în Qurʾān în mod global. În Qurʾān există versete mujmal, iar Sunnah le-a explicat și le-a clarificat. De exemplu: „Și împliniți rugăciunea” (al-Baqarah 2:43). Allah a poruncit împlinirea ei, iar Sunnah a explicat modul în care se împlinește.

Și cuvântul Lui, Subḥānahu: „Împlinește rugăciunea de la declinul soarelui până la întunericul nopții” (al-Isrāʾ 17:78).

„De la declinul soarelui” înseamnă: de la declinul soarelui până la întunericul nopții, adică până la apogeul întunericului ei, care este mijlocul nopții, fiindcă cea mai intensă întunecime a nopții este la mijlocul ei.

Sensul aparent al versetului este că acesta ar fi un singur interval de timp, însă Sunnah a detaliat acest sens global: pentru Ẓuhr, de la declinul soarelui până când umbra fiecărui lucru devine egală cu el.

Pentru ʿAṣr, de atunci până când soarele se îngălbenește în timpul ales, apoi până la apus în timpul de necesitate.

Pentru Maghrib, de la apusul soarelui până la dispariția amurgului roșu.

Pentru ʿIshāʾ, de la dispariția amurgului roșu până la mijlocul nopții. Pentru ʿIshāʾ nu există un timp de necesitate. De aceea, dacă o femeie aflată la menstruație devine curată în a doua jumătate a nopții, nu i se impune nici rugăciunea de ʿIshāʾ și nici cea de Maghrib, pentru că timpul ʿIshāʾ se termină la mijlocul nopții și nu există în Sunnah o dovadă că timpul rugăciunii de ʿIshāʾ se prelungește până la ivirea zorilor.

Iar pentru Fajr, de la ivirea zorilor până la răsăritul soarelui.

De aceea, în același verset El spune: „de la declinul soarelui până la întunericul nopții”, apoi separă timpul Fajr și spune: „și recitarea de la Fajr” (al-Isrāʾ 17:78), deoarece între timpul Fajr și celelalte timpuri există o despărțire atât înainte, cât și după: înaintea lui este a doua jumătate a nopții, iar după el prima jumătate a zilei. Acesta este unul dintre modurile prin care Sunnah explică, întrucât ea a clarificat timpurile.

La fel cu porunca: „Și dați zakāh”; Sunnah a explicat niṣāb-urile și bunurile pentru care se datorează zakāh.

Și indică spre el (1) și exprimă lucruri de la el (2).

(1) Această expresie cuprinde interpretarea, explicarea și exprimarea; Sunnah interpretează Qurʾān-ul și explică Qurʾān-ul.

(2) Adică vine cu sensuri noi sau cu judecăți care nu se găsesc în Qurʾān. Acest lucru este frecvent, căci multe judecăți legislative au venit independent prin Sunnah și nu au fost formulate în Qurʾān.

Însă Qurʾān-ul a indicat că acestea au aceeași autoritate ca ceea ce este menționat în el, precum cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Cine ascultă de Mesager, a ascultat de Allah” (al-Nisāʾ 4:80), cuvântul Lui: „Ceea ce vă dă Mesagerul, luați, iar de ceea ce vă oprește, opriți-vă” (al-Ḥashr 59:7), și cuvântul Lui: „Iar cine nu ascultă de Allah și de Mesagerul Său s-a rătăcit într-o rătăcire limpede” (al-Aḥzāb 33:36).

În privința unei judecăți concrete, Sunnah a venit independent cu multe judecăți care nu sunt în Qurʾān. Printre acestea este ceea ce va veni în primul ḥadīth menționat de autor în acest capitol: „Domnul nostru coboară la cerul cel mai de jos când mai rămâne ultima treime a nopții...”¹⁴. Acest lucru nu se găsește în Qurʾān.

Prin urmare, poziția Sunnah față de Qurʾān se încadrează în aceste patru feluri: interpretează ceea ce este dificil, explică ceea ce este formulat global, indică spre ceea ce este în el și exprimă lucruri suplimentare față de el.

* * *

„Și tot ceea ce Mesagerul a descris despre Domnul său Măreț și Preaînalt în aḥādīth autentice pe care savanții le-au primit cu acceptare, trebuie crezut de asemenea.” (1)

(1) Aceasta este o regulă importantă pe care autorul - Allah să aibă milă de el - a enunțat-o.

Cuvântul său „tot ceea ce” este condițional. Verbul condiției este „a descris”, iar „trebuie crezut” este răspunsul condiției.

Așadar, tot ceea ce Mesagerul a descris despre Domnul său, precum și tot ceea ce L-a numit, trebuie primit. Există Nume prin care Mesagerul L-a numit pe Domnul său și care nu apar în Qurʾān, precum al-Shāfī - Vindecătorul. Profetul ﷺ a spus: „Vindecă Tu, căci Tu ești al-Shāfī; nu există vindecare decât vindecarea Ta.”¹⁵

Cuvântul „Rabb” nu apare în Qurʾān fără o construcție de anexare, dar în Sunnah Mesagerul ﷺ a spus: „Cât despre rukūʿ, preamăriți în el pe Rabb.”¹⁶

Și despre siwāk a spus: „Curățire pentru gură și mulțumire pentru Rabb.”¹⁷

Din formularea autorului pare că el condiționează acceptarea lor de două lucruri:

Primul: ca aḥādīth să fie autentice.

Al doilea: ca savanții - adică specialiștii în ḥadīth - să le fi primit cu acceptare. Însă acesta nu este sensul voit. Sensul avut aici în vedere este că aḥādīth autentice sunt primite cu acceptare de savanți; așadar această descriere este explicativă, nu restrictivă.

Cuvântul său „pe care le-au primit” explică starea aḥādīth-urilor autentice: savanții le primesc cu acceptare, pentru că este imposibil ca aḥādīth să fie autentice, iar savanții să le respingă; dimpotrivă, le vor accepta.

Este adevărat că există aḥādīth al căror aspect exterior pare autentic, dar care pot avea o ʿillah ascunsă, precum inversarea unei relatări asupra unui narator sau ceva asemănător; acestea nu sunt socotite dintre aḥādīth autentice.

El spune: „trebuie crezut în ele”, potrivit cuvântului lui Allah Preaînaltul: „O, voi cei care credeți! Credeți în Allah și în Mesagerul Său” (al-Nisāʾ 4:136), și: „O, voi cei care credeți! Ascultați de Allah și ascultați de Mesager” (al-Nisāʾ 4:59), și: „În Ziua când îi va chema și va spune: «Ce le-ați răspuns mesagerilor?» Atunci veștile le vor fi întunecate în Ziua aceea și nu se vor putea întreba unii pe alții” (al-Qaṣaṣ 28:65-66). Textele în această privință sunt multe și cunoscute.

Să știi că poziția adepților patimilor și ai bidʿah față de aḥādīth care le contrazic patimile se reduce la două lucruri: fie le declară false, fie le denaturează.

Dacă le este posibil să declare ḥadīth-ul fals, o fac, precum în regula lor falsă: „relatările āḥād nu sunt acceptate în ʿaqīdah!”

Ibn al-Qayyim - Allah să aibă milă de el - a răspuns acestei reguli și a invalidat-o prin multe dovezi la sfârșitul lucrării Mukhtaṣar al-Ṣawāʿiq.

Iar dacă nu le este posibil să-l declare fals, îl denaturează, așa cum au denaturat textele Qurʾān-ului.

În schimb, Ahl al-Sunnah au acceptat tot ceea ce este autentic de la Profet ﷺ, atât în chestiunile de cunoaștere și credință, cât și în chestiunile practice, deoarece dovada stabilește obligația acceptării tuturor acestora.

Cuvântul său „de asemenea” înseamnă: așa cum trebuie crezut în ceea ce este în Qurʾān, fără taḥrīf, fără taʿṭīl, fără takyīf și fără tamthīl.

De exemplu, cuvântul Profetului ﷺ: „Domnul nostru coboară la cerul cel mai de jos în fiecare noapte, când mai rămâne ultima treime a nopții, și spune: «Cine Mă cheamă, ca să-i răspund? Cine Îmi cere, ca să-i dau? Cine Îmi cere iertare, ca să-l iert?»” (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.¹⁸

Capitol

Despre aḥādīth Atributelor

(1) Acest ḥadīth afirmă coborârea lui Allah la cerul cel mai de jos.

Unii savanți au spus despre acest ḥadīth că se numără printre aḥādīth mutawātirah, iar ei sunt de acord că se numără printre aḥādīth foarte cunoscute și larg răspândite printre savanții Sunnah.

Cuvântul său: „Domnul nostru coboară la cerul cel mai de jos”: coborârea Lui, Preaînaltul, este reală, deoarece, așa cum ne-a trecut mai înainte, orice lucru al cărui pronume se referă la Allah Îi este atribuit în mod real.

Prin urmare, trebuie să credem în aceasta și să o afirmăm și să spunem: Domnul nostru coboară la cerul cel mai de jos, care este cerul cel mai apropiat de pământ, iar cerurile sunt șapte. El Măreț și Preaînalt coboară în acest timp al nopții pentru apropierea de robii Săi, așa cum Se apropie de ei în seara zilei de ʿArafah, când Se laudă înaintea îngerilor cu cei care stau acolo.¹⁹

Cuvântul său „în fiecare noapte” cuprinde toate nopțile anului.

Cuvântul său „când mai rămâne ultima treime a nopții”: noaptea începe, prin acord, la apusul soarelui, însă s-a ivit dezacord cu privire la sfârșitul ei: este la ivirea zorilor sau la răsăritul soarelui? Sensul evident este că noaptea în sens legislativ se termină la ivirea zorilor, iar noaptea în sens astronomic se termină la răsăritul soarelui.

Cuvântul său „și spune: Cine Mă cheamă?”: „cine” este o interogație pentru stimulare și încurajare, precum cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Să vă îndrum către un negoț care vă va salva de o pedeapsă dureroasă?” (al-Ṣaff 61:10).

„Mă cheamă” înseamnă: spune „O, Rabb!”

Cuvântul său „ca să-i răspund” este la cazul naṣb, deoarece este răspunsul unei cereri.

„Cine Îmi cere” - adică spune: „Îți cer Paradisul”, sau ceva asemănător.

„Cine Îmi cere iertare” - adică spune: „O, Allah, iartă-mă”, sau: „Îți cer iertare, O, Allah!”

„Ca să-l iert”: maghfirah înseamnă acoperirea păcatului și trecerea peste el.

Prin aceasta îi devine limpede celui care citește acest ḥadīth că prin coborâre se înțelege aici coborârea lui Allah Însuși. Nu avem nevoie să spunem „cu Ființa Sa”; cât timp verbul Îi este atribuit, el este al Lui. Însă unii savanți au spus „coboară cu Ființa Sa”, fiindcă au fost siliți să folosească această formulare de cei care au denaturat ḥadīth-ul și au spus: „ceea ce coboară este porunca lui Allah!” Alții au spus: „ceea ce coboară este mila lui Allah!” Iar alții: „ceea ce coboară este un înger dintre îngerii lui Allah!”

Acest lucru este fals, fiindcă porunca lui Allah coboară permanent și nu numai în ultima treime a nopții. Allah Preaînaltul spune: „El cârmuiește porunca din cer către pământ, apoi ea se înalță la El” (al-Sajdah 32:5), și: „La El se întoarce toată porunca” (Hūd 11:123).

Cât despre afirmația lor că mila lui Allah coboară la cerul cel mai de jos când mai rămâne ultima treime a nopții: Subḥān Allāh! Mila nu coboară decât în acest timp?! Allah Preaînaltul spune: „Orice binecuvântare aveți este de la Allah” (al-Naḥl 16:53). Toate binecuvântările sunt de la Allah și se numără printre efectele milei Sale, iar ele vin neîncetat în orice timp.

Apoi spunem: ce folos avem noi din coborârea milei la cerul cel mai de jos?

Și celui care spune că este un înger dintre îngerii lui Allah îi spunem: este rațional ca un înger dintre îngerii lui Allah să spună: „Cine Mă cheamă, ca să-i răspund?...” și așa mai departe?

Prin aceasta devine limpede că aceste afirmații sunt taḥrīf fals, pe care ḥadīth-ul însuși îl invalidează.

Pe Allah, ei nu Îl cunosc pe Allah mai bine decât Mesagerul lui Allah, nu sunt mai sinceri în sfătuirea robilor lui Allah decât Mesagerul lui Allah și nu sunt mai elocvenți în vorbire decât Mesagerul lui Allah ﷺ.

Ei spun: „Cum puteți spune că Allah coboară? Dacă coboară, unde mai este ʿulūw-ul? Dacă coboară, unde mai este istiwāʾ-ul asupra Tronului? Dacă coboară, coborârea înseamnă mișcare și trecere dintr-un loc în altul! Dacă coboară, coborârea este un eveniment nou, iar evenimentele noi nu subzistă decât într-un lucru nou!”

Noi spunem: aceasta este dispută prin fals și nu împiedică afirmarea coborârii în sens real.

Sunteți voi mai cunoscători cu privire la ceea ce I se cuvine lui Allah Măreț și Preaînalt decât Companionii Mesagerului ﷺ?

Companionii Mesagerului ﷺ nu au ridicat niciodată aceste posibilități. Ei au spus: „Am auzit, am crezut, am primit și am confirmat.”

Iar voi, cei veniți mai târziu și cei care vă împotriviți, veniți acum și disputați prin fals spunând: „Cum? Cum?”

Noi spunem: El coboară. Nu discutăm despre istiwāʾ-ul Său asupra Tronului: dacă Tronul rămâne gol de El sau nu rămâne gol.

Cât despre ʿulūw, spunem: El coboară, însă rămâne înalt, Măreț și Preaînalt, deasupra creației Sale. Căci sensul coborârii nu este că cerul Îl poartă și celelalte ceruri Îl acoperă; nimic dintre creaturile Sale nu-L cuprinde.

Așadar spunem: El coboară în mod real, împreună cu ʿulūw-ul Său real, și nimic nu este asemenea Lui.

Cât despre istiwāʾ asupra Tronului, aceasta este o faptă și nu un Atribut al Ființei. După cum văd eu, nu avem dreptul să discutăm dacă Tronul rămâne gol de El sau nu; ci tăcem, așa cum au tăcut Companionii - Allah să fie mulțumit de ei.

Iar savanții Ahl al-Sunnah au în această chestiune trei opinii. O opinie spune că Tronul rămâne gol de El; însă noi tăcem, așa cum au tăcut Companionii - Allah să fie mulțumit de ei.

Savanții Ahl al-Sunnah au în această chestiune trei opinii: că Tronul rămâne gol de El, că nu rămâne gol de El și opinia suspendării judecății.

Shaykh al-Islām - Allah să aibă milă de el - spune în al-Risālah al-ʿArshiyyah că Tronul nu rămâne gol de El, deoarece dovezile istiwāʾ-ului Său asupra Tronului sunt muḥkam, iar acest ḥadīth este muḥkam. Atributele lui Allah Măreț și Preaînalt nu se măsoară după atributele creaturilor. Prin urmare, trebuie să păstrăm textele despre istiwāʾ în caracterul lor muḥkam și textul despre coborâre în caracterul lui muḥkam și să spunem: El este mustawin asupra Tronului Său și coboară la cerul cel mai de jos; Allah cunoaște cel mai bine modalitatea aceasta, iar mințile noastre sunt prea scurte, prea slabe și prea neînsemnate pentru a-L cuprinde pe Allah Măreț și Preaînalt.

A doua opinie este suspendarea judecății: ei spun că nu afirmăm nici că Tronul rămâne gol de El, nici că nu rămâne gol.

A treia este că Tronul rămâne gol de El.

Cei de mai târziu, care au cunoscut faptul că pământul este sferic și că soarele se rotește în raport cu pământul, au ridicat o obiecție: „Cum coboară în treimea nopții? Treimea nopții, când pleacă din Regatul Arabiei Saudite, ajunge în Europa și în zonele apropiate de ea. Înseamnă că El coboară permanent?”

Noi spunem: mai întâi crede că Allah coboară în acest timp precis. După ce ai crezut, nu mai ai nimic de căutat dincolo de aceasta; nu spune „Cum? Cum?” Spune: atunci când este treimea nopții în Arabia Saudită, Allah coboară, iar atunci când este treimea nopții în America, coborârea lui Allah are loc de asemenea; când se ivește zorii, timpul coborârii se termină în fiecare loc potrivit timpului acelui loc.

Așadar, poziția noastră este să spunem: credem în ceea ce ne-a ajuns prin Muḥammad, Mesagerul lui Allah ﷺ: că Allah coboară la cerul cel mai de jos când mai rămâne ultima treime a nopții și spune: „Cine Mă cheamă, ca să-i răspund? Cine Îmi cere, ca să-i dau? Cine Îmi cere iertare, ca să-l iert?”

Printre beneficiile acestui ḥadīth sunt:

Primul: afirmarea ʿulūw-ului lui Allah, din cuvântul „coboară”.

Al doilea: afirmarea faptelor opționale, adică a Atributelor fiʿliyyah, din cuvântul: „coboară când mai rămâne ultima treime a nopții”.

Al treilea: afirmarea vorbirii pentru Allah, din cuvântul „și spune”.

Al patrulea: afirmarea generozității lui Allah Măreț și Preaînalt, din cuvintele: „Cine Mă cheamă... cine Îmi cere... cine Îmi cere iertare...”

Din punct de vedere practic, în el este următorul folos:

Se cuvine omului să profite de această parte a nopții, să-I ceară lui Allah Măreț și Preaînalt, să-L cheme și să-I ceară iertare, cât timp Rabb-ul, Subḥānahu, spune: „Cine Mă cheamă... cine Îmi cere iertare...” Iar „cine” este pentru stimulare. Se cuvine, deci, să folosim această ocazie, căci din viața ta nu ai decât ceea ce ai petrecut în ascultarea lui Allah. Zilele vor trece peste tine, iar când moartea coboară asupra ta, este ca și cum te-ai fi născut în acel ceas; tot ceea ce a trecut nu mai este nimic.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Allah Se bucură mai mult de tawbah robului Său decât unul dintre voi de animalul său de călărie...” până la sfârșitul ḥadīth-ului. (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.

(1) Acest ḥadīth afirmă bucuria: „Allah Se bucură mai mult de tawbah robului Său...”²⁰

„Lillāh” - lām-ul este lām al-ibtidāʾ, iar „Allah” este mubtadaʾ.

„Mai mult” este khabar-ul mubtadaʾ-ului.

„Bucurie” este tamyīz.

Autorul spune „ḥadīth-ul”, adică: completează ḥadīth-ul.

Povestea ḥadīth-ului este că acest om avea cu el animalul său de călărie, pe care se aflau hrana și băutura lui. Animalul s-a pierdut, iar el a plecat să-l caute și nu l-a găsit. Și-a pierdut speranța în viață, apoi s-a întins sub un copac așteptând moartea. Deodată, frâul cămilei sale era prins de copac. Nimeni nu poate estima această bucurie decât cel care a trăit-o. El a apucat frâul cămilei și a spus: „O, Allah! Tu ești robul meu, iar eu sunt domnul Tău!” - a greșit din intensitatea bucuriei; nu a mai stăpânit felul în care vorbea!

Allah Măreț și Preaînalt Se bucură mai mult de tawbah robului Său atunci când acesta se întoarce la El decât s-a bucurat acel om de animalul său. Allah Măreț și Preaînalt nu are nevoie de tawbah noastră; noi suntem cei care avem nevoie de El în toate stările noastre. Însă, din generozitatea Lui, Măreț și Preaînalt, și din iubirea Lui pentru binefacere, merit și dărnicie, El Se bucură cu această bucurie fără asemănare de tawbah omului atunci când acesta se întoarce la El.

Acest ḥadīth afirmă bucuria lui Allah Măreț și Preaînalt. Spunem despre această bucurie că este o bucurie reală și cea mai mare bucurie, însă nu este precum bucuria creaturilor.

Bucuria, la om, este o exaltare și o ușurare pe care le simte în sine când obține ceea ce îl încântă. De aceea simți, când te bucuri de ceva, ca și cum ai merge prin aer. Însă, în privința lui Allah Măreț și Preaînalt, nu explicăm bucuria prin ceea ce cunoaștem din noi înșine. Spunem: este o bucurie potrivită Lui, Măreț și Preaînalt, la fel ca restul Atributelor. După cum spunem că Allah are o Ființă, dar ea nu seamănă cu ființele noastre, tot astfel El are Atribute care nu seamănă cu atributele noastre, fiindcă vorbirea despre Atribute urmează vorbirii despre Ființă.

Credem, așadar, că Allah Preaînaltul are bucurie, așa cum a afirmat-o cel care Îl cunoaște cel mai bine dintre creație, Muḥammad ﷺ, cel mai sincer dintre oameni în sfătuirea creației și cel mai elocvent dintre oameni în ceea ce rostește.

Ne expunem unui mare pericol dacă spunem că prin „bucurie” se înțelege răsplata. Adepții taḥrīf-ului spun că Allah nu Se bucură, iar prin bucuria Lui s-ar înțelege răsplătirea celui care se întoarce în tawbah sau voința de a-l răsplăti. Astfel, ei spun despre bucurie că este fie răsplata creată, fie voința răsplății.

Noi spunem: prin bucurie se înțelege bucuria în sens real, așa cum prin „Allah Măreț și Preaînalt” se înțelege El Însuși în sens real, însă nu asemănăm niciodată Atributele lui Allah cu atributele noastre.

Pe lângă afirmarea bucuriei lui Allah Măreț și Preaînalt, din acest ḥadīth se înțelege desăvârșirea milei și blândeții Sale față de robii Săi: El iubește întoarcerea păcătosului la El cu această iubire uriașă. Omul fuge de Allah prin păcat, apoi se oprește și se întoarce la Allah, iar Allah Se bucură de el cu această bucurie uriașă.

Din punct de vedere practic, ḥadīth-ul ne învață să fim cât se poate de stăruitori în tawbah: ori de câte ori facem un păcat, ne întoarcem la Allah.

Allah Preaînaltul spune, descriindu-i pe cei cu taqwā: „Și cei care, atunci când săvârșesc o faptă rușinoasă...” - orice faptă rușinoasă, precum zinā, liwāṭ sau căsătoria cu femeile care sunt maḥram. Allah Preaînaltul spune: „Nu vă căsătoriți cu femeile cu care s-au căsătorit tații voștri, în afară de ceea ce a trecut; cu adevărat, aceasta este o faptă rușinoasă, ceva detestabil și o cale rea” (al-Nisāʾ 4:22). Și: „Nu vă apropiați de zinā; cu adevărat, este o faptă rușinoasă și o cale rea” (al-Isrāʾ 17:32). Iar Lūṭ le-a spus poporului său: „Săvârșiți voi fapta rușinoasă?” (al-Aʿrāf 7:80).

Așadar: „Și cei care, atunci când săvârșesc o faptă rușinoasă sau se nedreptățesc pe ei înșiși, Își amintesc de Allah” - Îl amintesc pe Allah Preaînaltul în sufletele lor: își amintesc măreția Lui, pedeapsa Lui și răsplata Lui pentru cei care se întorc în tawbah. „Și cer iertare pentru păcatele lor.” Au făcut ceea ce au făcut, însă Îl amintesc pe Allah Preaînaltul în sufletele lor și cer iertare pentru păcatele lor, iar El îi iartă. Dovada este cuvântul: „Și cine iartă păcatele în afară de Allah?” (Āl ʿImrān 3:135).

Dacă știi că Allah Se bucură de tawbah ta cu această bucurie fără asemănare, fără îndoială că vei fi cât se poate de stăruitor în tawbah.

Tawbah are cinci condiții:

Prima: ikhlāṣ pentru Allah Măreț și Preaînalt, adică să nu fii împins la tawbah de dorința de a fi văzut de oameni, de a obține rang înaintea lor sau de vreun alt scop lumesc asemănător.

A doua: regretul pentru neascultare.

A treia: părăsirea păcatului. Din părăsire face parte, dacă tawbah privește un drept al oamenilor, să restitui dreptul stăpânului lui.

A patra: hotărârea de a nu reveni la acel păcat în viitor.

A cincea: tawbah să aibă loc în timpul în care este acceptată. Pentru oameni în general, acceptarea tawbah se încheie când soarele răsare dinspre apus; pentru fiecare om în parte, ea se încheie când îi vine termenul morții.

Allah Preaînaltul spune: „Tawbah nu este pentru cei care fac rele până când, când moartea vine la unul dintre ei, acesta spune: «Acum mă întorc în tawbah»” (al-Nisāʾ 4:18).

S-a autentificat de la Profet ﷺ că timpul tawbah se încheie când soarele răsare dinspre apus²¹. Atunci oamenii vor crede, însă: „Credința unui suflet nu-i va folosi dacă nu a crezut mai înainte sau dacă nu a dobândit bine în credința sa” (al-Anʿām 6:158).

Acestea sunt cinci condiții; dacă sunt îndeplinite, tawbah este validă.

Dar este oare o condiție pentru validitatea tawbah ca omul să se întoarcă din toate păcatele?

Există dezacord. Opinia corectă este că aceasta nu este o condiție și că tawbah dintr-un păcat este validă chiar dacă omul persistă în alt păcat. Însă acestui om nu i se aplică descrierea absolută de „dintre cei care se întorc în tawbah”; se spune că a făcut o tawbah limitată, nu una absolută.

Dacă cineva bea alcool și consumă ribā, apoi se întoarce în tawbah de la consumul alcoolului, tawbah lui de la alcool este validă, iar păcatul ribā rămâne asupra lui. El nu atinge rangul celor care se întorc în tawbah în mod absolut, fiindcă persistă în unele neascultări.

Un om îndeplinește toate condițiile tawbah, apoi revine la păcat. Tawbah lui anterioară nu se anulează, deoarece la momentul ei hotărârea sa a fost să nu revină, însă sufletul i-a înfrumusețat păcatul și a revenit. El trebuie numai să facă o nouă tawbah. Și astfel, ori de câte ori păcătuiește, se întoarce în tawbah; meritul lui Allah este larg.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Allah râde către doi oameni, unul dintre ei îl ucide pe celălalt, iar amândoi intră în Paradis.” Relatat de al-Bukhārī și Muslim. (1)

(1) Acest ḥadīth afirmă râsul, și anume cuvântul Profetului ﷺ: „Allah râde către doi oameni; unul dintre ei îl ucide pe celălalt, iar amândoi intră în Paradis.”²²

În unele exemplare apare formularea „amândoi intră”, iar aceasta este corectă, deoarece în predicatul lui „kilā” este permis - fie că predicatul este verb, fie nume - să se țină seama fie de forma cuvântului, fie de sensul lui. Ambele feluri s-au reunit în versul poetului care descrie doi cai:

„Amândoi, când alergarea dintre ei s-a întețit, au pornit cu avânt, iar nasul fiecăruia dintre ei era ridicat.”

În acest ḥadīth, Profetul ﷺ ne informează că Allah râde către doi oameni: când se întâlnesc, unul dintre ei îl ucide pe celălalt, iar apoi amândoi intră în Paradis și dușmănia dintre ei dispare. Unul dintre ei era musulman, iar celălalt necredincios; necredinciosul îl ucide pe musulman, astfel încât acesta devine shahīd și intră în Paradis. Apoi Allah îi dăruiește acestui necredincios Islām-ul; el devine musulman și după aceea este ucis ca shahīd sau moare fără să fie ucis, astfel încât intră și el în Paradis. Așadar, ucigașul și cel ucis intră amândoi în Paradis, iar Allah râde către ei.

În aceasta se află afirmarea râsului pentru Allah Măreț și Preaînalt. Este un râs real, însă nu seamănă cu râsul creaturilor; este un râs potrivit măreției și grandorii Sale. Nu ne este permis să-l asemănăm, pentru că nu ne este permis să spunem că Allah are gură sau dinți sau ceva asemănător. Însă afirmăm râsul pentru Allah într-un mod potrivit Lui, Subḥānahu wa Taʿālā.

Dacă cineva spune: „Din afirmarea râsului rezultă că Allah ar fi asemenea creaturii.”

Răspunsul este: nu rezultă că ar fi asemenea creaturii, deoarece Cel care a spus „râde” este Același care a revelat cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Nimic nu este asemenea Lui și El este As-Samīʿ, Al-Baṣīr” (al-Shūrā 42:11).

Pe de altă parte, Profetul ﷺ nu vorbește despre un astfel de lucru decât prin revelație, deoarece aceasta ține de lucrurile nevăzute și nu de chestiunile de ijtihād în care Mesagerul ﷺ ar putea face ijtihād, apoi Allah să-l confirme sau să nu-l confirme. Dimpotrivă, se numără printre lucrurile ghayb-ului pe care Mesagerul ﷺ le primește prin revelație.

Dacă cineva ar spune: „Prin râs se înțelege mulțumirea, fiindcă omul, dacă este mulțumit de un lucru, se bucură de el și râde; iar prin mulțumire se înțelege răsplata sau voința răsplății”, așa cum spun adepții taʿṭīl-ului.

Răspunsul este să spunem: aceasta este denaturarea cuvintelor din locurile lor. De unde știți voi că prin mulțumire se înțelege răsplata?

Voi ați spus acum despre Allah ceea ce nu cunoașteți în două privințe:

Prima: ați îndepărtat textul de sensul său aparent fără cunoaștere.

A doua: I-ați atribuit un sens contrar sensului aparent fără cunoaștere.

Apoi le spunem: dacă afirmați că voința este stabilită pentru Allah Măreț și Preaînalt, atunci regula voastră se destramă, pentru că și omul are voință, după cum Allah Preaînaltul spune: „Dintre voi sunt cei care vor lumea aceasta și dintre voi sunt cei care vor Viața de Apoi” (Āl ʿImrān 3:152). Omul are deci voință. Ba chiar și zidul are voință, după cum Allah Preaînaltul spune: „Au găsit acolo un zid care voia să se prăbușească” (al-Kahf 18:77). Prin urmare, ori negați voința de la Allah Măreț și Preaînalt, așa cum ați negat alte Atribute, ori afirmați pentru Allah Măreț și Preaînalt ceea ce El a afirmat pentru Sine, chiar dacă o creatură are un corespondent cu același nume, nu cu aceeași realitate.

Folosul practic al acestui ḥadīth este:

Dacă știm că Allah Măreț și Preaînalt râde, nădăjduim de la El orice bine. De aceea, un om i-a spus Profetului ﷺ: „O, Mesager al lui Allah, Domnul nostru râde?” El a spus: „Da.” Omul a spus: „Nu vom fi lipsiți de bine de la un Domn care râde.”²³

Când știm aceasta, ni se deschide speranța către orice bine, pentru că există o diferență între un om posomorât, aproape niciodată văzut râzând, și un om care râde.

Profetul ﷺ era mereu binevoitor la chip și zâmbea mult.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Domnul nostru Se miră de deznădejdea robilor Săi și de apropierea schimbării stării lor; Se uită la voi când sunteți aflați în strâmtorare și deznădăjduiți și continuă să râdă, știind că izbăvirea voastră este aproape.” (1) Ḥadīth ḥasan.

(1) Acest ḥadīth²⁴ afirmă mirarea și alte Atribute.

Mirarea înseamnă a considera un lucru neobișnuit și poate avea două cauze:

Prima cauză: cauzele lucrului îi sunt ascunse celui care se miră, astfel încât lucrul îi vine deodată, fără să-l fi așteptat. Aceasta este imposibilă în privința lui Allah Preaînaltul, căci Allah cunoaște totul și nimic din pământ sau cer nu-I este ascuns.

A doua: cauza mirării este că acel lucru iese din tiparul lucrurilor asemănătoare și din ceea ce ar trebui să fie, fără vreo lipsă din partea celui care se miră; de exemplu, cineva să facă un lucru atât de neobișnuit încât nu se cuvine să se petreacă de la unul ca el.

Această mirare este afirmată pentru Allah Măreț și Preaînalt, deoarece ea nu provine dintr-o lipsă a Celui care Se miră, ci este mirare raportată la starea celui de care se miră.

Cuvântul său: „Domnul nostru Se miră de deznădejdea robilor Săi”: qunūṭ înseamnă cea mai puternică formă de disperare.

Rabb-ul Măreț și Preaînalt Se miră de pătrunderea disperării intense în inimile robilor.

„Și de apropierea schimbării stării lor”: wāw-ul are sensul de „împreună cu”, adică: împreună cu faptul că schimbarea stării lor este aproape.

„Al-ghiyar” este un nume colectiv pentru ghīrah, așa cum ṭayr este nume colectiv pentru ṭayrah. Aici are sensul de schimbare: El schimbă o stare într-o altă stare printr-un singur cuvânt: „Fii!”, și ea este.

Cuvântul său: „Se uită la voi aflați în strâmtorare” înseamnă că Allah Se uită la noi cu Ochiul Său.

„Aflați în strâmtorare și deznădăjduiți”: al-azl este cel căzut în greutate și necaz, iar „deznădăjduiți” este pluralul celui care și-a pierdut speranța în izbăvire și în dispariția necazului.

Profetul ﷺ a menționat atât starea exterioară a omului, cât și starea inimii sale: în exterior se află într-o încercare, iar inima îi este deznădăjduită și consideră izbăvirea departe.

„Și continuă să râdă”: continuă să râdă de această stare uimitoare și neobișnuită. Cum să deznădăjduiești de mila Celui mai Milostiv dintre cei milostivi, care spune unui lucru: „Fii!”, și el este?

„Știind că izbăvirea voastră este aproape”: adică dispariția greutății voastre este aproape.

În acest ḥadīth se află mai multe Atribute:

Primul: mirarea, din cuvântul: „Domnul nostru Se miră de deznădejdea robilor Săi.”

Qurʾān-ul cel nobil indică de asemenea acest Atribut. Allah Preaînaltul spune: „Ba chiar Te-ai mirat, iar ei își bat joc” (al-Ṣāffāt 37:12), potrivit recitării cu ḍammah pe litera tāʾ.

Al doilea: în el este și indicarea puterii lui Allah Măreț și Preaînalt, din expresia „apropierea schimbării stării”, și faptul că El, Măreț și Preaînalt, are putere deplină; dacă voiește, schimbă starea dintr-o stare în opusul ei într-un timp apropiat.

Al treilea: afirmarea privirii, din cuvântul: „Se uită la voi.”

Al patrulea: afirmarea râsului, din cuvântul: „continuă să râdă.”

Al cincilea: cunoașterea, din cuvântul: „știe că izbăvirea voastră este aproape.”

Al șaselea: mila, deoarece izbăvirea venită de la Allah este o dovadă a milei lui Allah față de robii Săi.

Toate aceste Atribute pe care ḥadīth-ul le indică trebuie să le afirmăm pentru Allah Măreț și Preaînalt în adevărul și realitatea lor și să nu le interpretăm figurat.

Folosul practic este că, atunci când omul cunoaște aceasta despre Allah, Subḥānahu wa Taʿālā, se păzește de acest lucru, adică deznădejdea de mila lui Allah. De aceea, deznădejdea de mila lui Allah se numără printre păcatele majore.

Allah Preaînaltul spune: „Și cine deznădăjduiește de mila Domnului său în afară de cei rătăciți?” (al-Ḥijr 15:56).

Și spune: „Nu deznădăjduiți de alinarea lui Allah; cu adevărat, nu deznădăjduiesc de alinarea lui Allah decât oamenii necredincioși.” (Yūsuf 12:87)

Deznădejdea de mila lui Allah și socotirea milei ca fiind departe se numără printre păcatele majore. Omul trebuie să aibă o părere bună despre Domnul său: dacă Îl cheamă, să aibă părerea bună că El îi va răspunde; dacă I se închină potrivit Legii Sale, să aibă părerea bună că Allah va primi de la el; iar dacă îl lovește o greutate, să aibă părerea bună că Allah o va îndepărta, potrivit cuvântului Profetului ﷺ: „Să știi că victoria vine împreună cu răbdarea, că izbăvirea vine împreună cu necazul și că împreună cu greutatea este ușurare.”²⁵

Ba Allah Preaînaltul a spus: „Cu adevărat, împreună cu greutatea este ușurare. Cu adevărat, împreună cu greutatea este ușurare.” (al-Sharḥ 94:5-6). O singură greutate nu va birui două ușurări, după cum se relatează de la Ibn ʿAbbās - Allah să fie mulțumit de amândoi.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Jahannam va continua să fie umplută, iar ea va spune: «Mai este ceva?» până când Rabb al-ʿIzzah Își va pune în ea piciorul - iar într-o relatare: peste ea qadam-ul Său - și atunci părțile ei se vor strânge una către alta și ea va spune: «Ajunge, ajunge!»” (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.

(1) Acest ḥadīth²⁶ afirmă rijl sau qadam.

Cuvântul său: „Jahannam va continua să fie umplută”: aceasta va fi în Ziua Învierii; adică în ea vor fi aruncați oameni și pietre, deoarece Allah Preaînaltul spune: „Păziți-vă de Focul al cărui combustibil sunt oamenii și pietrele” (al-Baqarah 2:24). Se poate spune și că numai oamenii sunt aruncați în el, iar pietrele sunt deja acolo. Allah știe cel mai bine.

„Sunt aruncați în ea”: aceasta arată că oamenii ei - Allah să ne păzească - sunt aruncați în ea prin aruncare, nu intră cinstiți. Dimpotrivă, sunt împinși cu putere către Focul Jahannam: „Ori de câte ori este aruncat în el un grup, paznicii lui îi întreabă: «Nu v-a venit un avertizator?»” (al-Mulk 67:8).

Cuvântul său: „iar ea spune: Mai este ceva?”: „hal” are aici sens de cerere, adică: „Mai adăugați.” Foarte departe de sens s-a dus cel care a spus că întrebarea este de negare și că, după presupunerea lui, sensul ar fi: „nu mai este nimic de adăugat la ceea ce este în mine”. Dovada falsității acestei interpretări este:

Cuvântul: „până când Rabb al-ʿIzzah Își pune în ea rijl-ul”, iar într-o relatare: „peste ea qadam-ul Său”, deoarece aceasta indică faptul că ea cere să i se adauge. Altfel, Allah nu Și-ar pune peste ea rijl-ul până când părțile ei se strâng una către alta. Este ca și cum ea cere cu dorință să fie aruncat în ea ceva în plus față de ceea ce conține deja.

Cuvântul: „până când Rabb al-ʿIzzah”: a folosit expresia „Rabb al-ʿIzzah” deoarece situația este una de putere, biruință și constrângere.

Aici „Rabb” înseamnă „Stăpânul” sau „Posesorul”, nu „Creatorul”, deoarece al-ʿizzah este un Atribut dintre Atributele lui Allah, iar Atributele lui Allah Preaînaltul nu sunt create.

Cuvântul: „în ea rijl-ul Său”, iar într-o relatare: „peste ea qadam-ul Său”: „în” și „peste” au același sens aici. Sensul aparent este că „în” înseamnă „peste”, precum în cuvântul lui Allah: „Vă voi răstigni pe trunchiurile palmierilor” (Ṭā Hā 20:71), adică: pe ele.

Cât despre rijl și qadam, sensul lor este unul. Piciorul omului este numit qadam deoarece înaintează în mers; omul nu poate merge cu piciorul decât dacă îl pune înainte.

Cuvântul: „atunci părțile ei se strâng una către alta” înseamnă că părțile ei se adună unele către altele din măreția qadam-ului Creatorului, Măreț și Preaînalt.

Cuvântul: „și spune: qaṭ, qaṭ” înseamnă: „Îmi ajunge, îmi ajunge”, adică: „Nu mai vreau pe nimeni.”

În acest ḥadīth sunt următoarele:

Primul: afirmarea vorbirii din partea unui lucru neînsuflețit, din cuvântul „iar ea spune”, și la fel „atunci spune: ajunge, ajunge”. Aceasta este o dovadă a puterii lui Allah, Cel care a făcut toate lucrurile să vorbească.

Al doilea: avertizarea împotriva Focului, din cuvântul: „Jahannam va continua să fie umplută și va spune: Mai este ceva?”

Al treilea: afirmarea meritului și generozității lui Allah Măreț și Preaînalt. Allah Preaînaltul S-a angajat să umple Focul, după cum spune: „Cu siguranță voi umple Jahannam cu jinni și oameni, cu toții” (Hūd 11:119). Când oamenii lui intră în el, iar în el mai rămâne spațiu și el spune „Mai este ceva?”, Allah Își pune peste el rijl-ul, iar părțile lui se strâng una către alta și se umple prin această strângere.

Aceasta este din meritul lui Allah Măreț și Preaînalt. Altfel, Allah ar fi capabil să creeze oameni și să completeze umplerea Focului cu ei, însă El Măreț și Preaînalt nu pedepsește pe nimeni fără păcat. Spre deosebire de Paradis: în el rămâne spațiu după ce intră oamenii lumii, iar Allah creează oameni în Ziua Învierii și îi introduce în Paradis prin meritul și mila Lui.

Al patrulea: Allah Preaînaltul are rijl și qadam reale, care nu seamănă cu picioarele creaturilor. Ahl al-Sunnah numesc acest Atribut „Atribut dhātiyy khabariyy”, deoarece nu a fost cunoscut decât prin relatare și deoarece ceea ce denumește termenul este, în cazul nostru, o parte sau un membru. Însă în privința lui Allah nu spunem că este „parte” sau „membru”, căci aceasta este imposibilă pentru Allah Măreț și Preaînalt.

Ashāʿirah și adepții taḥrīf-ului i-au contrazis în aceasta și au spus: „Își pune peste ea rijl-ul” înseamnă: un grup dintre robii Săi care merită să intre în Foc. Ei spun că „rijl” poate însemna „grup”, precum în ḥadīth-ul despre Ayyūb — pacea fie asupra lui —, când Allah a trimis asupra lui „un rijl de lăcuste de aur”²⁷, adică un grup de lăcuste.

Acesta este un taḥrīf fals, deoarece cuvântul „peste ea” împiedică acest sens.

De asemenea, nu este posibil ca Allah Măreț și Preaînalt să atribuie oamenii Focului Lui Însuși, deoarece atribuirea unui lucru lui Allah este onoare și cinstire.

Ei au spus și despre qadam că ar însemna „ceea ce este trimis înainte”, adică Allah pune peste ea pe cei pe care i-a trimis înainte către Foc.

Și acest lucru este fals, deoarece Creatorul, Măreț și Preaînalt, nu îi trimite pe oamenii Focului înainte în acest fel; dimpotrivă: „În Ziua când vor fi împinși cu putere către Focul Jahannam” (al-Ṭūr 52:13), și sunt aruncați în el prin aruncare. Acești denaturatori au fugit de un lucru și au căzut în ceva mai rău: au fugit, după cum pretind, de ceea ce consideră incompatibil cu transcendența lui Allah privind qadam și rijl, însă au căzut în absurditate și în atribuirea lipsei de înțelepciune faptelor lui Allah Măreț și Preaînalt.

Concluzia este că trebuie să credem că Allah Preaînaltul are qadam și, dacă vrem, putem spune rijl, în sens real, fără asemănare. Nu facem takyīf pentru rijl, deoarece Profetul ﷺ ne-a informat că Allah Preaînaltul are rijl sau qadam, dar nu ne-a informat cum este acest rijl sau qadam. Allah Preaînaltul spune: „Spune: Domnul meu a interzis numai faptele rușinoase, cele vădite și cele ascunse, păcatul, nedreptatea fără drept, să-I asociați lui Allah ceva pentru care El nu a coborât nicio dovadă și să spuneți despre Allah ceea ce nu cunoașteți” (al-Aʿrāf 7:33).

Folosul practic al acestui ḥadīth este avertizarea severă împotriva faptelor oamenilor Focului, de teamă ca omul să fie aruncat în el așa cum sunt aruncați alții.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Allah Preaînaltul spune: «O, Ādam!» El răspunde: «Labbayka wa saʿdayk.» Atunci El cheamă cu glas: «Allah îți poruncește să scoți dintre urmașii tăi grupul destinat Focului...»” (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.

(1) Acest ḥadīth²⁸ afirmă vorbirea și glasul.

Profetul ﷺ ne informează despre Domnul său că spune: „O, Ādam!” Aceasta va fi în Ziua Învierii. Ādam răspunde: „Labbayka wa saʿdayk.”

„Labbayk” înseamnă: răspuns după răspuns. În formă este dual, iar în sens exprimă pluralitatea; de aceea, gramatical este tratat ca un cuvânt anexat dualului.

„Wa saʿdayk” înseamnă: fericire și ajutor după fericire și ajutor; adică răspund chemării Tale și Îți cer să mă faci fericit și să mă ajuți.

El spune: „Atunci cheamă”, adică Allah. Subiectul verbului este Allah Măreț și Preaînalt.

Cuvântul „cu glas” este pentru întărire, pentru că nidāʾ nu are loc decât cu glas ridicat. Este asemenea cuvântului lui Allah Preaînaltul: „Și nicio pasăre care zboară cu cele două aripi ale ei nu este decât o comunitate asemenea vouă” (al-Anʿām 6:38). Pasărea care zboară nu zboară decât cu aripile ei; aceasta este o formulare de întărire.

Cuvântul: „Allah îți poruncește să scoți dintre urmașii tăi grupul destinat Focului”, și nu a spus: „Eu îți poruncesc.” Aceasta este din măreție și grandoare: El, Preaînaltul, Se exprimă despre Sine la persoana a treia și spune: „Allah îți poruncește”, așa cum un rege spune soldaților săi: „Regele vă poruncește să faceți cutare”, ca exprimare a măreției și grandorii. Allah, Subḥānahu, este Al-Mutakabbir și Al-ʿAẓīm.

Și în Qurʾān vine o formulare asemănătoare: „Cu adevărat, Allah vă poruncește să restituiți încredințările stăpânilor lor” (al-Nisāʾ 4:58), și nu spune: „Eu vă poruncesc.”

Cuvântul: „să scoți dintre urmașii tăi baʿth-ul către Foc” înseamnă: pe cei trimiși și destinați acestuia.

În celălalt ḥadīth el întreabă: „O, Rabb, și care este baʿth-ul Focului?” El spune: „Din fiecare mie, nouă sute nouăzeci și nouă.”²⁹

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Nu este niciunul dintre voi decât că Domnul său îi va vorbi, fără să existe între el și El vreun traducător.” (1)

(1) Acest ḥadīth³⁰ afirmă de asemenea vorbirea.

Cuvântul „mā” este de negare.

Cuvântul „min aḥad” este mubtadaʾ, iar „min” suplimentar a intrat pentru întărire; sensul este: nu este niciunul dintre voi.

Cuvântul: „decât că Domnul său îi va vorbi” înseamnă că aceasta este starea lui: Allah Măreț și Preaînalt îi va vorbi, „fără să existe între el și El vreun traducător”, și aceasta va avea loc în Ziua Învierii.

Traducătorul este cel care mijlocește între doi vorbitori cu limbi diferite, transmițând fiecăruia cuvântul celuilalt în limba pe care o înțelege.

Pentru traducător sunt cerute patru condiții: să fie demn de încredere, să cunoască limba din care traduce, să cunoască limba în care traduce și să cunoască subiectul pe care îl traduce.

Printre Atributele lui Allah afirmate de acest ḥadīth se află vorbirea și faptul că ea este cu glas auzit și înțeles.

Folosul practic din primul ḥadīth, „Allah spune: O, Ādam!”, este că, dacă omul cunoaște aceasta, se păzește și se teme să nu fie dintre cei nouă sute nouăzeci și nouă.

Iar în al doilea ḥadīth, omul se teme de acea vorbire care va avea loc între el și Domnul său Măreț și Preaînalt și se teme să nu fie expus înaintea lui Allah când El îi va vorbi despre păcatele sale; astfel, abandonează păcatele și se teme de Allah Măreț și Preaînalt.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ în ruqyah bolnavului: „Rabb-ul nostru este Allah, Cel care este în cer; sfințit este Numele Tău. Porunca Ta este în cer și pe pământ. Așa cum mila Ta este în cer, fă mila Ta și pe pământ. Iartă-ne ḥawb-ul și greșelile noastre. Tu ești Rabb-ul celor buni. Coboară o milă dintre milele Tale și o vindecare dintre vindecările Tale asupra acestei dureri, și ea se va vindeca.” (1) Ḥadīth ḥasan, relatat de Abū Dāwūd și alții.

(1) Acest ḥadīth³¹ afirmă ʿulūw-ul lui Allah și alte Atribute.

Cuvântul său „în ruqyah bolnavului” este o anexare a maṣdar-ului la obiectul său; adică în ruqyah atunci când se recită asupra bolnavului.

Cuvântul: „Rabb-ul nostru este Allah, Cel care este în cer”: explicația expresiei „în cer” a fost dată deja în comentariul versetelor.

Cuvântul: „sfințit este Numele Tău” înseamnă: curățat și ferit de orice lipsă. „Numele” este singular, însă este anexat și astfel îi cuprinde pe toți: adică toate Numele Tale sunt sfințite de orice deficiență.

„Porunca Ta este în cer și pe pământ”: porunca lui Allah este executată în cer și pe pământ, după cum Allah Preaînaltul spune: „El cârmuiește porunca din cer către pământ” (al-Sajdah 32:5), și: „Cu adevărat, ale Lui sunt creația și porunca” (al-Aʿrāf 7:54).

Cuvântul: „Așa cum mila Ta este în cer, fă mila Ta și pe pământ”: kāf-ul are aici sens cauzal, iar intenția este tawassul. El face tawassul către Allah prin faptul că El a pus mila Sa în cer, cerându-I să o pună și pe pământ.

Dacă spui: „Nu este mila lui Allah și pe pământ?”

Spunem: el face ruqyah unui bolnav, iar bolnavul are nevoie de o milă specială prin care boala lui să dispară.

Cuvântul: „Iartă-ne ḥawb-ul și greșelile noastre”: ghafr înseamnă acoperirea păcatului și trecerea peste el. Ḥawb se referă la păcatele mari, iar khaṭāyā la cele mici, atunci când sunt menționate împreună; când sunt menționate separat, fiecare poate cuprinde sensul celuilalt. Adică: iartă-ne păcatele mari și mici, deoarece în iertare se află îndepărtarea necazului și dobândirea lucrului cerut și pentru că păcatele pot sta între om și tawfīq-ul său, astfel încât nu este ajutat și rugăciunea lui nu este răspunsă.

Cuvântul: „Tu ești Rabb-ul celor buni”: aceasta este o rubūbiyyah specială. Cât despre rubūbiyyah generală, El este Rabb-ul tuturor lucrurilor. Rubūbiyyah poate fi deci specială și generală.

Ascultă cuvântul vrăjitorilor care au crezut: „Au spus: Credem în Rabb al-ʿālamīn, Rabb-ul lui Mūsā și Hārūn” (al-Aʿrāf 7:121-122): mai întâi au generalizat, apoi au particularizat.

Și ascultă cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Mi s-a poruncit doar să mă închin Rabb-ului acestui oraș, Cel care l-a făcut sacru, și ale Lui sunt toate lucrurile” (al-Naml 27:91). „Rabb-ul acestui oraș” este particular, iar „ale Lui sunt toate lucrurile” este general.

„Cei buni” sunt credincioșii; orice credincios este bun. Aceasta este din tawassul prin această rubūbiyyah specială, pentru ca Allah să răspundă rugăciunii și să-l vindece pe bolnav.

Cuvântul: „Coboară o milă dintre milele Tale și o vindecare dintre vindecările Tale asupra acestei dureri”: această rugăciune și ceea ce a precedat-o se numără printre formele tawassul-ului.

„Coboară o milă dintre milele Tale”: raḥmah este de două feluri:

O raḥmah care este Atributul lui Allah; aceasta nu este creată și nu este separată de Allah Măreț și Preaînalt, precum în cuvântul Lui: „Domnul tău este Al-Ghafūr, Stăpânul milei” (al-Kahf 18:58). Coborârea acesteia nu este cerută.

Și o raḥmah creată, care este însă un efect dintre efectele Raḥmah lui Allah și de aceea a fost numită „milă”, precum în ḥadīth qudsī despre Paradis, unde Allah îi spune: „Tu ești mila Mea; prin tine am milă de cine voiesc.”³²

La fel și vindecarea: Allah este Al-Shāfī, iar vindecarea vine de la El. Ca atribuire către El, vindecarea este o faptă dintre faptele Sale și, în acest sens, un Atribut dintre Atributele Sale. În schimb, privită din perspectiva efectului ei asupra bolnavului, este creată dintre creațiile Sale, deoarece vindecarea înseamnă dispariția bolii.

Cuvântul „și se vindecă” cu fatḥah pe hamzah este la naṣb, deoarece este răspunsul rugăciunii: „Coboară o milă... și astfel se vindecă.” Dacă este citit cu ḍammah, la rafʿ, propoziția este reluată independent și nu mai face parte din ḥadīth; în acest caz se face pauză la cuvântul „durere”, iar „și se vindecă” devine o propoziție informativă care arată că, dacă omul recită această ruqyah, bolnavul se vindecă. Însă prima variantă, cu naṣb, este mai bună.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Nu aveți încredere în mine, deși eu sunt omul de încredere al Celui care este în cer?” (1) Ḥadīth autentic.

(1) Acest ḥadīth³³ afirmă de asemenea ʿulūw-ul.

Cuvântul „a-lā taʾmanūnī” cuprinde o problemă gramaticală: nūn-ul verbului a fost eliminat fără vreun nāṣib sau jāzim.

Răspunsul este că, atunci când nūn al-wiqāyah se leagă de un verb dintre cele cinci verbe, este permisă eliminarea nūn-ului de rafʿ.

„Nu aveți încredere în mine?” înseamnă: nu mă socotiți demn de încredere?

„Deși eu sunt omul de încredere al Celui care este în cer”: Cel care este în cer este Allah Măreț și Preaînalt, iar Profetul ﷺ este omul Lui de încredere asupra revelației Sale și este conducătorul celor de încredere. Mesagerul asupra căruia coboară Jibrīl este de asemenea amīn: „Cu adevărat, acesta este cuvântul unui mesager nobil, înzestrat cu putere și cu rang înaintea Stăpânului Tronului, ascultat acolo și demn de încredere.”

Acest ḥadīth are o cauză: Profetul ﷺ a împărțit o bucată de aur trimisă de ʿAlī din Yemen între patru oameni. Un om i-a spus: „Noi avem mai mult drept la aceasta decât ei.” Profetul ﷺ a spus atunci: „Nu aveți încredere în mine, deși eu sunt omul de încredere al Celui care este în cer?”

„A-lā” este aici pentru îndemn, ca și cum ar spune: „Aveți încredere în mine, căci eu sunt omul de încredere al Celui care este în cer!”

Este posibil și ca hamzah să fie o interogație de reproș, iar „lā” să fie de negare.

Punctul probator este cuvântul: „Cel care este în cer”, iar despre această expresie spunem ceea ce am spus mai înainte în comentariul versetelor.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Tronul este deasupra apei, iar Allah este deasupra Tronului și El știe starea în care vă aflați.” (1) Ḥadīth ḥasan, relatat de Abū Dāwūd și alții.

(1) Acest ḥadīth³⁴ afirmă de asemenea ʿulūw-ul.

După ce Profetul ﷺ a menționat distanțele dintre ceruri, a spus: „Iar Tronul este deasupra apei.”

Aceasta este susținută de cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Iar Tronul Său era deasupra apei” (Hūd 11:7).

El spune: „Allah este deasupra Tronului și El știe starea în care vă aflați.” El este deasupra Tronului, iar cu toate acestea nimic din stările și faptele noastre nu-I este ascuns. Allah Preaînaltul spune: „Cu adevărat, Noi l-am creat pe om și știm ceea ce îi șoptește sufletul său” (Qāf 50:16), adică Allah știe chiar lucrul ascuns în interiorul tău, deși el nu a devenit vizibil nimănui.

Cuvântul său: „și El știe starea în care vă aflați” arată cuprinderea deplină a cunoașterii lui Allah asupra tuturor stărilor noastre.

Folosul practic al acestui ḥadīth:

Dacă credem în acest ḥadīth, dobândim din el un folos practic: Îl preamărim pe Allah Măreț și Preaînalt, credem că El este în ʿulūw și că știe starea în care ne aflăm, astfel încât Îl ascultăm: să nu ne lipsească de acolo unde ne-a poruncit să fim și să nu ne găsească acolo unde ne-a interzis să fim.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ către sclavă: „Unde este Allah?” Ea a spus: „În cer.” El a spus: „Cine sunt eu?” Ea a spus: „Tu ești Mesagerul lui Allah.” El a spus: „Elibereaz-o, căci este credincioasă.” (1) Relatat de Muslim.

(1) Acest ḥadīth³⁵ afirmă de asemenea ʿulūw-ul.

Cuvântul: „Unde este Allah?” - „unde” este un cuvânt prin care se întreabă despre loc.

Ea a spus: „În cer”, adică deasupra cerului sau în ʿulūw, potrivit celor două posibilități explicate mai înainte.

El a spus: „Cine sunt eu?” Ea a spus: „Tu ești Mesagerul lui Allah.” El a spus: „Elibereaz-o, căci este credincioasă.”

La adepții taʿṭīl-ului, prin cuvântul ei „în cer”, dacă a voit să spună că El este în ʿulūw, ea ar fi necredincioasă! Căci ei consideră că cel care afirmă pentru Allah o direcție este necredincios, deoarece, potrivit lor, toate direcțiile sunt goale de El.

Faptul că Profetul ﷺ a întrebat prin „unde?” indică faptul că Allah are un loc.

Însă trebuie să știm că locurile nu-L cuprind pe Allah Preaînaltul, deoarece El este mai mare decât orice lucru. Deasupra universului nu există ceva creat; acolo nu este decât Allah. El este deasupra tuturor lucrurilor.

În cuvântul: „Elibereaz-o, căci este credincioasă” se află dovada că eliberarea unui necredincios nu este prescrisă. De aceea, eliberarea lui nu este suficientă pentru kaffārāt. Rămânerea necredinciosului la tine ca sclav cuprinde un fel de protecție, autoritate și conducere asupra lui și îl apropie de Islām; dacă îl eliberezi, devine liber, iar dacă devine liber există teama să se întoarcă în țările necredincioșilor, deoarece originea sclaviei aici este kufr-ul, și să ajungă să-i ajute pe necredincioși împotriva credincioșilor.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Cea mai bună parte a īmān-ului este să știi că Allah este cu tine oriunde ai fi.” (1) Ḥadīth ḥasan.

(1) Acest ḥadīth³⁶ afirmă maʿiyyah.

Ḥadīth-ul afirmă maʿiyyah lui Allah Măreț și Preaînalt. A trecut deja în comentariul versetelor că maʿiyyah lui Allah nu presupune că El ar fi pe pământ; ba este în cea mai înaltă măsură imposibil ca El să fie pe pământ, deoarece ʿulūw-ul se numără printre Atributele Sale dhātiyyah de care El nu Se desparte niciodată, ci Îi este permanent necesar, Subḥānahu wa Taʿālā.

A trecut de asemenea că maʿiyyah este de două feluri.

Cuvântul Mesagerului ﷺ: „Cea mai bună parte a īmān-ului este să știi” indică faptul că īmān-ul are grade. Când știi că Allah este cu tine oriunde ai fi, te temi de El, Măreț și Preaînalt, și Îl preamărești.

Dacă te-ai afla într-o cameră întunecată în care nu este nimeni, să știi că Allah este cu tine - nu în cameră - ci El, Subḥānahu wa Taʿālā, este cu tine prin cuprinderea Sa asupra ta cu cunoaștere, putere, autoritate și celelalte sensuri ale rubūbiyyah Sale.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Când unul dintre voi se ridică la rugăciune, să nu scuipe înaintea feței sale și nici spre dreapta sa, căci Allah este înaintea feței sale; ci spre stânga sa sau sub piciorul său.” (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.

(1) Acest ḥadīth³⁷ afirmă că Allah este înaintea feței celui care se roagă.

„Înaintea feței sale” înseamnă: în fața lui.

Allah Preaînaltul spune: „Ale lui Allah sunt răsăritul și apusul; oriunde vă întoarceți, acolo este Fața lui Allah.” (al-Baqarah 2:115)

Cât despre „spre dreapta sa”, într-un ḥadīth a venit: „căci la dreapta sa este un înger”³⁸. Și pentru că dreapta este mai virtuoasă decât stânga, stânga este mai potrivită pentru scuipat și lucruri asemănătoare. De aceea a spus: „ci spre stânga sa sau sub piciorul său.”

Dacă se află în masjid, savanții au spus că pune scuipatul într-o cârpă, batistă sau în haina sa și freacă materialul până dispare forma scuipatului. Dacă omul se află în masjid lângă un zid scund aflat la stânga lui, îi este posibil să scuipe spre stânga dacă nu îi deranjează pe cei care trec.

Din acest ḥadīth se înțelege că Allah, Tabāraka wa Taʿālā, este înaintea feței celui care se roagă. Însă trebuie să știm că Același care a spus că El este înaintea feței celui care se roagă a spus și că El este în cer; în cuvintele Sale nu există contradicție. Cele două afirmații pot fi împăcate în trei feluri:

Primul: Sharīʿah le-a reunit, iar Sharīʿah nu reunește două lucruri contradictorii.

Al doilea: este posibil ca un lucru să fie sus și totuși înaintea feței tale. Omul privește către soare dimineața: soarele este înaintea lui și, în același timp, în cer. Dacă aceasta este posibilă pentru o creatură, atunci pentru Creator cu atât mai mult, fără îndoială.

Al treilea: chiar dacă am presupune că aceasta ar fi imposibilă pentru o creatură, nu este imposibilă pentru Creator, deoarece nimic nu este asemenea lui Allah Preaînaltul în toate Atributele Sale.

Din punct de vedere practic, din acest ḥadīth se înțelege obligația adab-ului față de Allah Măreț și Preaînalt. Se înțelege de asemenea că, atunci când cel care se roagă crede aceasta, i se naște khushūʿ și teamă respectuoasă față de Allah Măreț și Preaînalt.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „O, Allah, Rabb al celor șapte ceruri și al pământului și Rabb al Tronului cel măreț, Rabb-ul nostru și Rabb-ul tuturor lucrurilor, Cel care despică sămânța și sâmburele, Cel care a coborât Tawrah, Injīl și Qurʾān-ul, caut refugiu la Tine de răul sufletului meu și de răul oricărei viețuitoare pe care Tu o ții de frunte. Tu ești Al-Awwal și nu este nimic înaintea Ta; Tu ești Al-Ākhir și nu este nimic după Tine; Tu ești Al-Ẓāhir și nu este nimic deasupra Ta; Tu ești Al-Bāṭin și nu este nimic dincolo de Tine. Achită-mi datoria și îmbogățește-mă de sărăcie.” Relatat de Muslim. (1)

(1) Acest ḥadīth³⁹ afirmă ʿulūw-ul și alte Atribute.

Este un ḥadīth măreț. Profetul ﷺ face tawassul către Allah Preaînaltul prin rubūbiyyah Sa în cuvântul: „O, Allah, Rabb al celor șapte ceruri și al pământului și Rabb al Tronului cel măreț, Rabb-ul nostru și Rabb-ul tuturor lucrurilor.” În „Rabb-ul tuturor lucrurilor” avem generalizare după particularizare, pentru ca cineva să nu își imagineze că judecata se limitează la ceea ce a fost particularizat. Privește cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Mi s-a poruncit numai să mă închin Rabb-ului acestui oraș, Cel care l-a făcut sacru, și ale Lui sunt toate lucrurile” (al-Naml 27:91), unde spune „și ale Lui sunt toate lucrurile”, ca nimeni să nu creadă că El este Rabb numai al acelui oraș.

„Cel care despică sămânța și sâmburele”: ḥabb este sămânța culturilor, iar nawā este sâmburele pomilor. Ceea ce dă naștere culturilor este numit ḥabb, iar ceea ce dă naștere pomilor este numit nawā: „Cel care despică sămânța și sâmburele” (al-Anʿām 6:95).

Această sămânță și acest sâmbure uscat, care nu cresc și nu sporesc, sunt despicate de Rabb Măreț și Preaînalt, adică El le deschide până ies din ele plantele și pomii. Nimeni nu poate face aceasta, indiferent la ce putere ar ajunge oamenii. Ei nu pot despica în acest fel nici măcar o singură sămânță! La fel și sâmburele, care este ca o piatră, nu crește și nu sporește; Allah Măreț și Preaînalt îl despică și el se deschide, apoi din el iese mlădița care crește. Nimeni nu poate face aceasta decât Cel care l-a despicat, Subḥānahu wa Taʿālā.

După ce a menționat acest mare semn cosmic, a menționat semnele legislative, și anume:

Cuvântul: „Cel care a coborât Tawrah, Injīl și Qurʾān-ul.” Acestea sunt cele mai mărețe Cărți coborâte de Allah Măreț și Preaînalt, iar el le-a menționat în ordinea cronologică: Tawrah lui Mūsā, Injīl lui ʿĪsā și al-Furqān lui Muḥammad ﷺ.

În aceasta se află un text explicit care arată că Tawrah a fost coborâtă, așa cum este menționat în Qurʾān: „Cu adevărat, Noi am coborât Tawrah, în care este călăuzire și lumină” (al-Māʾidah 5:44). Iar la începutul Sūrah Āl ʿImrān spune: „El a coborât asupra ta Cartea cu adevărul, confirmând ceea ce a fost înaintea ei, și a coborât Tawrah și Injīl mai înainte, drept călăuzire pentru oameni, și a coborât al-Furqān” (Āl ʿImrān 3:3-4).

Cuvântul: „Caut refugiu la Tine de răul sufletului meu” înseamnă: caut protecție la Allah de răul propriului meu suflet.

Așadar, în sufletul tău există rău: „Și nu-mi declar sufletul nevinovat; cu adevărat, sufletul poruncește mult răul” (Yūsuf 12:53).

Însă sufletul este de două feluri:

1. Un suflet liniștit și bun, care poruncește binele.

2. Un suflet rău, care poruncește mult răul.

Cât despre al-nafs al-lawwāmah: este el un al treilea suflet sau o descriere a celor două anterioare?

Există dezacord. Unii spun că este un al treilea suflet. Alții spun că este o descriere a celor două precedente: sufletul liniștit te mustră, iar sufletul care poruncește răul te mustră și el. Astfel, cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Și jur pe sufletul care se mustră” (al-Qiyāmah 75:2) le cuprinde pe amândouă.

Sufletul liniștit te mustră pentru lipsurile în îndeplinirea obligațiilor: dacă neglijezi o obligație, te mustră; dacă săvârșești un lucru interzis, te mustră.

Sufletul care poruncește răul face invers: dacă săvârșești un bine, te mustră, și te mustră dacă ai ratat răul pe care ți-l poruncea.

Așadar, potrivit opiniei mai puternice, al-lawwāmah este o descriere a ambelor suflete.

Cuvântul: „Caut refugiu la Tine de răul sufletului meu”: aici se înțelege sufletul care poruncește răul.

Cuvântul: „și de răul oricărei dābbah pe care Tu o ții de frunte”: dābbah este orice ființă care se mișcă pe pământ; chiar și ceea ce merge pe burtă intră în acest ḥadīth, precum în cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Allah a creat orice dābbah din apă; dintre ele unele merg pe burtă” (al-Nūr 24:45), și: „Nu există nicio dābbah pe pământ fără ca hrana ei să fie în grija lui Allah” (Hūd 11:6).

Deși în uzul obișnuit dābbah poate desemna patrupedele, iar într-un uz și mai restrâns poate desemna măgarul, în acest ḥadīth se înțelege orice lucru care se mișcă pe pământ. În ceea ce se mișcă pe pământ există rele: unele sunt rău pur în raport cu propria lor natură, iar altele au bine și rău; chiar și ceea ce are bine nu este lipsit de rău.

Cuvântul: „Tu o ții de nāṣiyah”: nāṣiyah este partea din față a capului. A menționat în mod special fruntea deoarece ea este partea dinainte și de ea se apucă pentru a conduce cămila și ceea ce îi seamănă. S-a spus și că a particularizat-o fiindcă partea creierului în care are loc reprezentarea și receptarea este în partea din față a capului. Allah știe cel mai bine.

Cuvântul: „Tu ești Al-Awwal și nu este nimic înaintea Ta”: aceasta este explicația Profetului ﷺ pentru Numele Al-Awwal; Al-Awwal se numără printre Numele lui Allah.

Am menționat la explicarea versetului că filosofii Îl numesc pe Allah „al-Qadīm”. Am explicat că „al-Qadīm” nu se numără printre Numele cele frumoase ale lui Allah și că nu este permis să fie folosit ca Nume, însă este permis să fie folosit ca informație despre El. Capitolul informațiilor este mai larg decât capitolul Numelor, deoarece „al-Qadīm” nu se numără printre Numele cele frumoase și cuprinde un sens posibil deficitar: vechimea poate fi relativă. Nu vezi cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Iar lunii i-am rânduit faze până revine ca un ciorchine vechi de palmier” (Yā Sīn 36:39)? Acel ciorchine „vechi” este creat, însă este vechi în raport cu ceea ce vine după el.

Cuvântul: „Tu ești Al-Ẓāhir și nu este nimic deasupra Ta”: al-Ẓāhir vine de la ẓuhūr, adică ʿulūw. Allah Preaînaltul spune: „Nu au putut să se urce peste el și nici nu au putut să-l străpungă” (al-Kahf 18:97); „să se urce peste el” înseamnă să ajungă deasupra lui.

Cât despre cel care spune că „al-Ẓāhir” înseamnă „Cel manifest prin semnele Sale”, aceasta este o greșeală. Nimeni nu cunoaște mai bine explicația Cuvântului lui Allah decât Mesagerul lui Allah ﷺ, iar el a spus: „Al-Ẓāhir, și nu este nimic deasupra Ta.” Dimpotrivă, El este deasupra tuturor lucrurilor, Subḥānahu.

Cuvântul: „Tu ești Al-Bāṭin și nu este nimic dincolo de Tine”: sensul este că nu există nimic dincolo de Allah care să-L împiedice sau să-L separe; nimeni nu cârmuiește independent de Allah, nimeni nu deține ceva fără Allah și nimic nu-I este ascuns lui Allah. Allah cuprinde toate lucrurile. De aceea spune: „nu este nimic dincolo de Tine”, adică nimic nu stă între Tine și lucruri, nimic nu Te împiedică, iar bogăția și rangul nu folosesc împotriva Ta... și așa mai departe.

Cuvântul: „Achită-mi datoria”: datoria este orice bun sau drept datorat de om. Dacă am cumpărat de la tine ceva și nu ți-am plătit prețul, acesta se numește datorie, chiar dacă plata nu a fost amânată la un termen.

Cuvântul: „și îmbogățește-mă de sărăcie”: sărăcia înseamnă lipsa mijloacelor. Nu este îndoială că sărăcia produce durere sufletului, iar datoria produce umilință; datornicul este umilit față de creditor, iar săracul este lipsit și uneori sărăcia îl poate împinge la ceva interzis.

Nu v-a ajuns povestea celor trei asupra cărora s-a închis peștera și fiecare dintre ei a făcut tawassul printr-o faptă bună? Unul dintre ei avea o verișoară de care îi plăcea și pe care încerca să o convingă să i se ofere, însă ea refuza. Într-un an a venit peste ea o nevoie și a venit la el cerându-i ajutorul. El a refuzat să o ajute dacă nu i se oferă. Din cauza nevoii ei, ea a acceptat. Când el s-a așezat între picioarele ei așa cum se așază bărbatul față de soția sa, ea i-a spus: „Omule, teme-te de Allah și nu desface pecetea decât cu dreptul ei!” Acest cuvânt l-a influențat pentru că ieșise din inimă, iar el s-a ridicat de la ea. A spus: „M-am ridicat de la ea, deși era cea mai iubită dintre oameni pentru mine.” Această frumoasă admonestare i-a amintit de Allah și el s-a oprit.⁴⁰

Privește efectul sărăciei: această femeie era pe punctul de a-și vinde onoarea din cauza sărăciei.

Așadar, cuvântul Mesagerului ﷺ: „îmbogățește-mă de sărăcie”:

Profetul ﷺ I-a cerut Domnului său să-l îmbogățească față de sărăcie, deoarece sărăcia are efecte vătămătoare mari.

În acest ḥadīth se află Nume și Atribute:

Dintre Nume: Al-Awwal, Al-Ākhir, Al-Ẓāhir și Al-Bāṭin.

Dintre Atribute: al-awwaliyyah și al-ākhiriyyah, iar în acestea este cuprinderea temporală.

Și al-ẓāhiriyyah și al-bāṭiniyyah, iar în acestea este cuprinderea spațială. Dintre ele mai sunt ʿulūw-ul, generalitatea rubūbiyyah Sale și desăvârșirea puterii Sale. Dintre ele sunt și mila și înțelepciunea Sa prin coborârea Cărților, pentru ca acestea să judece între oameni și să-i călăuzească pe calea lui Allah.

Dintre beneficiile care nu țin direct de Nume și Atribute: tawassul către Allah prin Atributele lui Allah, avertizarea împotriva răului sufletelor, faptul că Profetul ﷺ Îi cere lui Allah să-i achite datoria și să-l îmbogățească față de sărăcie și explicarea slăbiciunii ḥadīth-ului în care se relatează că Profetul ﷺ I-ar fi cerut Domnului său să-l facă să trăiască sărac.⁴¹

Dintre beneficiile practice: avertizarea împotriva răului sufletului, sublinierea gravității datoriei și faptul că omul trebuie să se străduiască să evite datoria pe cât poate și să fie cumpătat în dobândirea și cheltuirea averii; dacă este cumpătat în aceasta, de cele mai multe ori va fi ferit de sărăcie și datorie.

* * *

Și cuvântul Profetului ﷺ atunci când Companionii și-au ridicat glasurile cu dhikr: „O, oameni, cruțați-vă pe voi înșivă! Voi nu chemați pe cineva surd și nici absent; voi Îl chemați pe Cel care aude și vede. Cu adevărat, Cel pe care Îl chemați este mai aproape de unul dintre voi decât gâtul animalului său de călărie.” (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.

(1) Acest ḥadīth⁴² afirmă apropierea lui Allah Preaînaltul.

Companionii - Allah să fie mulțumit de ei - erau împreună cu Profetul ﷺ; când urcau pe un loc ridicat făceau takbīr, iar când coborau într-o vale făceau tasbīḥ.⁴³ Aceasta deoarece omul, atunci când se ridică, poate simți în sine măreție și poate considera că el însuși este înalt și mare; de aceea este potrivit să spună „Allāhu Akbar!”, amintindu-și de măreția lui Allah Măreț și Preaînalt. Iar când coboară, aceasta este coborâre și joasă poziție, astfel încât spune „Subḥān Allāh!”, amintindu-și că Allah este mai presus de orice josnicie. Companionii - Allah să fie mulțumit de ei - își ridicau foarte mult glasurile cu dhikr, iar Profetul ﷺ le-a spus:

„O, oameni, cruțați-vă pe voi înșivă!”, adică: ușurați asupra voastră și nu vă împovărați.

„Voi nu chemați pe cineva surd și nici absent”: nu chemați pe cineva surd care nu aude și nici pe cineva absent care nu vede.

„Voi Îl chemați pe Cel care aude”: El aude dhikr-ul vostru; „și vede”: El vede faptele voastre.

„Cu adevărat, Cel pe care Îl chemați este mai aproape de unul dintre voi decât gâtul animalului său de călărie”: gâtul animalului de călărie este foarte aproape de călăreț, iar Allah Preaînaltul este mai aproape de om decât aceasta; și cu toate acestea El este deasupra cerurilor Sale, pe Tronul Său.

Nu există contradicție între apropiere și ʿulūw, deoarece un lucru poate fi îndepărtat și totuși apropiat - aceasta în cazul creaturilor; atunci cum ar fi în cazul Creatorului? Rabb-ul Măreț și Preaînalt este Qarīb împreună cu ʿulūw-ul Său, mai aproape de unul dintre noi decât gâtul animalului său de călărie.

Acest ḥadīth are mai multe beneficii:

În el sunt unele Atribute negative: negarea faptului că El ar fi surd sau absent, datorită desăvârșirii auzului, vederii, cunoașterii și apropierii Sale.

În el este de asemenea faptul că omul nu trebuie să se împovăreze excesiv în ʿibādah, deoarece dacă își impune prea mult, sufletul obosește și se satură și poate fi afectat și trupul. De aceea Profetul ﷺ a spus: „Luați asupra voastră dintre fapte numai ceea ce puteți suporta, căci Allah nu încetează până când voi încetați.”⁴⁴

Mesagerul ﷺ i-a poruncit chiar celui care este cuprins de somn în rugăciune să doarmă și să lase rugăciunea, spunând: „Când unul dintre voi se roagă în timp ce este somnoros, nu știe; poate că vrea să ceară iertare și ajunge să se blesteme pe sine.”⁴⁵

De aceea Profetul ﷺ postea până când cineva putea spune: „Nu mai întrerupe postul”, și întrerupea postul până când putea spune: „Nu mai postește”⁴⁶. La fel proceda cu qiyām-ul și somnul.

În el este de asemenea faptul că Allah este Qarīb. Aceasta este indicată și de cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Iar când robii Mei te întreabă despre Mine, Eu sunt aproape; răspund chemării celui care Mă cheamă atunci când Mă cheamă” (al-Baqarah 2:186).

Din punct de vedere practic, din acest ḥadīth învățăm:

Nu se cuvine să ne împovărăm excesiv în ʿibādah, ci mersul nostru către Allah trebuie să fie la mijloc: nici neglijență, nici exagerare.

În el este de asemenea avertizarea și teama de Allah, deoarece El este Samīʿ, Qarīb și Baṣīr; astfel, ne îndepărtăm de neascultarea Lui.

Din punct de vedere al regulilor și explicației, în el este și permisiunea de a compara un lucru nevăzut cu unul prezent pentru clarificare, deoarece Profetul ﷺ a spus: „Cel pe care Îl chemați este mai aproape de unul dintre voi decât gâtul animalului său de călărie.”

În el este de asemenea faptul că omul trebuie, atunci când explică sensurile, să aleagă ceea ce este cel mai apropiat de înțelegerea ascultătorului. Aceștia erau călători și fiecare se afla pe animalul său de călărie; dacă vrei să dai un exemplu prin ceva aflat aproape de ei, nu este exemplu mai potrivit decât cel pe care l-a dat Profetul ﷺ.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Cu adevărat, Îl veți vedea pe Domnul vostru așa cum vedeți luna în noaptea cu lună plină, fără să vă înghesuiți în vederea Lui. Așadar, dacă puteți să nu fiți împiedicați de la o rugăciune înainte de răsăritul soarelui și de o rugăciune înainte de apusul ei, faceți-o.” (1) Relatat de al-Bukhārī și Muslim.

(1) Acest ḥadīth⁴⁷ afirmă vederea de către credincioși a Domnului lor.

Cuvântul său: „Cu adevărat, Îl veți vedea pe Domnul vostru”: litera sīn indică certitudinea și mută verbul la viitor, după ce forma de prezent putea indica atât prezentul, cât și viitorul, așa cum „lam” îl mută la trecut. Adresarea este către credincioși.

Cuvântul său: „așa cum vedeți luna”: aceasta este o vedere cu ochii, fiindcă vederea noastră a lunii este vizuală. Aici vederea este comparată cu vederea, deci este vorba de vedere vizuală.

Cuvântul său: „așa cum vedeți”: „mā” este aici maṣdariyyah; verbul de după ea este transformat într-un maṣdar, iar sensul devine: „precum vederea voastră a lunii”. Așadar, asemănarea este între două vederi, nu între Cel văzut și ceea ce este văzut, căci nimic nu este asemenea lui Allah.

Profetul ﷺ apropia uneori sensurile prin exemple concrete, perceptibile. Abū Razīn al-ʿUqaylī, Laqīṭ ibn ʿĀmir, l-a întrebat: „O, Mesager al lui Allah, fiecare dintre noi Îl va vedea pe Domnul său în Ziua Învierii? Și care este semnul pentru aceasta în creația Sa?” Profetul ﷺ a spus: „Fiecare dintre voi privește luna fiind singur cu ea.” El a spus: „Da.” Profetul ﷺ a spus: „Iar Allah este mai măreț.”⁴⁸

Cuvântul său „fiind singur cu ea” înseamnă: fiind singur cu ea, fără să fie nevoie să se înghesuie cu alții.

La fel este ceea ce s-a autentificat în „Ṣaḥīḥ Muslim”⁴⁹, în ḥadīth-ul lui Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el —, că Allah spune: „Am împărțit rugăciunea între Mine și robul Meu în două jumătăți. Când spune: «Lauda este a lui Allah, Domnul lumilor», El spune: «Robul Meu M-a lăudat...»”, și așa mai departe.

Aceasta îl cuprinde pe fiecare om care se roagă. Este cunoscut că mai mulți oameni pot rosti simultan acest verset, iar Allah îi spune fiecăruia, în același moment: „Robul Meu M-a lăudat.”

El a spus: „așa cum vedeți luna în noaptea cu lună plină”, adică în noaptea în care luna este deplină. Aceasta este noaptea a paisprezecea, iar uneori se vorbește și despre a treisprezecea și a cincisprezecea; mijlocul este a paisprezecea, precum a spus Ibn al-Qayyim: „ca luna plină în noaptea de șase după opt”.

Cuvântul său: „nu veți fi înghesuiți în vederea Lui”. Există și recitarea „lā tuḍāmmūn” și recitarea „lā tuḍārrūn”.

„Lā tuḍāmūn”, cu ḍamma pe tāʾ și cu mīm neaccentuat: adică nu vă va ajunge ḍaym, iar ḍaym înseamnă nedreptate. Sensul este că unii nu îi vor împiedica pe alții să vadă, nedreptățindu-i prin blocarea vederii, pentru că fiecare Îl va vedea.

„Lā tuḍāmmūn”, cu mīm accentuat și cu tāʾ fie cu fatḥah, fie cu ḍammah: înseamnă că nu va trebui să vă strângeți unii lângă alții pentru a-L vedea, căci atunci când un lucru este ascuns oamenii se lipesc unii de alții pentru a și-l arăta.

Cât despre „lā tuḍārrūn” sau „lā tuḍārrūn”, sensul este că nu vă va ajunge niciun rău, deoarece fiecare om Îl va vedea pe Allah, Preaînaltul, aflându-se în cea mai deplină liniște și odihnă.

Cuvântul său: „Dacă puteți să nu fiți împiedicați de la o rugăciune înainte de răsăritul soarelui și de o rugăciune înainte de apusul lui, faceți-o”: rugăciunea de dinaintea răsăritului este Fajr, iar cea de dinaintea apusului este ʿAṣr.

ʿAṣr este mai virtuoasă decât Fajr dintr-un punct de vedere, fiind rugăciunea de mijloc pe care Allah a menționat-o în mod special în porunca de a păzi rugăciunile după porunca generală. Iar Fajr este mai virtuoasă decât ʿAṣr dintr-un alt punct de vedere, fiind rugăciunea la care se asistă, după cum spune Allah: „și recitarea de la zorii zilei; cu adevărat, recitarea de la zorii zilei este asistată” (al-Isrāʾ 17:78). Și se relatează în ḥadīth-ul autentic: „Cine se roagă cele două rugăciuni reci intră în Paradis”⁵⁰, acestea fiind Fajr și ʿAṣr.

Și alte ḥadīth-uri asemenea acestora, în care Mesagerul lui Allah ﷺ relatează despre Domnul său ceea ce relatează (1), atunci secta (2) salvată (3), Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah (4)...

Printre Atributele lui Allah afirmate de acest ḥadīth se află faptul că Allah va fi văzut. Acest atribut a fost explicat deja atunci când au fost menționate versetele care îl indică, și acestea sunt patru versete. Aḥādīth-urile despre aceasta sunt mutawātir de la Profetul ﷺ; deci transmiterea lor este certă, iar indicația lor este certă.

Din acest motiv, unii dintre savanți au considerat că cel care neagă vederea lui Allah Preaînaltul este necredincios și apostat și că este obligatoriu pentru fiecare credincios să afirme aceasta. Ei au spus: l-am considerat necredincios deoarece dovezile sunt certe atât în transmitere, cât și în semnificație. Nimeni nu poate spune că afirmația Mesagerului ﷺ „Cu adevărat, Îl veți vedea pe Domnul vostru” nu este certă în semnificație, pentru că cu greu se poate găsi o formulare mai explicită decât aceasta.

Dacă ḥadīth-ul ar fi spus numai: „Îl veți vedea pe Domnul vostru”, poate că s-ar fi pretins că suportă interpretarea metaforică și că „vederea” ar însemna cunoaștere certă, exprimată prin vedere. Dar el a declarat limpede că Îl vom vedea așa cum vedem luna, iar aceasta este o vedere perceptibilă.

Am explicat deja că adepții taʿṭīl-ului interpretează aceste aḥādīth și explică vederea ca „vedere prin cunoaștere”, și am explicat deja invaliditatea afirmației lor.

(1) Cuvântul său: „și alte ḥadīth-uri asemenea acestora...” înseamnă: privește toate ḥadīth-urile asemănătoare în care Profetul ﷺ relatează despre Domnul său; orice text asemănător lor în autenticitate și indicație are aceeași regulă.

(2) „al-firqah”: adică grupul, secta.

(3) „al-nājiyah”: cea care a fost salvată în această lume de inovații și în Viața de Apoi de Foc.

(4) Adică cei care au urmat Sunnah și s-au unit asupra ei.

Ei cred în aceasta (1) așa cum cred în ceea ce Allah a relatat în Cartea Sa cea măreață (2), fără taḥrīf și fără taʿṭīl, fără takyīf și fără tamthīl (3).

(1) Adică în ceea ce a relatat Mesagerul ﷺ.

(2) Pentru că ceea ce a relatat Mesagerul ﷺ trebuie crezut așa cum trebuie crezut ceea ce Allah a relatat în Cartea Sa. Totuși, Sunnah diferă de Qurʾān în privința stabilirii transmiterii. Cu privire la ceea ce vine în Sunnah avem două examinări:

Prima examinare: autenticitatea transmiterii sale.

A doua examinare: semnificația sa.

În privința Qurʾān-ului avem o singură examinare, și anume semnificația.

Au trecut deja dovezile care arată obligația de a accepta ceea ce a relatat Profetul ﷺ.

(3) Acest lucru a fost explicat anterior.

* * *

Mai mult, ei sunt calea de mijloc între sectele acestei Ummah, așa cum această Ummah este calea de mijloc între celelalte comunități (1).

Capitol

Poziția Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah între sectele acestei Ummah

și caracterizarea lor prin moderație și poziția de mijloc

(1) Adică între comunitățile anterioare, iar aceasta se vede din mai multe perspective:

În ceea ce Îl privește pe Allah Preaînaltul, iudeii Îl descriau pe Allah prin defecte, coborându-L la nivelul creaturilor, iar creștinii ridicau creatura deficientă la nivelul Domnului desăvârșit. Această Ummah însă nu L-a descris pe Domnul prin defecte și nu a egalat creatura cu El.

În ceea ce îi privește pe profeți, iudeii l-au negat pe ʿĪsā ibn Maryam și nu au crezut în el, iar creștinii au exagerat în privința lui până l-au făcut dumnezeu. Această Ummah a crezut în el fără exagerare și a spus: el este robul lui Allah și Mesagerul Său.

În privința actelor de adorare: creștinii Îl adoră pe Allah fără purificare, în sensul că nu se curăță de impurități; unul dintre ei urinează, urina îi atinge hainele, apoi se ridică și se roagă în biserică. Iudeii sunt la extrema opusă: dacă impuritatea îi atinge, taie locul respectiv din haină, iar apa nu îl purifică la ei; până și de femeia aflată la menstruație se depărtează, nu mănâncă împreună cu ea și nu stau cu ea. Această Ummah este între cele două: nu spune nici aceasta, nici aceea; haina nu este tăiată și nu se face rugăciune purtând impuritate, ci se spală până dispare impuritatea, apoi se face rugăciunea în ea. Ei nu se depărtează de femeia la menstruație, ci mănâncă împreună cu ea, iar soțul poate avea apropiere fizică de ea în afara actului sexual.

La fel, în privința lucrurilor interzise dintre mâncăruri și băuturi: creștinii au permis lucrurile rele și toate cele interzise, iar iudeilor le-au fost interzise toate animalele cu gheară, după cum spune Allah: „Iar celor care s-au iudaizat le-am interzis fiecare [animal] cu gheară; iar dintre vite și oi le-am interzis grăsimile lor, în afară de ceea ce poartă spinările lor sau măruntaiele ori ceea ce este amestecat cu os. Astfel i-am răsplătit pentru răzvrătirea lor; și cu adevărat Noi suntem sinceri.” (al-Anʿām 6:146). Această Ummah este la mijloc: i-au fost permise lucrurile bune și i-au fost interzise lucrurile rele.

Și în privința qiṣāṣ-ului: qiṣāṣ-ul a fost impus iudeilor, iar renunțarea la qiṣāṣ a fost impusă creștinilor; cât despre această Ummah, ea este la mijloc: i-au fost permise lucrurile bune și i-au fost interzise lucrurile rele.

În privința qiṣāṣ-ului, iudeilor le-a fost impusă răzbunarea legală, iar creștinilor le-a fost impusă iertarea. Această Ummah are de ales între qiṣāṣ, diyah și iertarea fără compensație.

Astfel, Ummah islamică este una de mijloc între comunități, între exagerare și neglijență.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah sunt între sectele acestei Ummah așa cum Ummah este între celelalte religii: adică sunt la mijloc.

Apoi autorul, Allah să aibă milă de el, a menționat cinci principii în care Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah se află la mijloc între sectele Ummah.

Ei se află la mijloc în capitolul Atributelor lui Allah Preaînaltul între adepții taʿṭīl-ului, Jahmiyyah, și adepții tamthīl-ului, Mushabbihah (1).

Primul principiu: capitolul Numelor și Atributelor.

(1) Acestea sunt două extreme: adepții taʿṭīl-ului, Jahmiyyah, și adepții tamthīl-ului, Mushabbihah.

Jahmiyyah neagă Atributele lui Allah Măreț și Preaînalt; extremiștii dintre ei neagă chiar și Numele și spun: „Nu este permis să afirmăm pentru Allah niciun nume și niciun atribut, deoarece dacă Îi afirmi un nume Îl asemeni cu cele care poartă nume, iar dacă Îi afirmi un atribut Îl asemeni cu cele descrise. Așadar, nu afirmăm nici nume, nici atribut!” Iar ceea ce Allah Și-a atribuit dintre nume, după ei, este metaforic, nu în sensul că El poartă cu adevărat acele nume.

Muʿtazilah neagă Atributele și afirmă Numele.

Ashāʿirah afirmă Numele și șapte dintre Atribute.

Toți aceștia sunt cuprinși de denumirea de taʿṭīl, însă unii fac taʿṭīl complet, precum Jahmiyyah, iar alții fac taʿṭīl parțial, precum Muʿtazilah și Ashāʿirah.

Cât despre adepții tamthīl-ului, Mushabbihah, ei afirmă Atributele lui Allah și spun: trebuie să afirmăm Atributele lui Allah deoarece El Și le-a afirmat, însă spun că ele sunt asemenea atributelor creaturilor.

Aceștia au exagerat în afirmare, iar adepții taʿṭīl-ului au exagerat în tanzīh.

Ei au spus: trebuie să afirmi pentru Allah o Față, iar această Față este asemenea feței celui mai frumos dintre fiii lui Ādam. Au spus aceasta deoarece Allah ni S-a adresat cu ceea ce înțelegem și pricepem: „Și va rămâne Fața Domnului tău, Stăpânul măreției și al cinstei” (al-Raḥmān 55:27), iar noi, spun ei, nu înțelegem din „față” decât ceea ce vedem, iar cel mai frumos lucru pe care îl vedem este omul.

Așadar, după pretinsa lor concepție - Allah să ne ferească - El ar fi asemenea celui mai frumos tânăr dintre oameni, iar ei pretind că aceasta este ceea ce „impune rațiunea”.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah au spus: noi luăm adevărul aflat la ambele părți. Luăm adevărul din tanzīh, astfel încât să nu facem tamthīl, și luăm adevărul din ithbāt, astfel încât să nu facem taʿṭīl. Deci: afirmare fără tamthīl și tanzīh fără taʿṭīl; afirmăm fără să asemănăm, luând dovezile de ambele părți.

Pe scurt, ei sunt la mijloc în capitolul Atributelor între două grupări extreme: una a exagerat în tanzīh și negare, adepții taʿṭīl-ului dintre Jahmiyyah și alții; cealaltă a exagerat în afirmare, adepții tamthīl-ului.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah spun: nu exagera nici în afirmare, nici în negare. Noi afirmăm fără tamthīl, potrivit cuvântului lui Allah: „Nimic nu este asemenea Lui și El este As-Samīʿ, Al-Baṣīr.” (al-Shūrā 42:11)

Al doilea principiu: faptele robilor.

Ei sunt la mijloc în capitolul faptelor [în raport cu decretul] lui Allah Preaînaltul între Qadariyyah și Jabriyyah (1).

(1) În capitolul qadar-ului, oamenii s-au împărțit în trei categorii:

Prima categorie: au crezut în qadar-ul lui Allah Măreț și Preaînalt, dar au exagerat în afirmarea lui până i-au luat omului capacitatea și alegerea. Ei au spus că Allah este Făptuitorul tuturor lucrurilor și că robul nu are alegere și nici putere, ci face fapta fiind constrâns la ea. Unii dintre ei au mers până la a pretinde că fapta robului este chiar fapta lui Allah. Pe această ușă au intrat oamenii ittiḥād-ului și ḥulūl-ului. Aceștia sunt Jabriyyah.

A doua categorie a spus: robul este independent în fapta sa, iar Allah nu are voință și nici decret în privința ei. Unii au exagerat până au spus că Allah nu cunoaște fapta robului decât după ce acesta o face; înainte de aceea nu știe nimic despre ea. Aceștia sunt Qadariyyah, „majușii acestei Ummah”.

Primii au exagerat în afirmarea faptelor și qadar-ului lui Allah și au spus că Allah îl constrânge pe om la fapta sa și că omul nu are alegere.

Iar ceilalți au exagerat în afirmarea capacității robului și au spus că puterea divină și voința divină nu au nicio legătură cu fapta lui; robul este, după ei, făptuitorul cu alegere absolută.

A treia categorie este Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah. Ei au spus: noi luăm adevărul care se află la ambele părți. Spunem că fapta robului are loc prin voința lui Allah și prin creația lui Allah, și este cu neputință să existe vreodată în stăpânirea lui Allah ceva ce El nu voiește. În același timp, omul are alegere și voință și face deosebire între fapta la care este constrâns și fapta pe care o alege. Faptele robilor se produc prin alegerea și voința lor și, cu toate acestea, au loc prin voința și creația lui Allah.

Dar rămâne o problemă: cum pot faptele să fie creația lui Allah, în timp ce sunt faptele omului?

Răspunsul este că faptele robului ies dintr-o voință și o putere, iar Cel care a creat în el voința și puterea este Allah Măreț și Preaînalt. Dacă Allah ar voi, ți-ar lua puterea și nu ai putea face nimic. Iar dacă un om capabil nu dorește o faptă, nu o face prin propria sa voință, în afară de cazul în care este constrâns.

Al treilea principiu: amenințarea.

În capitolul amenințării lui Allah, ei se află între Murjiʾah și Waʿīdiyyah dintre Qadariyyah și alții (1).

(1) Murjiʾah este un participiu derivat din arjaʾa, cu sensul „a amâna”, de unde și cuvântul lui Allah: „Amână-l pe el și pe fratele lui” (al-Aʿrāf 7:111), iar într-o recitare: „arjiʾhu”, adică amână-l și amână chestiunea lui. Ei au fost numiți Murjiʾah fie de la rajāʾ, speranță, pentru că au făcut ca dovezile speranței să prevaleze asupra dovezilor amenințării, fie de la irjāʾ, adică amânare, pentru că au scos faptele din ceea ce este numit īmān.

De aceea spun că faptele nu fac parte din īmān și că īmān-ul este numai recunoașterea din inimă.

De aceea spun că făptuitorul păcatului major, precum adulterul, furtul, consumul de alcool sau tâlhăria, nu merită să intre în Foc nici veșnic, nici temporar. După ei, nicio neascultare nu dăunează împreună cu īmān-ul, oricât de mică sau mare ar fi, atâta timp cât nu ajunge la kufr.

Waʿīdiyyah i-au contrazis și au făcut să prevaleze partea amenințării. Ei au spus că orice păcat major pe care omul îl comite și din care nu se pocăiește îl face să rămână veșnic în Foc. Dacă fură, se numără printre oamenii Focului pentru totdeauna; dacă bea alcool, este în Foc pentru totdeauna, și așa mai departe.

Waʿīdiyyah cuprinde două grupări: Muʿtazilah și Khawārij. De aceea autorul a spus: „dintre Qadariyyah și alții”; aceasta îi include pe Muʿtazilah - iar Muʿtazilah sunt Qadariyyah, considerând omul independent în fapta sa, și totodată Waʿīdiyyah - și îi include pe Khawārij.

Cele două grupări au fost de acord că făptuitorul păcatului major rămâne veșnic în Foc și nu va ieși niciodată din el și că cel care a băut alcool o singură dată este, în această privință, precum cel care a adorat un idol o mie de ani: amândoi ar rămâne veșnic în Foc. Însă diferă asupra denumirii lui, după cum va veni, dacă Allah voiește, în al doilea capitol.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah spun: noi nu facem să prevaleze amenințarea așa cum au făcut Muʿtazilah și Khawārij și nici promisiunea așa cum au făcut Murjiʾah. Spunem că făptuitorul păcatului major merită pedeapsa, iar dacă este pedepsit nu va rămâne veșnic în Foc.

Cauza diferenței dintre Waʿīdiyyah și Murjiʾah este că fiecare dintre ei a privit textele cu un singur ochi, adică numai dintr-o parte.

Aceștia au privit textele promisiunii, l-au introdus pe om în speranță și au spus: le luăm pe acestea și lăsăm restul; iar textele amenințării le-au aplicat necredincioșilor.

Waʿīdiyyah au făcut invers: au privit textele amenințării, le-au luat pe acestea și au neglijat textele promisiunii.

De aceea li s-a stricat echilibrul, fiindcă au privit numai dintr-o parte.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah le-au luat pe amândouă și au spus: textele amenințării sunt muḥkam, deci le acceptăm; textele promisiunii sunt muḥkam, deci le acceptăm. Au luat din textele promisiunii ceea ce răspunde Waʿīdiyyah și din textele amenințării ceea ce răspunde Murjiʾah. Au spus: făptuitorul păcatului major merită să intre în Foc, pentru ca textele amenințării să nu fie anulate, dar nu va rămâne veșnic acolo, pentru ca textele promisiunii să nu fie anulate.

Astfel au luat ambele dovezi și au privit cu ambii ochi.

Al patrulea principiu: denumirile īmān-ului și ale religiei.

În capitolul denumirilor īmān-ului și religiei, ei se află între Ḥarūriyyah și Muʿtazilah, pe de o parte, și Murjiʾah și Jahmiyyah, pe de altă parte (1).

(1) Aceasta este în capitolul denumirilor și al religiei și este altceva decât capitolul hotărârilor, adică promisiunea și amenințarea. Cum îl numim pe făptuitorul păcatului major: credincios sau necredincios?

Ahl al-Sunnah se află la mijloc între două părți în această chestiune: Ḥarūriyyah și Muʿtazilah dintr-o parte, și Murjiʾah-Jahmiyyah din cealaltă.

Ḥarūriyyah și Muʿtazilah l-au scos din īmān, însă Ḥarūriyyah au spus că este kāfir, că sângele și averea lui devin permise; de aceea s-au ridicat împotriva conducătorilor și i-au declarat necredincioși pe oameni.

Murjiʾah-Jahmiyyah i-au contrazis și au spus: el este credincios cu īmān deplin! Fură, comite adulter, bea alcool, omoară un suflet, face tâlhărie, iar noi îi spunem: „Tu ești credincios cu īmān deplin!”, asemenea unui om care împlinește obligațiile și lucrurile recomandate și se ferește de cele interzise. Tu și acela sunteți, după ei, egali în īmān.

Așadar, aceștia și ceilalți sunt opuși atât în denumire, cât și în hotărâre.

Muʿtazilah au spus: făptuitorul păcatului major a ieșit din īmān, dar nu a intrat în kufr; el se află într-o poziție între două poziții. „Nu îndrăznim să spunem că este kāfir, dar nici nu putem spune că este credincios în timp ce comite un păcat major, precum adulterul, furtul sau consumul de alcool.” Și au spus: noi suntem cei mai fericiți cu adevărul.

Într-adevăr, când spun că acesta nu este egal cu un credincios adorator, au dreptate.

Dar faptul că îl scot din īmān și apoi inventează o poziție între două poziții este o bidʿah care nu a venit nici în Cartea lui Allah, nici în Sunnah Mesagerului Său. Toate textele arată că nu există o poziție între două poziții, precum cuvântul lui Allah: „Și fie noi, fie voi suntem pe călăuzire sau într-o rătăcire vădită.” (Sabaʾ 34:24)

Și cuvântul Lui: „Ce este după adevăr decât rătăcirea?” (Yūnus 10:32), și: „El este Cel care v-a creat; dintre voi este necredincios și dintre voi este credincios.” (al-Taghābun 64:2). Iar în ḥadīth: „Qurʾān-ul este o dovadă pentru tine sau împotriva ta.”

Unde este atunci poziția dintre două poziții?

Ei spun: „este într-o poziție între două poziții”. Însă în capitolul amenințării îi aplică amenințarea și sunt de acord cu Khawārij că făptuitorul păcatului major rămâne veșnic în Foc. În această lume însă spun că asupra lui se aplică hotărârile Islamului, pentru că acesta este statutul originar; astfel, la ei în lumea aceasta se află în poziția unui fāsiq neascultător.

Subḥān Allah! Cum ne rugăm asupra lui și spunem: „O, Allah, iartă-l”, în timp ce el ar fi veșnic în Foc?

Ar trebui, potrivit principiului lor, să spună despre hotărârile acestei lumi: ne oprim asupra lui; nu spunem că este musulman, nici că este kāfir, nu îi dăm hotărârile Islamului și nici hotărârile kufr-ului! Dacă moare, nu ne rugăm asupra lui, nu îl învelim în giulgiu, nu îl spălăm, nu îl îngropăm cu musulmanii și nici cu necredincioșii; atunci trebuie să-i căutăm un cimitir între două cimitire!

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah au fost la mijloc între aceste grupări și au spus: îl numim pe credinciosul care comite un păcat major „credincios cu īmān deficient”, sau spunem: „credincios prin īmān-ul său și fāsiq prin păcatul său major”. Aceasta este dreptatea: nu i se acordă numele absolut și nici nu i se ia în întregime baza numelui.

Din aceasta rezultă că nu este permis să îl urâm pe fāsiq cu o ură absolută și nici să îl iubim cu o iubire absolută; îl iubim pentru īmān-ul pe care îl are și îl urâm pentru neascultarea pe care o are.

Al cincilea principiu: Companionii — Allah să fie mulțumit de ei —.

În privința Companionilor Mesagerului lui Allah ﷺ, ei se află între Rāfiḍah și Khawārij (1).

(1) „Aṣḥāb” este pluralul lui ṣāḥib, iar ṣaḥb este un nume colectiv pentru ṣāḥib. Ṣāḥib înseamnă cel care însoțește și rămâne alături de un lucru.

Ṣaḥābī este cel care l-a întâlnit pe Profetul ﷺ, crezând în el, și a murit în această stare.

Această definiție este specifică Companionilor și este una dintre particularitățile Profetului ﷺ: un om poate fi dintre Companionii săi chiar dacă s-a întâlnit cu el numai o clipă, cu condiția să fi crezut în el.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah se află la mijloc în privința lor între Rāfiḍah și Khawārij.

Rāfiḍah sunt cei care astăzi sunt numiți Shīʿah. Au fost numiți Rāfiḍah pentru că l-au părăsit pe Zayd ibn ʿAlī ibn al-Ḥusayn ibn ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el —, de care se leagă astăzi Zaydiyyah. L-au părăsit fiindcă l-au întrebat: „Ce spui despre Abū Bakr și ʿUmar?”, dorind ca el să îi insulte și să îi denigreze. El — Allah să fie mulțumit de el — le-a spus însă: „Ce doi buni viziri ai bunicului meu au fost!”, referindu-se la Mesagerul lui Allah ﷺ. I-a lăudat, iar ei l-au părăsit, s-au mâniat pe el și l-au abandonat; de aici au fost numiți Rāfiḍah.

Acești Rāfiḍah - Allah să ne ferească - au principii bine cunoscute. Dintre cele mai urâte este doctrina imāmah-ului, care include infailibilitatea imāmului, astfel încât, după ei, el nu spune niciodată ceva greșit, și că rangul imāmah-ului este mai înalt decât rangul profeției, deoarece imāmul ar primi direct de la Allah, iar profetul prin intermediul mesagerului, adică Jibrīl. Imāmul, la ei, nu greșește niciodată, iar extremiștii lor pretind chiar că imāmul creează: spune lucrului „Fii!”, iar el este!

Ei spun că Companionii sunt necredincioși și că toți au apostaziat după Profetul ﷺ; până și Abū Bakr și ʿUmar, la unii dintre ei, ar fi fost necredincioși și ar fi murit în nifāq - Allah să ne ferească. Nu îi exceptează dintre Companioni decât pe Ahl al-Bayt și pe câțiva despre care spun că ar fi fost loiali Ahl al-Bayt.

Autorul cărții „al-Fiṣal” a spus că extremiștii lor l-au declarat necredincios chiar și pe ʿAlī ibn Abī Ṭālib. Ei au spus: „ʿAlī a acceptat nedreptatea și falsul când i-a dat bayʿah lui Abū Bakr și ʿUmar; ar fi fost obligatoriu pentru el să respingă conducerea lor. Când nu a luat partea adevărului și dreptății și a acceptat nedreptatea, a devenit el însuși nedrept și necredincios.”

Khawārij sunt la extrema opusă față de Rāfiḍah: l-au declarat necredincios pe ʿAlī ibn Abī Ṭālib, l-au declarat necredincios pe Muʿāwiyah ibn Abī Sufyān și pe oricine nu era pe calea lor și au considerat permis sângele musulmanilor. Ei au fost așa cum i-a descris Profetul ﷺ: „Ies din religie precum săgeata trece prin vânat”⁵¹, iar īmān-ul lor nu trece de gâturile lor.

Shīʿah au exagerat în privința Ahl al-Bayt și a partizanilor lor, până într-acolo încât unii au pretins divinitatea lui ʿAlī, iar alții că el ar fi fost mai îndreptățit la profeție decât Muḥammad, Mesagerul lui Allah ﷺ. Khawārij au mers în extrema opusă.

Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah s-au aflat la mijloc între cele două grupări. Ei au spus: noi îi punem pe Ahl al-Bayt la rangul lor și considerăm că au asupra noastră două drepturi: dreptul Islamului și al īmān-ului și dreptul rudeniei cu Mesagerul lui Allah ﷺ. Rudenia Mesagerului lui Allah ﷺ are drept asupra noastră, dar dintre drepturile ei este să o punem la rangul ei, fără să exagerăm în privința ei. Despre ceilalți Companioni ai Mesagerului ﷺ spunem că au asupra noastră dreptul respectului, măririi și al rostirii mulțumirii lui Allah pentru ei și că trebuie să fim precum spune Allah: „Domnul nostru, iartă-ne pe noi și pe frații noștri care ne-au precedat în credință și nu pune în inimile noastre ură față de cei care cred. Domnul nostru, Tu ești Raʾūf, Raḥīm.” (al-Ḥashr 59:10). Nu dușmănim pe niciunul dintre ei, nici dintre Ahl al-Bayt și nici dintre ceilalți; fiecăruia îi dăm dreptul lui. Astfel sunt la mijloc între cei care îi tratează cu asprime și cei care exagerează.

Capitol

A intrat în ceea ce am menționat din credința în Allah: credința în ceea ce Allah a relatat în Cartea Sa, ceea ce s-a transmis mutawātir de la Mesagerul Său ﷺ și asupra căruia Salaf-ul Ummah a avut ijmāʿ: că El, Subḥānahu, este deasupra cerurilor Sale, deasupra Tronului Său, înalt deasupra creației Sale (1).

Capitol

Despre maʿiyyah și explicarea reunirii dintre ea

și ʿulūw-ul lui Allah și istiwāʾ-ul Său deasupra Tronului

(1) A trecut deja că printre lucrurile care intră în credința în Allah se află credința în Numele și Atributele Sale, iar dintre acestea credința în ʿulūw-ul lui Allah și istiwāʾ-ul Său deasupra Tronului și credința în maʿiyyah Sa. În acest capitol autorul, Allah să aibă milă de el, explică reunirea dintre ʿulūw și maʿiyyah, spunând: „A intrat în ceea ce am menționat din credința în Allah: credința în ceea ce Allah a relatat în Cartea Sa, ceea ce s-a transmis mutawātir de la Mesagerul Său ﷺ și asupra căruia Salaf-ul Ummah a avut ijmāʿ: că El, Subḥānahu, este deasupra cerurilor Sale, deasupra Tronului Său, înalt deasupra creației Sale.”

Acestea sunt trei dovezi pentru ʿulūw-ul lui Allah Preaînaltul: Cartea, Sunnah și ijmāʿ-ul.

Au trecut pentru noi și a patra și a cincea dovadă: rațiunea și fiṭrah.

Cuvântul „că El este deasupra cerurilor Sale, deasupra Tronului Său, înalt deasupra creației Sale”: am explicat deja că ʿulūw-ul lui Allah Măreț și Preaînalt este de două feluri: ʿulūw al-ṣifah și ʿulūw al-dhāt și că ʿulūw-ul dhāt-ului este indicat de Carte, Sunnah, ijmāʿ, rațiune și fiṭrah, iar același lucru este valabil pentru ʿulūw al-ṣifah.

Cartea este plină de dovezi pentru aceasta: uneori prin afirmarea explicită a faptului că El este deasupra, alteori prin afirmarea explicită a ʿulūw-ului, alteori prin afirmarea că El este în cer, alteori prin faptul că lucrurile coboară de la El sau urcă la El și în alte forme asemănătoare.

Sunnah afirmă aceasta prin cuvinte, fapte și aprobare, iar explicația a fost dată deja.

Cât despre ijmāʿ, Salaf-ul a avut ijmāʿ asupra acestui lucru. Calea prin care cunoaștem ijmāʿ-ul lor este faptul că nu s-a transmis de la ei ceva contrar celor venite în Carte și Sunnah. Ei citeau Qurʾān-ul, transmiteau relatările și le cunoșteau sensurile. Când nu s-a transmis de la ei nimic care să contrazică sensul lor aparent, știm că nu credeau altceva și că aveau ijmāʿ asupra lui. Aceasta este o metodă bună de a stabili ijmāʿ-ul lor; ține-te de ea, căci îți va fi de folos în multe locuri.

Cât despre rațiune, dovada este din două perspective:

Prima: ʿulūw-ul este un atribut de perfecțiune, iar pentru Allah Preaînaltul au fost stabilite toate atributele perfecțiunii; așadar trebuie afirmat pentru El ʿulūw-ul.

A doua: dacă El nu ar fi înalt, ar trebui să fie dedesubt, fie la același nivel, iar aceasta ar fi o deficiență, pentru că ar implica faptul că lucrurile sunt deasupra Lui sau asemenea Lui ca poziție. Prin urmare, trebuie afirmat ʿulūw-ul Său.

Cât despre fiṭrah, nimeni nu o neagă decât cel a cărui fiṭrah s-a corupt. Orice om care spune: „O, Allah!” își îndreaptă inima către cer și nu o întoarce nici la dreapta, nici la stânga, deoarece Allah Preaînaltul este în cer.

* * *

Și El, Subḥānahu, este cu ei oriunde s-ar afla, știind ceea ce fac (1).

(1) Aceasta face parte din credința în Allah: credința în maʿiyyah Sa cu creația.

A trecut deja că maʿiyyah lui Allah se împarte în generală, specială și cea mai specială.

Cea generală îi cuprinde pe toți, credincios și necredincios, drept și păcătos. Exemplul este cuvântul Lui: „Și El este cu voi oriunde ați fi, iar Allah vede ceea ce faceți.” (al-Ḥadīd 57:4)

Cea specială este precum cuvântul Lui: „Cu adevărat, Allah este cu cei care au taqwā și cu cei care sunt muḥsinūn.” (al-Naḥl 16:128)

Iar cea și mai specială este precum cuvântul Lui către Mūsā și Hārūn: „Nu vă temeți; cu adevărat, Eu sunt cu voi doi, aud și văd.” (Ṭā-Hā 20:46), și cuvântul Său despre Mesagerul Său Muḥammad ﷺ: „Cu adevărat, Allah este cu noi.” (al-Tawbah 9:40)

A trecut și faptul că această maʿiyyah este reală și că dintre consecințele maʿiyyah generale sunt cunoașterea, auzul, vederea, puterea, autoritatea și altele, iar dintre consecințele maʿiyyah speciale sunt victoria și sprijinul.

Așa cum El le-a reunit pe acestea (1) în cuvântul Său: „El este Cel care a creat cerurile și pământul în...”

(1) Cuvântul „le-a reunit pe acestea” înseamnă că a reunit ʿulūw-ul și maʿiyyah. În cuvântul Lui „apoi S-a înălțat deasupra Tronului” se află afirmarea ʿulūw-ului, iar în cuvântul Lui „și El este cu voi oriunde ați fi” se află afirmarea maʿiyyah. Le-a reunit într-un singur verset și nu există contradicție între ele, așa cum a trecut și cum va fi explicat.

Reunirea lor se explică din trei perspective:

„...șase zile, apoi S-a înălțat deasupra Tronului. El știe ceea ce intră în pământ și ceea ce iese din el, ceea ce coboară din cer și ceea ce urcă în el; și El este cu voi oriunde ați fi, iar Allah vede ceea ce faceți.” Sensul cuvintelor „și El este cu voi” nu este că El este amestecat cu creația (1), căci limba nu impune acest sens (2), acesta este contrar ijmāʿ-ului Salaf-ului Ummah și contrar fiṭrah-ului pe care Allah a creat oamenii (3).

Prima perspectivă: Allah a menționat istiwāʾ-ul Său deasupra Tronului, apoi a spus: „și El este cu voi oriunde ați fi”. Când Allah reunește pentru Sine două descrieri, știm cu certitudine că ele nu se contrazic, fiindcă dacă s-ar contrazice ar fi imposibil să se reunească; două contradictorii nu se pot reuni și nici nu pot lipsi amândouă, ci trebuie ca una să existe și cealaltă să lipsească. Dacă aici ar fi contradicție, ar rezulta că începutul versetului îl declară fals pe sfârșitul lui sau invers.

A doua perspectivă: ʿulūw-ul și maʿiyyah se pot reuni chiar și la creaturi, după cum va menționa autorul în expresia oamenilor: „Am continuat să mergem și luna era cu noi.”

A treia perspectivă: chiar dacă am presupune că cele două ar fi incompatibile pentru o creatură, nu ar rezulta că sunt incompatibile pentru Creator, fiindcă nimic nu este asemenea lui Allah.

Cuvântul său: „Sensul cuvintelor «și El este cu voi» nu este că El este amestecat cu creația”: pentru că acest sens este o deficiență. A trecut deja că dacă acesta ar fi sensul ar rezulta una dintre două situații: fie multiplicarea Creatorului, fie divizarea Lui, pe lângă faptul că lucrurile L-ar cuprinde, în timp ce El, Subḥānahu, cuprinde toate lucrurile.

Cuvântul său: „căci limba nu impune acest sens”: adică, dacă limba nu îl impune, acest sens nu devine obligatoriu. Acesta este unul dintre modurile prin care se arată invaliditatea doctrinei ḥulūl a Jahmiyyah și a altora, care spun că Allah este cu creația Sa amestecat cu ea.

El nu a spus: „limba nu îl poate implica”, fiindcă limba poate implica uneori acest sens; există diferență între faptul că limba poate implica ceva și faptul că îl impune.

În limbă, maʿiyyah poate implica amestecul, cum este cazul apei cu laptele: spui „apă împreună cu lapte”, adică amestecate.

Cuvântul său: „și aceasta este contrar ijmāʿ-ului Salaf-ului Ummah și contrar fiṭrah-ului pe care Allah a creat oamenii”: omul este creat în mod natural cu credința că Creatorul este distinct de creație. Nimeni care spune „O, Allah!” nu crede că Allah este întrupat în creația Sa. A pretinde că El este amestecat cu creația contrazice Sharīʿah, rațiunea și fiṭrah.

Mai mult (1), luna este unul dintre semnele lui Allah și una dintre creaturile Sale mai mici; ea este așezată pe cer și, cu toate acestea, este „cu” călătorul și cu cel care nu călătorește, oriunde s-ar afla (2).

(1) „Bal” este aici pentru trecerea de la un argument la altul.

(2) Acesta este un exemplu dat de autor, Allah să aibă milă de el, pentru a apropia sensul și pentru a arăta că este cu adevărat posibil ca un lucru să fie cu omul, deși între ele există o mare distanță. Luna este una dintre creaturile mai mici și se află în cer, iar totuși este cu călătorul și cu cel care nu călătorește, oriunde s-ar afla.

Dacă despre această creatură, care se numără printre cele mai mici creaturi, spunem că este „cu noi” deși este în cer, iar aceasta nu este considerată contradicție și nu implică amestecul, atunci de ce nu ar fi corect să lăsăm versetele maʿiyyah pe sensul lor aparent și să spunem: El este cu noi în realitate, chiar dacă El este în cer, deasupra tuturor lucrurilor?

Așa cum am spus mai înainte: chiar dacă am presupune că acest lucru este imposibil în cazul creaturilor, nu ar fi imposibil pentru Creator. Domnul Măreț și Preaînalt este cu adevărat în cer și cu adevărat cu noi și nu există contradicție în aceasta. Chiar dacă El este îndepărtat prin ʿulūw-ul Său, El este aproape în ʿulūw-ul Său.

Aceasta este ceea ce Shaykh al-Islām a stabilit în cărțile sale. El a spus că nu este nevoie să interpretăm versetul în alt sens decât cel aparent; credem că Allah Preaînaltul este în cer, pe Tronul Său, și totodată este cu adevărat cu noi, după cum este cu adevărat pe Tronul Său. La fel spunem că El coboară cu adevărat la cerul cel mai de jos, fiind în continuare în ʿulūw. Niciunul dintre Ahl al-Sunnah nu neagă aceasta; toți spun că El coboară cu adevărat și sunt de acord că El este în ʿulūw, fiindcă Atributele Creatorului nu sunt precum atributele creaturilor.

Am găsit o explicație a Shaykhului Muḥammad ibn Ibrāhīm, Allah să aibă milă de el, care clarifică deplin acest sens: maʿiyyah este adevărată în sensul ei real și nu implică faptul că Allah este amestecat cu creația sau că se află pe pământ. El a răspuns cu privire la cuvântul unora dintre Salaf: „El este cu ei prin cunoașterea Sa”.

El a spus: „Când vine această expresie, ea explică maʿiyyah prin ceea ce rezultă din ea, nu explică însăși realitatea cuvântului. Motivul care îi determină să explice astfel este că adversarii erau inovatorii care spuneau că El este amestecat cu ei. Unii dintre Salaf exprimă atunci ceea ce contextul urmărește, și anume perfecțiunea cunoașterii Sale; dar ei nu vor să spună că sensul cuvântului «maʿa» este pur și simplu «Atotcunoscător al tuturor lucrurilor». Maʿiyyah cuprinde cunoașterea și adaugă sensul faptului că El este cu ei. A explica prin consecință nu arată că sensul propriu este invalid, ci toate acestea sunt adevărate...”

Până când a spus: „De aceea Shaykh al-Islām, în cealaltă ʿaqīdah binecuvântată și concisă a sa, a arătat că afirmația că El este cu ei este adevărată în sensul ei real.”

„Așadar, dacă unii dintre Salaf au explicat-o prin consecință, a existat o nevoie care a impus aceasta: răspunsul dat adepților ḥulūl-ului dintre Jahmiyyah, care neagă ʿulūw-ul, după cum am explicat deja. Qurʾān-ul este explicat prin indicația directă, prin sensul înțeles, prin implicație, prin consecință și prin alte tipuri de indicație. Acei savanți de la care s-a transmis explicarea prin consecință nu neagă maʿiyyah; dimpotrivă, pentru ei este limpede precum soarele.” Sfârșitul citatului din „al-Fatāwā”, explicație asupra „al-Ḥamawiyyah” (Majmūʿ Fatāwā wa Rasāʾil Samāḥat al-Shaykh Muḥammad ibn Ibrāhīm, 1/212).

Întrebare: este corect să spunem: „El este cu noi prin Dhāt-ul Său”?

Răspuns: această formulare trebuie evitată, fiindcă poate sugera un sens corupt de care se folosesc cei care afirmă ḥulūl-ul și pentru că nu este nevoie de ea. Regula de bază este că orice lucru pe care Allah îl atribuie Lui Însuși Îi aparține Lui Însuși. Nu vezi cuvântul Lui: „Și Domnul tău va veni”? Este nevoie să spunem „va veni prin Dhāt-ul Său”? Sau cuvântul Profetului ﷺ: „El coboară la cerul cel mai de jos”⁵²; este nevoie să spunem „coboară prin Dhāt-ul Său”? Nu avem nevoie de aceasta, decât poate în polemică împotriva celui care pretinde că ceea ce vine este porunca Lui sau că ceea ce coboară este porunca Lui, pentru a răspunde taḥrīf-ului său.

El, Subḥānahu, este deasupra Tronului (1), veghează asupra creației Sale (2), este Muḥaymin asupra lor (3), îi vede și îi cunoaște, împreună cu celelalte sensuri ale rubūbiyyah Sale (4).

Tot acest discurs pe care Allah l-a menționat - că El este deasupra Tronului și că El este cu noi - este adevărat în sensul lui real și nu are nevoie de taḥrīf. Însă trebuie ferit de presupuneri false, precum presupunerea că sensul aparent al cuvintelor „în cer” ar fi că cerul Îl poartă sau Îl umbrește. Aceasta este falsă prin ijmāʿ-ul savanților și al oamenilor credinței (5).

(1) Autorul spune, Allah să aibă milă de el: „El, Subḥānahu, este deasupra Tronului Său”, deși este cu creația; El este totuși deasupra Tronului Său.

(2) Adică îi supraveghează și păzește vorbele, faptele, mișcările și stările lor de repaus.

(3) Adică stăpânește și are autoritate deplină asupra robilor Săi. Lui Îi aparține hotărârea și la El se întoarce întreaga poruncă; când voiește ceva, porunca Sa este să îi spună: „Fii!”, iar el este.

(4) Prin aceasta se referă la sensurile cuprinse de rubūbiyyah: stăpânirea, autoritatea, administrarea și altele. Sensurile rubūbiyyah sunt numeroase, deoarece Rabb este Creatorul, Stăpânul și Administratorul, iar acestea cuprind foarte multe sensuri.

(5) Această frază întărește ceea ce a trecut. Autorul repetă sensul din cauza importanței subiectului și arată că ceea ce Allah a menționat despre faptul că El este deasupra Tronului este adevărat în sensul său real, iar ceea ce a menționat despre faptul că El este cu noi este tot adevărat în sensul său real și nu are nevoie de taḥrīf. Nu este nevoie să schimbăm sensul „deasupra” în „superioritatea rangului”, după cum pretind adepții taḥrīf-ului și taʿṭīl-ului; este vorba de superioritatea Dhāt-ului și a rangului. Tot astfel, nu este nevoie să mutăm maʿiyyah de la sensul ei aparent. Spunem că este adevărată în sensul ei aparent. Cel care o explică prin altceva decât realitatea ei face taḥrīf. Cât despre ceea ce s-a transmis de la Salaf, unde ea este explicată prin o consecință sau prin ceea ce implică, aceasta a fost dintr-o nevoie și nu contrazice sensul real, pentru că o consecință adevărată este și ea adevărată.

Apoi autorul, Allah să aibă milă de el, a făcut o precizare: „Însă trebuie ferit de presupuneri false, precum presupunerea că sensul aparent al cuvintelor «în cer» ar fi că cerul Îl poartă sau Îl umbrește; aceasta este falsă prin ijmāʿ-ul savanților și al oamenilor credinței.”

„Presupunerile false” sunt imaginații fără niciun fundament real. Cuvintele lui Allah Preaînaltul și ale Mesagerului Său ﷺ trebuie ferite de astfel de imaginații.

Un exemplu este presupunerea că sensul aparent al cuvintelor „în cer” ar fi că cerul Îl poartă, adică Îl susține așa cum acoperișul casei îl susține pe cel aflat deasupra lui, sau că Îl umbrește, adică este deasupra Lui precum un acoperiș deasupra omului.

Dacă un om își imaginează aceasta, imaginația lui este falsă; dovezile care arată că Allah este în cer trebuie ferite de un asemenea sens.

Autorul a spus: „Aceasta este falsă prin ijmāʿ-ul savanților și al oamenilor credinței.”

Atenționare:

Cineva poate spune: autorul ar fi trebuit să adauge și exemplul presupunerii că sensul aparent al cuvintelor „și El este cu voi” ar fi că El este amestecat cu creația, fiindcă și această presupunere este falsă.

Răspunsul este că autorul, Allah să aibă milă de el, a menționat deja aceasta în cuvântul său: „Sensul cuvintelor «și El este cu voi» nu este că El este amestecat cu creația.”

(1) „Al-Kursī”, după cum se transmite de la Ibn ʿAbbās, este locul celor două picioare⁵³.

Kursī-ul Său cuprinde cerurile și pământul, adică înconjoară cele șapte ceruri și cele șapte pământuri.

Cum ar putea atunci cineva să creadă că cerul Îl umbrește pe Allah sau Îl poartă?

Dacă Kursī-ul Său cuprinde cerurile și pământul, nimeni nu ar trebui să aibă această presupunere falsă: că cerul Îl poartă sau Îl umbrește.

(2) El le ține ca să nu se miște din locurile lor. Dacă Allah nu le-ar ține, cerurile și pământul s-ar tulbura, s-ar clătina și s-ar muta. Dar Allah Măreț și Preaînalt, prin puterea și forța Sa, ține cerurile și pământul ca să nu se miște. Mai mult, Allah spune: „Iar dacă s-ar mișca, nimeni după El nu le-ar putea ține.” (Fāṭir 35:41). Nimeni după Allah nu le-ar putea ține vreodată.

Dacă o singură stea s-ar abate de la locul ei, nimeni nu ar putea să o țină; ce să mai spunem dacă s-ar mișca cerurile și pământul? Nimeni nu le poate ține decât Allah, Cel care le-a creat, Cel care spune lucrului „Fii!”, iar el este. Subḥānahu wa Taʿālā, în mâna Lui este stăpânirea cerurilor și pământului.

Cuvântul Lui: „Și El ține cerul ca să nu cadă peste pământ decât cu permisiunea Lui.” Cerul este deasupra pământului și, pe Allah, dacă Allah nu l-ar ține, ar cădea peste pământ, pentru că cerurile sunt corpuri uriașe. Allah spune: „Și am făcut cerul un acoperiș păzit” (al-Anbiyāʾ 21:32) și spune: „Iar cerul l-am construit cu putere și cu adevărat Noi îl lărgim.” (al-Dhāriyāt 51:47). Dacă Allah nu l-ar ține, ar cădea peste pământ și l-ar distruge.

Cel care ține cerurile și pământul ca să nu se miște și ține cerul ca să nu cadă pe pământ decât cu permisiunea Lui - se poate imagina că cerul Îl poartă sau Îl umbrește?

Nimeni nu își poate imagina aceasta în mod corect.

„Și dintre semnele Sale (1) este că cerul și pământul stau prin porunca Lui (2).”

(1) Adică dintre semnele care indică perfecțiunea Sa Măreț și Preaînalt din toate punctele de vedere.

(2) „Că cerul și pământul stau prin porunca Lui” (al-Rūm 30:25): prin porunca Sa kawniyyah și sharʿiyyah, fiindcă porunca Lui este întemeiată pe înțelepciune, milă, dreptate și binefacere. „Dacă adevărul ar urma dorințele lor, cerurile și pământul și cei care sunt în ele s-ar strica.” (al-Muʾminūn 23:71). Dorințele aduc stricăciune cerurilor și pământului, iar ele încalcă porunca sharʿiyyah.

Așadar, cerurile și pământul stau prin porunca lui Allah, atât kawniyyah, cât și sharʿiyyah. Dacă adevărul ar urma dorințele oamenilor, cerurile și pământul și cei din ele s-ar strica. De aceea savanții au spus despre cuvântul lui Allah: „Nu răspândiți stricăciune pe pământ după îndreptarea lui” (al-Aʿrāf 7:56), adică: nu îl stricați prin păcate.

Capitol

Despre apropierea lui Allah Preaînaltul și răspunsul Său

și faptul că aceasta nu contrazice ʿulūw-ul și faptul că El este deasupra

Capitol

În aceasta (1) intră și credința în Allah că El este aproape de creația Sa și răspunde (2).

(1) Adică în atributele prin care Allah S-a descris pe Sine.

(2) Credința că El este aproape în El Însuși și „răspunde”, adică răspunde robilor Săi.

Dovada este cuvântul lui Allah: „Și când robii Mei te întreabă despre Mine, cu adevărat Eu sunt aproape; răspund chemării celui care Mă cheamă atunci când Mă cheamă.” (al-Baqarah 2:186)

În acest verset sunt șase pronume care se întorc la Allah. Prin urmare, apropierea este apropierea Lui Măreț și Preaînalt. Dar spunem despre „aproape” ceea ce am spus despre maʿiyyah: aceasta nu implică faptul că El se află în locul în care se află omul.

Profetul ﷺ a spus: „Cel pe care Îl chemați este mai aproape de unul dintre voi decât gâtul cămilei sale”⁵⁴, iar aceasta nu implică faptul că Allah Măreț și Preaînalt este pe pământ între om și gâtul cămilei lui.

Și cuvântul Profetului ﷺ: „Allah este înaintea feței celui care se roagă”⁵⁵ nu implică faptul că Allah este între el și perete dacă se roagă către un perete și nici între el și pământ dacă privește către pământ.

La fel, din apropierea Lui nu rezultă că El este pe pământ, pentru că Allah nu este asemenea nimănui în reunirea Atributelor Sale și El cuprinde toate lucrurile.

Să știi că unii savanți au împărțit apropierea lui Allah Preaînaltul în două categorii, asemenea maʿiyyah: apropiere generală, al cărei efect este cuprinderea, și apropiere specială, al cărei efect este răspunsul și răsplătirea.

Alții spun că apropierea este numai specială și implică răspunsul către cel care cheamă și răsplătirea adoratorului; ea nu se împarte în două.

Aceștia aduc ca dovadă cuvântul lui Allah: „Și când robii Mei te întreabă despre Mine, cu adevărat Eu sunt aproape; răspund chemării celui care Mă cheamă atunci când Mă cheamă” (al-Baqarah 2:186) și cuvântul Profetului ﷺ: „Cel mai aproape este robul de Domnul său atunci când se află în sujūd”⁵⁶. Ei spun că nu este posibil să afirmăm o apropiere specială de Allah pentru făcătorii de rău și necredincioși.

Aceasta este alegerea Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și a elevului său Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de amândoi.

Împotriva acestei opinii a fost adus cuvântul lui Allah: „Noi l-am creat pe om și știm ceea ce îi șoptește sufletul său și Noi suntem mai aproape de el decât vena jugulară.” (Qāf 50:16). Prin „om” este înțeles orice om, de aceea la sfârșul pasajului spune: „Ai fost nepăsător față de aceasta, iar Noi am îndepărtat acoperământul tău și privirea ta astăzi este ascuțită” (Qāf 50:22), până la cuvântul: „Aruncați în Jahannam fiecare necredincios încăpățânat” (Qāf 50:24). Așadar, pasajul este general.

S-a adus și cuvântul lui Allah: „De ce, atunci când [sufletul] ajunge la gât, în timp ce voi priviți, iar Noi suntem mai aproape de el decât voi, dar nu vedeți?” (al-Wāqiʿah 56:83-85). Apoi El îi împarte pe cei ale căror suflete ajung la gât în trei categorii, iar dintre ei este și necredinciosul.

S-a răspuns că în cuvântul „Noi suntem mai aproape de el decât vena jugulară” (Qāf 50:16), sensul este „prin îngerii Noștri”, iar dovada este cuvântul care urmează: „când cei doi primitori primesc [și înregistrează]” (Qāf 50:17).

Căci „idh” este un circumstanțial legat de „mai aproape”: adică „Noi suntem mai aproape de el atunci când cei doi primitori primesc”. Aceasta indică faptul că apropierea menționată este apropierea îngerilor Săi.

La fel și cuvântul despre muribund: „Noi suntem mai aproape de el”; sensul este apropierea îngerilor. De aceea spune: „dar nu vedeți”. Aceasta arată că cel apropiat este prezent lângă noi, însă noi nu îl vedem. Este cu totul imposibil ca prin aceasta să fie înțeles Allah Măreț și Preaînalt, deoarece Allah este în cer.

Ceea ce a ales Shaykh al-Islām este, după mine, mai apropiat [de corectitudine], însă chestiunea apropierii nu se numără printre cele asupra cărora se poate vorbi cu aceeași certitudine.

* * *

Așa cum El a reunit acestea (1) în cuvântul Său: „Și când robii Mei te întreabă despre Mine, cu adevărat Eu sunt aproape; răspund chemării celui care Mă cheamă atunci când Mă cheamă”, și în cuvântul Profetului ﷺ către Companioni, când și-au ridicat vocile în dhikr: „O, oameni, fiți blânzi cu voi înșivă; voi nu chemați un surd și nici un absent. Cu adevărat, Cel pe care Îl chemați este mai aproape de unul dintre voi decât gâtul cămilei sale.”⁵⁷

Ceea ce se menționează în Carte și Sunnah despre apropierea și maʿiyyah Sa nu contrazice ceea ce se menționează despre ʿulūw-ul Său și faptul că El este deasupra. El, Subḥānahu, nu este asemenea nimănui în toate Atributele Sale: este înalt în apropierea Sa și apropiat în ʿulūw-ul Său (2).

(1) Cuvântul său „a reunit acestea” se referă la apropiere și răspuns.

(2) „Nuʿūt” înseamnă Atribute. El este înalt deși este aproape și este aproape deși este înalt; nu există contradicție. Explicația a trecut de curând în discuția despre maʿiyyah.

Capitol

Despre credința că Qurʾān-ul

este în realitate Kalām Allah

Capitol

Din credința în Allah și în Cărțile Sale face parte credința că Qurʾān-ul (1) este Kalām Allah (2), coborât (3), necreat (4).

(1) Faptul că această credință despre Qurʾān face parte din credința în Allah este limpede: Qurʾān-ul este din Kalām Allah, iar Kalām Allah este un Atribut dintre Atributele Sale. De asemenea, Allah a descris Qurʾān-ul ca fiind Cuvântul Său și ca fiind coborât; a crede aceasta face parte din credința în Allah.

(2) Dovada este cuvântul Lui, Subḥānahu: „Dacă unul dintre mushrikūn îți cere protecție, oferă-i protecție până când va auzi Kalām Allah.” (al-Tawbah 9:6)

(3) Cuvântul autorului „coborât” înseamnă coborât de la Allah Preaînaltul.

După cum spune Allah: „Cu adevărat, Noi am coborât Dhikr-ul și cu adevărat Noi îl vom păzi.” (al-Ḥijr 15:9)

Și spune: „Cu adevărat, Noi l-am coborât în Noaptea Decretului.” (al-Qadr 97:1)

(4) Adică nu face parte dintre creaturile pe care Allah le-a creat.

Dovada este cuvântul lui Allah: „Cu adevărat, ale Lui sunt creația și porunca.” (al-Aʿrāf 7:54). Qurʾān-ul face parte din poruncă, după cum spune Allah: „Și astfel ți-am revelat un rūḥ din porunca Noastră.” (al-Shūrā 42:52). În plus, vorbirea este un atribut al celui care vorbește, pe când creatura este un lucru făcut de Creator și este distinctă de El, așa cum produsul este distinct de cel care îl produce.

De la El a început (1), la El se va întoarce (2), iar Allah Preaînaltul a vorbit cu el în realitate (3).

(1) Adică începutul coborârii sale a fost de la Allah, nu de la Jibrīl și nici de la altcineva. Jibrīl l-a coborât de la Allah Preaînaltul: „Și cu adevărat, aceasta este o coborâre de la Domnul lumilor; cu el a coborât al-Rūḥ al-Amīn.” (al-Shuʿarāʾ 26:192-193). Și: „Spune: Rūḥ al-Qudus l-a coborât de la Domnul tău.” (al-Naḥl 16:102). Și: „Coborârea Cărții este de la Allah, al-ʿAzīz, al-Ḥakīm.” (al-Zumar 39:1)

(2) Sensul acestei expresii și dovada pentru ea au fost explicate anterior la discutarea Kalām-ului lui Allah.

(3) Cuvântul său „Allah a vorbit cu el în realitate” se bazează pe regula că toate Atributele sunt reale. Dacă vorbirea lui Allah este reală, ea nu poate fi creată, deoarece este Atributul Său; iar Atributul Creatorului nu este creat, așa cum atributul creaturii este creat.

Imām Aḥmad a spus: „Cine spune: «rostirea mea a Qurʾān-ului este creată» este Jahmī, iar cine spune: «nu este creată» este inovator.”

Spunem: termenul „lafẓ” este folosit cu două sensuri: poate desemna maṣdar-ul, adică actul celui care rostește, și poate desemna lucrul rostit.

Dacă este folosit cu primul sens, maṣdar-ul, nu există îndoială că rostirea noastră a Qurʾān-ului și a altor lucruri este creată.

Pentru că dacă prin „lafẓ” înțelegem actul de a rosti, vocea care iese prin mișcarea gurii, limbii și buzelor este creată.

Așadar, dacă prin lafẓ este înțeles actul rostirii, acesta este creat, indiferent dacă lucrul rostit este Qurʾān, ḥadīth sau o vorbă pe care ai formulat-o tu însuți.

Dar dacă prin lafẓ este înțeles lucrul rostit, atunci unele lucruri rostite sunt create și altele nu sunt create. În consecință, dacă lucrul rostit este Qurʾān-ul, el nu este creat.

Aceasta este explicația detaliată a acestei chestiuni.

Însă Imām Aḥmad, Allah să aibă milă de el, a spus: „Cine spune «rostirea mea a Qurʾān-ului este creată» este Jahmī.” A spus aceasta din una dintre două posibilități:

Fie pentru că această expresie devenise un semn distinctiv al Jahmiyyah. Imām Aḥmad ar fi spus astfel: dacă îl auzi pe un om spunând „rostirea mea a Qurʾān-ului este creată”, să știi că este Jahmī.

Fie pentru că vorbitorul intenționează prin lafẓ lucrul rostit, iar aceasta este mai apropiată. Imām Aḥmad însuși a explicat: „Cine spune «rostirea mea a Qurʾān-ului este creată» și prin aceasta intenționează Qurʾān-ul, este Jahmī.”

Astfel se clarifică sensul afirmației sale: „Cine spune «rostirea mea a Qurʾān-ului este creată» este Jahmī”, fiindcă el intenționează lucrul rostit. Nu există îndoială că cel care prin lafẓ intenționează aici Qurʾān-ul și îl declară creat este Jahmī.

Cât despre cel care spune „nu este creată”, Imām Aḥmad spune că este inovator, fiindcă această formulare nu este cunoscută de la Salaf; ei nu spuneau asemenea expresii, ci spuneau numai: „Qurʾān-ul este Kalām Allah.”

Și acest Qurʾān pe care Allah l-a coborât asupra lui Muḥammad ﷺ este Kalām Allah în realitate (1).

(1) Autorul a repetat aceasta din cauza măreției subiectului. În această problemă au avut loc încercări bine cunoscute asupra savanților musulmani și multe grupuri au pierit din cauza ei. Dar Allah a apărat adevărul prin Imām Aḥmad și cei asemenea lui, care au refuzat să spună altceva decât că Qurʾān-ul este necreat.

Nu este vorbirea altcuiva (1), și nu este permis să se spună în mod absolut că este o relatare a Kalām-ului lui Allah sau o expresie a lui (2).

(1) Cuvântul „nu este vorbirea altcuiva” contrazice opinia celui care a spus că Qurʾān-ul este vorbirea lui Jibrīl, inspirată lui de Allah, sau vorbirea lui Muḥammad, ori ceva asemănător.

Dacă spui: afirmația autorului „nu este vorbirea altcuiva” pare să contrazică cuvântul lui Allah: „Cu adevărat, el este cuvântul unui Mesager nobil; și nu este cuvântul unui poet - puțin credeți” (al-Ḥāqqah 69:40-41), și: „Cu adevărat, el este cuvântul unui Mesager nobil, posesor de putere și cu rang la Stăpânul Tronului” (al-Takwīr 81:19-20). Primul este Muḥammad ﷺ, iar al doilea este Jibrīl. Cum se împacă acestea?

Răspunsul este că nu putem înțelege cele două versete ca și cum ambii mesageri ar fi rostit Qurʾān-ul în mod originar și ca și cum el ar proveni de la ei, deoarece o singură vorbire nu poate proveni în mod originar de la doi vorbitori.

(2) Autorul a spus: „nu este permis să se spună în mod absolut”, nu a spus simplu „nu este permis să se spună”. Adică nu este permis să spunem fără precizare: „Acest Qurʾān este ḥikāyah a Kalām-ului lui Allah” și nici: „este ʿibārah a lui”. Cei care au spus că este ḥikāyah sunt Kullābiyyah, iar cei care au spus că este ʿibārah sunt Ashāʿirah.

Toți aceștia au fost de acord că acest Qurʾān aflat în muṣḥaf nu ar fi Kalām Allah însuși, ci fie o ḥikāyah, fie o ʿibārah. Diferența dintre ele este următoarea:

Ḥikāyah presupune o redare identică: ca și cum sensul, care la ei este adevărata vorbire, ar fi reflectat precum într-o oglindă, asemenea ecoului care reproduce vorbirea celui care vorbește.

Prin ʿibārah ei înțeleg că vorbitorul și-a exprimat vorbirea lăuntrică prin litere și sunete create.

Nu este permis să spunem în mod absolut că Qurʾān-ul este ḥikāyah sau ʿibārah. Însă în formulare detaliată poate fi permis să spunem că cititorul de acum exprimă sau redă Kalām Allah, deoarece propria lui rostire a Qurʾān-ului nu este Kalām Allah.

Această expresie, cu această precizare, nu este problematică. Dar a spune fără precizare că Qurʾān-ul este o ʿibārah sau o ḥikāyah a Kalām-ului lui Allah nu este permis.

Autorul, Allah să aibă milă de el, a fost precis în formulare când a spus: „nu este permis să se spună în mod absolut”, căci trebuie să existe precizare și determinare.

Mai mult, dacă oamenii îl recită sau îl scriu în maṣāḥif, prin aceasta el nu încetează să fie în realitate Kalām Allah Preaînaltul. Căci vorbirea este atribuită în realitate celui care a rostit-o pentru prima dată, nu celui care o transmite și o redă (1).

(1) Adică, indiferent dacă oamenii îl scriu în maṣāḥif, îl păstrează în piepturi sau îl recită cu limbile lor, el nu încetează să fie Kalām Allah. Apoi autorul explică motivul: „vorbirea este atribuită în realitate celui care a rostit-o pentru prima dată”.

Aceasta este o explicație limpede. Vorbirea este atribuită în realitate celui care a spus-o inițial; atribuirea ei celui care o transmite și o redă este doar prin extensie. Dacă am recita acum, de exemplu:

„Hotărârea iubirii are temelii neclintite; îndepărtarea nu are putere să rupă această legătură.”

Acest vers este atribuit în realitate lui Ibn al-Qayyim.

Iar dacă ai spune:

„Vorbirea noastră este o rostire folositoare, precum «stai drept»; iar numele, verbul și apoi particula sunt alcătuirea cuvântului.”

Aceasta este atribuită în realitate lui Ibn Mālik.

Așadar, vorbirea este atribuită în realitate primului vorbitor.

Qurʾān-ul este deci vorbirea Celui care l-a rostit pentru prima dată, iar Acela este Allah Preaînaltul, nu vorbirea celui care îl transmite altuia.

El este Kalām Allah prin literele și sensurile sale (1); Kalām Allah nu este numai literele fără sensuri (2) și nici sensurile fără litere (3).

(1) Cuvântul său: „El este Kalām Allah prin literele și sensurile sale.”

Aceasta este doctrina Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah. Ei spun că Allah Preaînaltul a vorbit Qurʾān-ul cu literele și sensurile lui.

(2) Cuvântul său: „Kalām Allah nu este numai literele fără sensuri.”

Aceasta este doctrina Muʿtazilah și Jahmiyyah, deoarece ei spun că vorbirea nu este un sens care există în Dhāt-ul lui Allah, ci este un lucru dintre creaturile Sale, precum cerul, pământul, cămila, casa și altele asemenea. La ei, nu este un sens existent în El Însuși; Kalām Allah ar fi niște litere pe care Allah Măreț și Preaînalt le-a creat și le-a numit „vorbirea Lui”, așa cum a creat cămila și a numit-o „cămila lui Allah” și a creat Casa și a numit-o „Casa lui Allah”.

De aceea, la Jahmiyyah și Muʿtazilah, „vorbirea” este litere: Kalām Allah ar fi litere și sunete create de Allah Măreț și Preaînalt și atribuite Lui prin onoare și mărire.

(3) Cuvântul său: „și nici sensurile fără litere.”

Aceasta este doctrina Kullābiyyah și Ashāʿirah: Kalām Allah ar fi un sens în El Însuși, după care El ar fi creat sunete și litere care indică acel sens, fie ca ʿibārah, fie ca ḥikāyah.

Să știi că Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, a menționat că dacă negăm faptul că Allah vorbește, anulăm atât Sharīʿah, cât și qadar-ul.

Cât despre Sharīʿah: mesajele au venit numai prin waḥy, iar waḥy este vorbire transmisă celui către care este trimisă. Dacă negăm vorbirea, waḥy-ul dispare; iar dacă waḥy-ul dispare, Sharīʿah dispare.

Cât despre qadar: creația are loc prin porunca Lui, prin cuvântul „Fii!”, iar lucrul este, după cum spune Allah: „Cu adevărat, porunca Lui, când voiește un lucru, este numai să îi spună «Fii!», și el este.” (Yā-Sīn 36:82)

* * *

Capitol

Despre credința că credincioșii Îl vor vedea pe Domnul lor în Ziua Învierii

și despre locurile în care are loc vederea

Capitol

În ceea ce am menționat despre credința în El, în Cărțile Sale și în Mesagerii Săi intră de asemenea credința că cei credincioși Îl vor vedea în Ziua Învierii (1), cu vederea directă (2), cu ochii lor, așa cum văd soarele pe cer senin, fără niciun nor înaintea lui (3).

(1) Faptul că credința că cei credincioși Îl vor vedea în Ziua Învierii face parte din credința în Allah este evident, fiindcă aceasta se numără printre lucrurile pe care Allah le-a relatat; când credem în ele, aceasta este parte din credința în Allah.

Faptul că ea face parte din credința în Cărți este pentru că Cărțile au relatat că Allah va fi văzut; a crede aceasta înseamnă a crede Cărțile.

Faptul că ea face parte din credința în îngeri este pentru că transmiterea revelației are loc prin intermediul îngerilor. Jibrīl coboară cu waḥy-ul de la Allah Preaînaltul, astfel încât credința că Allah va fi văzut face parte și din credința în îngeri.

La fel spunem că face parte din credința în Mesageri, fiindcă Mesagerii sunt cei care au transmis aceasta creației; credința în ea face parte din credința în Mesageri.

(2) Adică prin vedere directă. „Muʿāyanah” înseamnă vederea cu ochiul.

(3) Dovada este cuvântul Profetului ﷺ: „Îl veți vedea așa cum vedeți soarele pe cer senin, fără să fie niciun nor înaintea lui.”

Prin „vedere” se intenționează vederea cu ochiul, așa cum indică asemănarea vederii Lui cu vederea soarelui pe cer senin, fără nor.

Și așa cum văd luna în noaptea cu lună plină, fără să se înghesuie pentru vederea ei (1). Îl vor vedea, Subḥānahu, în câmpiile Învierii (2).

(1) Acest lucru a fost explicat deja.

(2) „ʿAraṣāt” este pluralul lui ʿarṣah, adică un loc vast și deschis, fără construcții. Pământul va fi întins precum pielea, așa cum a spus Mesagerul ﷺ⁵⁸, adică întins asemenea pielii.

Credincioșii Îl vor vedea pe Allah în câmpiile Zilei Învierii înainte de a intra în Paradis. Allah spune despre cei care neagă Ziua Judecății: „Nu! Cu adevărat, în ziua aceea ei vor fi despărțiți printr-un văl de Domnul lor.” (al-Muṭaffifīn 83:15). „În ziua aceea” înseamnă Ziua Judecății, „ziua în care oamenii vor sta înaintea Domnului lumilor” (al-Muṭaffifīn 83:6). Ei Îl vor vedea și după ce intră în Paradis.

Adică în Ziua Judecății; și Îl vor vedea de asemenea după intrarea în Paradis.

În câmpiile Învierii oamenii sunt de trei categorii:

1. Credincioși puri atât exterior, cât și interior.

2. Necredincioși puri atât exterior, cât și interior.

3. Credincioși la exterior, dar necredincioși în interior, iar aceștia sunt munāfiqūn.

Cât despre credincioși, ei Îl văd pe Allah Preaînaltul în câmpiile Învierii și după intrarea în Paradis.

Cât despre necredincioși, ei nu Îl văd deloc pe Domnul lor. S-a spus și că Îl vor vedea printr-o vedere de mânie și pedeapsă, însă sensul aparent al dovezilor indică faptul că nu Îl vor vedea pe Allah, după cum spune Allah: „Nu! Cu adevărat, în ziua aceea ei vor fi despărțiți printr-un văl de Domnul lor.” (al-Muṭaffifīn 83:15)

Cât despre munāfiqūn, ei Îl vor vedea pe Allah Măreț și Preaînalt în câmpiile Învierii, apoi El se va ascunde de ei și nu Îl vor mai vedea după aceea.

Apoi credincioșii Îl vor vedea după intrarea în Paradis, așa cum voiește Allah, Subḥānahu wa Taʿālā (1).

(1) Adică Îl vor vedea așa cum voiește El, Subḥānahu wa Taʿālā, în ceea ce privește modul în care Îl văd, timpul în care Îl văd și toate celelalte împrejurări; adică în felul pe care Allah Măreț și Preaînalt îl voiește pentru această vedere.

Prin urmare, nu cunoaștem modalitatea acestei vederi. Omul nu știe cum Îl va vedea pe Domnul său. Sensul vederii este însă cunoscut: ei Îl vor vedea pe Allah așa cum văd luna. Dar în ce mod? Aceasta nu o cunoaștem; va fi așa cum voiește Allah. Explicația detaliată a vederii a fost dată deja.

* * *

Despre credința în Ziua de Apoi

Capitol

Din credința în Ziua de Apoi face parte credința în tot ceea ce Profetul ﷺ a vestit că se va întâmpla după moarte (1).

(1) Autorul - Allah să aibă milă de el - începe aici să vorbească despre Ziua de Apoi și despre credința Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah cu privire la ea, spunând:

„Capitol: Din credința în Ziua de Apoi face parte credința în tot ceea ce Profetul ﷺ a vestit că se va întâmpla după moarte.”

Credința în Ziua de Apoi este obligatorie, iar în religie ea este unul dintre cei șase stâlpi ai īmān-ului.

Allah Preaînaltul alătură foarte des credința în El credinței în Ziua de Apoi: credința în început și credința în întoarcere. Aceasta deoarece cine nu crede în Ziua de Apoi nu poate crede cu adevărat în Allah; căci cel care nu crede în Ziua de Apoi nu va lucra pentru ea, fiindcă omul lucrează numai pentru ceea ce speră din cinstirea acelei Zile și pentru ceea ce se teme din pedeapsă și chin. Dacă nu crede în ea, ajunge asemenea celor despre care Allah a relatat: „Ei spun: «Nu există decât viața noastră lumească; murim și trăim și nu ne nimicește decât timpul.»” (al-Jāthiyah 45:24).

A fost numită „Ziua de Apoi” deoarece este o Zi în urma căreia nu mai există o altă zi; ea este ultima dintre etape.

Omul are cinci etape: etapa inexistenței, apoi sarcina, apoi viața lumească, apoi barzakh-ul și apoi Viața de Apoi.

În privința etapei inexistenței, dovada este cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Oare nu a trecut asupra omului o perioadă din timp când el nu era nimic de pomenit?” (al-Insān 76:1). Și El spune: „O, oameni! Dacă sunteți în îndoială cu privire la Înviere, atunci Noi v-am creat din țărână, apoi dintr-o picătură, apoi dintr-un cheag, apoi dintr-o bucată de carne, formată și neformată, ca să vă arătăm limpede. Și lăsăm în pântece ceea ce voim până la un termen hotărât, apoi vă scoatem copii, apoi [vă lăsăm] să ajungeți la deplina voastră putere. Dintre voi este cel căruia i se ia sufletul și dintre voi este cel întors la cea mai neputincioasă vârstă, încât după ce a știut să nu mai știe nimic. Și vezi pământul uscat; iar când coborâm asupra lui apă, se mișcă, crește și face să răsară din fiecare soi încântător.” (al-Ḥajj 22:5).

În privința etapei sarcinii, Allah spune despre ea: „El vă creează în pântecele mamelor voastre, creație după creație, în trei întunecimi.” (al-Zumar 39:6).

În privința etapei vieții lumești, Allah spune: „Allah v-a scos din pântecele mamelor voastre neștiind nimic și v-a dat auzul, văzul și inimile, pentru ca voi să fiți recunoscători.” (al-Naḥl 16:78).

Aceasta este etapa în jurul căreia se învârt fericirea și nenorocirea; este casa încercării și a testării, după cum Allah Preaînaltul spune: „Cel care a creat moartea și viața ca să vă încerce care dintre voi este mai bun în faptă; și El este Atotputernicul, Iertătorul.” (al-Mulk 67:2).

În privința etapei barzakh-ului, Allah spune: „Iar în urma lor este un barzakh până în ziua când vor fi înviați.” (al-Muʾminūn 23:100).

În privința etapei Vieții de Apoi, ea este capătul etapelor și sfârșitul călătoriei. Allah Preaînaltul spune după menționarea etapelor: „Apoi, după aceasta, voi veți muri. Apoi, în Ziua Învierii, veți fi înviați.” (al-Muʾminūn 23:15-16).

Cuvintele sale - Allah să aibă milă de el - „credința în tot ceea ce Profetul ﷺ a vestit că se va întâmpla după moarte” înseamnă că toate acestea intră în credința în Ziua de Apoi.

Aceasta deoarece omul, atunci când moare, intră în Ziua de Apoi. De aceea se spune: „Cine a murit, și-a început qiyāmah-ul.” Tot ceea ce se întâmplă după moarte face, așadar, parte din Ziua de Apoi.

Prin urmare, cât de aproape este Ziua de Apoi de noi! Între noi și ea nu este decât moartea omului, după care el intră în Viața de Apoi, unde nu mai există decât răsplata pentru faptă.

De aceea trebuie să fim atenți la acest punct.

Gândește-te, omule, și vei vedea că te afli în primejdie, fiindcă moartea nu are pentru noi un termen cunoscut. Omul poate ieși din casă și să nu se mai întoarcă; poate sta pe scaunul de la birou și să nu se mai ridice de pe el; poate dormi în patul său și să fie luat din pat direct pe masa pe care va fi spălat. Acest lucru ne cere să folosim prilejul vieții pentru tawbah către Allah Preaputernicul și Preaînaltul și ca omul să simtă mereu că este pocăit către Allah, întors și căit, astfel încât termenul să-i vină în cea mai bună stare.

Ei cred în încercarea mormântului, în pedeapsa mormântului și în binecuvântarea lui (1).

(1) „Fitnah” aici înseamnă încercare. Prin încercarea mormântului se înțelege întrebarea mortului, după ce este îngropat, despre Rabb-ul său, religia sa și profetul său.

Pronumele din „ei cred” se referă la Ahl al-Sunnah; adică Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah cred în încercarea mormântului, deoarece Qurʾān-ul și Sunnah o dovedesc.

În privința Qurʾān-ului, dovada este cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Allah îi întărește pe cei care cred prin cuvântul statornic în viața lumească și în Viața de Apoi.” (Ibrāhīm 14:27).

Aceasta se referă la încercarea mormântului, după cum este stabilit în cele două Ṣaḥīḥ-uri⁵⁹ și în altele, din ḥadīth-ul lui al-Barāʾ ibn ʿĀzib, de la Profetul ﷺ.

În privința Sunnah, relatările s-au întărit una pe alta că omul va fi încercat în mormântul său. Este o încercare despre care Profetul ﷺ a spus: „Mi-a fost revelat că veți fi încercați în mormintele voastre asemenea - sau aproape asemenea - încercării lui al-Dajjāl.”⁶⁰

Încercarea lui al-Dajjāl este cea mai mare încercare dintre crearea lui Ādam și venirea Ceasului, după cum este în Ṣaḥīḥ Muslim, de la ʿImrān ibn Ḥuṣayn - Allah să fie mulțumit de el - care a spus: L-am auzit pe Mesagerul lui Allah ﷺ spunând: „Între crearea lui Ādam și venirea Ceasului nu există ceva mai mare decât al-Dajjāl.”⁶¹

Însă Profetul ﷺ le-a spus Companionilor săi, ba chiar întregii sale comunități: „Dacă apare cât timp sunt între voi, eu voi fi cel care îl va înfrunta în numele vostru; iar dacă apare când nu mai sunt între voi, fiecare om îl va înfrunta pentru sine, iar Allah este Înlocuitorul meu asupra fiecărui musulman.”⁶²

Cu toate acestea, Profetul nostru Muḥammad ﷺ ne-a învățat cum să-i răspundem, ne-a înștiințat despre însușirile și semnele lui până când este ca și cum l-am vedea cu ochii; iar prin aceste însușiri și semne putem să-l combatem.

De aceea spunem că încercarea lui al-Dajjāl este cea mai mare încercare, iar Mesagerul ﷺ a spus:

„Voi veți fi încercați în mormintele voastre asemenea - sau aproape asemenea - încercării lui al-Dajjāl.”⁶³

Cât de mare este această încercare! Omului i se pun în ea întrebări la care nu poate răspunde decât pe baza unei ʿaqīdah trainice și a faptei drepte.

Aici începe explicarea felului în care mortul este încercat în mormântul său.

Cuvântul „oamenii” este general, iar sensul aparent al cuvintelor autorului ar include pe oricine: profeții, ṣiddīq-ii, martirii, murābiṭūn și pe cei care nu sunt obligați religios, precum copiii și cei lipsiți de rațiune. În aceasta există însă detaliere, după cum urmează:

În primul rând: profeții nu sunt cuprinși de această încercare și nu sunt întrebați, din două motive:

Primul: profeții sunt superiori martirilor, iar Profetul ﷺ a înștiințat că martirul este ferit de încercarea mormântului și a spus: „Strălucirea săbiilor deasupra capului său îi este de ajuns ca încercare.” Al-Nasāʾī l-a relatat.⁶⁴

Al doilea: profeții sunt cei despre care mortul este întrebat, spunându-i-se: „Cine este profetul tău?” Ei sunt, așadar, obiectul întrebării, nu cei întrebați. De aceea Profetul ﷺ a spus: „Mi-a fost revelat că voi veți fi încercați în mormintele voastre.”⁶⁵ Adresarea este către comunitatea la care a fost trimis, iar Mesagerul nu intră în ea.

În al doilea rând: în privința ṣiddīq-ilor, ei nu sunt întrebați, deoarece rangul ṣiddīq-ilor este mai înalt decât rangul martirilor. Dacă martirii nu sunt întrebați, atunci ṣiddīq-ii cu atât mai mult. De asemenea, ṣiddīq-ul, prin însuși atributul său, este cel care confirmă adevărul și este sincer; sinceritatea lui a devenit cunoscută, astfel încât nu mai este nevoie să fie încercat, căci încercarea este pentru cel despre care există îndoiala dacă este sincer sau mincinos. Dacă sinceritatea este stabilită, nu mai există motiv pentru întrebare. Unii savanți au considerat totuși că și ei sunt întrebați din cauza generalității dovezilor. Allah știe mai bine.

În al treilea rând: martirii care au fost uciși pe calea lui Allah nu sunt întrebați, pentru că sinceritatea credinței lor a devenit evidentă prin jihād-ul lor.

Allah Preaînaltul spune: „Allah a cumpărat de la credincioși sufletele și averile lor în schimbul faptului că vor avea Paradisul: ei luptă pe calea lui Allah, ucid și sunt uciși...” (al-Tawbah 9:111).

Și El spune: „Să nu-i socotești pe cei uciși pe calea lui Allah morți; dimpotrivă, ei sunt vii la Rabb-ul lor, fiind înzestrați.” (Āl ʿImrān 3:169).

Iar Profetul ﷺ a spus: „Strălucirea săbiilor deasupra capului său îi este de ajuns ca încercare.”⁶⁶

Dacă murābiṭ-ul, atunci când moare, este ferit de încercător datorită sincerității lui vădite, atunci cel ucis în luptă este asemenea lui sau chiar mai îndreptățit; fiindcă și-a oferit sufletul și și-a expus gâtul dușmanului lui Allah pentru înălțarea Cuvântului lui Allah și sprijinirea religiei Sale. Aceasta se numără printre cele mai mari dovezi ale sincerității īmān-ului său.

În al patrulea rând: murābiṭūn nu vor fi încercați. În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează că Mesagerul lui Allah ﷺ a spus: „O zi și o noapte de ribāṭ sunt mai bune decât postul unei luni și rugăciunea ei de noapte; iar dacă moare, fapta pe care obișnuia să o facă îi continuă, i se continuă înzestrarea și este ferit de încercător.”⁶⁷

În al cincilea rând: copiii și cei lipsiți de rațiune - sunt ei încercați sau nu?

Unii savanți au spus că sunt încercați, pentru că intră în generalitatea textelor și pentru că, deși obligația religioasă este ridicată de la ei în viața lumească, starea de după moarte este diferită de starea vieții.

Alți savanți au spus că cei lipsiți de rațiune și copiii nu sunt întrebați, pentru că nu sunt mukallaf. Iar dacă nu sunt obligați religios, nu există socoteală asupra lor, căci socoteala este numai asupra celui obligat și care poate fi pedepsit pentru neascultări. Aceștia nu sunt pedepsiți, iar dacă fac o faptă dreaptă pentru care există răsplată, au numai răsplata.

Astfel, din expresia autorului „oamenii” sunt exceptate cinci categorii: profeții, ṣiddīq-ii, martirii, murābiṭūn și cei fără rațiune, precum cei lipsiți de minte și copiii.

Atenționare:

Oamenii sunt de trei categorii: credincioși curați și ipocriți - aceste două categorii sunt încercate - iar a treia categorie sunt necredincioșii curați. În privința încercării acestora există divergență, iar Ibn al-Qayyim a preferat, în cartea al-Rūḥ, opinia că și ei sunt încercați.

Sunt întrebate și comunitățile anterioare?

Unii savanți - iar aceasta este opinia corectă - au considerat că și ele sunt întrebate; fiindcă, dacă această comunitate, care este cea mai aleasă dintre comunități, este întrebată, atunci cele aflate sub ea cu atât mai mult.

(1) Cuvintele sale „în mormintele lor”: „morminte” este pluralul lui „mormânt”, locul de îngropare al morților. Aici însă se urmărește un sens mai general, care cuprinde barzakh-ul, adică ceea ce este între moartea omului și venirea Ceasului, indiferent dacă mortul a fost îngropat, mâncat de fiare pe uscat, de pești în mare sau împrăștiat de vânturi.

Sensul aparent este că încercarea nu are loc decât după ce legăturile cu viața lumească se încheie și omul este predat lumii de Apoi. Dacă îngroparea lui este amânată o zi sau mai mult, întrebarea nu are loc până când nu este îngropat.

I se va spune omului (1)...

Cuvintele sale „i se va spune omului” înseamnă că cei care îi vor vorbi sunt doi îngeri care vin la om în mormânt, îl așază și îl întreabă, în timp ce el încă aude pașii celor care pleacă de la el. De aceea, dintre călăuzirile Profetului ﷺ era că, atunci când mortul era îngropat, stătea lângă el și spunea: „Cereți iertare pentru fratele vostru și cereți pentru el statornicie, fiindcă acum este întrebat.”⁶⁸

În unele relatări s-a transmis că numele celor doi sunt Munkar și Nakīr.⁶⁹

Unii savanți au respins aceste două nume. Ei au spus: cum să fie numiți îngerii, pe care Allah i-a descris prin însușiri de laudă, cu aceste două nume cu sens neobișnuit? Și au considerat slab ḥadīth-ul care conține această denumire.

Alții au considerat ḥadīth-ul drept dovadă și au spus că numirea nu înseamnă că cei doi sunt „munkar” prin natura lor, ci că sunt necunoscuți mortului, care nu i-a cunoscut înainte. Ibrāhīm le-a spus oaspeților săi dintre îngeri: „Sunteți niște oameni necunoscuți.” (al-Dhāriyāt 51:25), adică nu îi cunoștea. Așadar, ei sunt Munkar și Nakīr pentru că sunt necunoscuți mortului.

Apoi, acești doi îngeri sunt oare îngeri noi însărcinați cu oamenii mormintelor sau sunt cei doi îngeri scribi aflați la dreapta și la stânga omului?

Unii au spus că sunt cei doi îngeri care îl însoțesc pe om; fiecare persoană are în viața lumească doi îngeri care îi scriu faptele, iar în mormânt aceștia îi pun cele trei întrebări.

Alții au spus că sunt doi îngeri diferiți. Allah Preaputernicul și Preaînaltul spune: „Nimeni nu cunoaște oștirile Rabb-ului tău în afară de El.” (al-Muddaththir 74:31). Îngerii sunt o creație numeroasă. Profetul ﷺ a spus: „Cerul a trosnit și are dreptul să trosnească - iar trosnetul este scârțâitul șeii - nu există un loc cât o palmă (sau: patru degete) în el fără ca acolo să fie un înger în picioare pentru Allah, sau în rukūʿ, sau în sujūd.”⁷⁰ Iar cerul este de o întindere vastă, după cum Allah Preaînaltul spune: „Cerul l-am zidit cu putere și Noi îl lărgim.” (al-Dhāriyāt 51:47).

Important este că nu există nimic surprinzător în faptul că Allah Preaputernicul și Preaînaltul creează pentru fiecare mort îngropat doi îngeri pe care îi trimite la el. Allah este asupra tuturor lucrurilor Atotputernic.

„Cine este Rabb-ul tău (1)? Care este religia ta (2)? Cine este profetul tău (3)?” Iar Allah îi întărește pe cei care cred prin cuvântul statornic în viața lumească și în Viața de Apoi (4).

(1) Adică: cine este Rabb-ul tău, cel care te-a creat, pe care Îl adori și Căruia Îi consacri în exclusivitate adorarea? Astfel expresia cuprinde atât tawḥīd al-rubūbiyyah, cât și tawḥīd al-ulūhiyyah.

(2) Adică: care este fapta prin care Îi urmezi religia lui Allah Preaputernicul și Preaînaltul și prin care te apropii de El?

(3) Adică: cine este profetul în care crezi și pe care îl urmezi?

(4) Adică Allah îi face statornici, astfel încât să nu ezite și să nu se bâlbâie în răspuns.

„Cuvântul statornic” este tawḥīd-ul, după cum Allah Preaînaltul spune: „Nu vezi cum Allah dă ca pildă un cuvânt bun asemenea unui copac bun, cu rădăcina statornică și ramurile în cer?” (Ibrāhīm 14:24).

Cuvintele „în viața lumească și în Viața de Apoi” pot fi legate de „îi întărește”, adică Allah îi întărește pe credincioși în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Și este posibil să fie legate de „statornic”, devenind o descriere a cuvântului: acest cuvânt este statornic în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

Însă primul sens este mai bun și mai apropiat, pentru că Allah Preaînaltul spune: „O, voi cei care credeți! Când întâlniți o ceată, fiți statornici.” (al-Anfāl 8:45). Și Allah Preaputernicul și Preaînaltul spune: „Când Rabb-ul tău le-a revelat îngerilor: «Eu sunt cu voi, deci întăriți-i pe cei care cred.»” (al-Anfāl 8:12). Ei sunt întăriți în viața lumească și în Viața de Apoi prin cuvântul statornic.

Credinciosul va spune: „Rabb-ul meu este Allah, religia mea este Islamul, iar Muḥammad este profetul meu” (1). În privința celui care se îndoiește, el va spune: „Ah, ah! Nu știu. I-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.” (2)

(1) Credinciosul spune „Rabb-ul meu este Allah” când este întrebat: „Cine este Rabb-ul tău?” Când i se spune: „Care este religia ta?”, spune: „Islamul este religia mea.” Și când este întrebat: „Cine este profetul tău?”, spune: „Muḥammad ﷺ este profetul meu.”

Atunci răspunsul va fi corect și un vestitor va striga din cer: „Robul Meu a spus adevărul. Așterneți-i din Paradis, îmbrăcați-l din Paradis și deschideți-i o poartă către Paradis.”

Cât despre cuvintele: „Iar cel care se îndoiește va spune: «Ah, ah! Nu știu; i-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu»”:

„Cel care se îndoiește” este cel nesigur, ipocritul și cei asemenea lui. El va spune: „Ah, ah! Nu știu; i-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu”, adică īmān-ul nu a intrat în inima lui, ci el spunea ceea ce spuneau oamenii fără ca īmān-ul să ajungă la inimă.

Privește cuvintele lui: „Ah, ah!” Ca și cum un lucru i-ar fi dispărut din minte și ar încerca să și-l amintească. Aceasta mărește regretul: își închipuie că știe răspunsul, dar este împiedicat de la el. Spune „Ah, ah!”, apoi: „I-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.”

Nu spune: „Rabb-ul meu este Allah”, nici: „religia mea este Islamul”, nici: „profetul meu este Muḥammad”, pentru că în lumea aceasta era îndoielnic și nesigur.

Când este întrebat în mormânt și ajunge în situația în care are cea mai mare nevoie de răspunsul corect, este neputincios și spune: „Nu știu; i-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.”

Așadar, īmān-ul lui era numai vorbă!

Atunci este lovit (1) cu un ciocan de fier (2) și scoate un strigăt pe care îl aude orice lucru (3), în afară de om; iar dacă omul l-ar auzi, ar leșina (4).

(1) Adică cel care nu a răspuns, fie că este necredincios sau ipocrit. Cei care îl lovesc sunt cei doi îngeri care l-au întrebat.

(2) „Mirzabah” este un ciocan de fier. În unele relatări se menționează că, dacă locuitorii Minā s-ar aduna ca să-l ridice, nu ar putea.

(3) Adică scoate un strigăt auzibil, pe care îl aude tot ceea ce se află în jurul lui și poate auzi sunetul; nu înseamnă că îl aude fiecare lucru din toate colțurile lumii. Uneori ceea ce îl aude este afectat de el. Profetul ﷺ a trecut odată pe lângă morminte ale politeiștilor călare pe catâr, iar acesta s-a abătut atât de brusc încât aproape l-a aruncat, pentru că auzise sunetele celor care erau pedepsiți.⁷¹

(4) Cuvintele „în afară de om” înseamnă că omul nu aude acest strigăt. În aceasta există înțelepciuni mari, dintre care:

În primul rând: ceea ce a indicat Profetul ﷺ prin cuvintele: „Dacă nu m-aș teme că nu v-ați mai îngropa morții, L-aș fi rugat pe Allah să vă facă să auziți ceva din pedeapsa mormântului.”⁷²

În al doilea rând: ascunderea acestui lucru este o acoperire pentru mort.

În al treilea rând: prin aceasta familia lui nu este tulburată, căci dacă familia și-ar auzi mortul fiind pedepsit și strigând, nu și-ar mai găsi liniște.

În al patrulea rând: familia lui nu este făcută de rușine; oamenii ar spune: „Acesta este fiul vostru! Acesta este tatăl vostru! Acesta este fratele vostru!” și altele asemenea.

În al cincilea rând: poate că noi înșine am pieri, fiindcă nu este un strigăt ușor, ci unul care ar putea face inimile să se rupă în piepturi, iar omul să moară sau să leșine.

În al șaselea rând: dacă oamenii ar auzi strigătele celor pedepsiți, credința în pedeapsa mormântului ar deveni credință în ceea ce este văzut, nu credință în nevăzut. Atunci folosul încercării ar dispărea, căci oamenii ar crede cu certitudine în ceea ce văd. Dar când lucrul le este ascuns și nu îl cunosc decât prin veste, acesta intră în īmān bi-l-ghayb.

Atenționare:

Cuvintele autorului - Allah să aibă milă de el - „scoate un strigăt pe care îl aude orice lucru în afară de om, iar dacă omul l-ar auzi ar leșina” nu au fost relatate exact astfel despre strigătul din mormânt. Formularea „îl aude orice lucru în afară de om...” apare despre trupul mortului atunci când bărbații îl poartă pe umeri. Profetul ﷺ a spus: „Dacă a fost drept, spune: «Duceți-mă înainte!»; iar dacă nu a fost drept, spune: «Vai de ea! Unde o duceți?!» Glasul ei este auzit de orice lucru în afară de om; iar dacă omul l-ar auzi, ar leșina.”⁷³ În privința strigătului din mormânt, Profetul ﷺ a spus: „Scoate un strigăt pe care îl aude cel aflat lângă el, în afară de cele două făpturi grele.” Al-Bukhārī l-a relatat cu această formulare.⁷⁴ Prin „cele două făpturi grele” se înțeleg oamenii și jinnii.

Apoi, după această încercare, urmează fie binecuvântare, fie pedeapsă (1).

(1) „Apoi” este aici pentru simpla ordine, nu pentru întârziere, deoarece omul este pedepsit sau binecuvântat imediat. S-a menționat deja că celui care spune „Nu știu!” i se dă o lovitură cu un ciocan, iar celui care răspunde corect i se deschide o poartă către Paradis și mormântul îi este lărgit.

Această binecuvântare sau pedeapsă este asupra trupului sau asupra sufletului, ori asupra trupului și sufletului împreună?

Spunem: ceea ce este cunoscut la Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah este că, în principiu, ea este asupra sufletului, iar trupul îl urmează; după cum în lumea aceasta pedeapsa este în principal asupra trupului, iar sufletul îl urmează. Și după cum hotărârile Sharīʿah în lumea aceasta se aplică asupra exteriorului, în Viața de Apoi situația este inversă. În mormânt, pedeapsa sau binecuvântarea este asupra sufletului, iar trupul este afectat în mod dependent, nu independent. Uneori pedeapsa poate fi asupra trupului și sufletul să îl urmeze, sau binecuvântarea asupra sufletului și trupul să îl urmeze. Dar aceasta nu se întâmplă decât rar; principiul este că pedeapsa privește sufletul, iar trupul îl urmează.

Cuvintele sale „fie binecuvântare, fie pedeapsă” afirmă binecuvântarea și pedeapsa mormântului. La aceasta dovedesc Cartea lui Allah și Sunnah Mesagerului Său ﷺ; ba putem spune și consensul musulmanilor.

În privința Cărții lui Allah, cele trei categorii de la sfârșitul Sūrat al-Wāqiʿah dovedesc limpede pedeapsa și binecuvântarea mormântului.

Allah Preaînaltul spune: „De ce, când [sufletul] ajunge la gât, iar voi atunci priviți - iar Noi suntem mai aproape de el decât voi, însă nu vedeți - de ce, dacă nu veți fi răsplătiți, nu îl întoarceți, dacă spuneți adevărul? Dacă el se numără printre cei apropiați, atunci [are] odihnă, mireasmă și o Grădină a desfătării. Iar dacă se numără printre oamenii dreptei, atunci: «Pace ție dintre oamenii dreptei!» Iar dacă se numără printre cei care au negat și au rătăcit, atunci [are] găzduire cu apă clocotită și ardere în Iad.” (al-Wāqiʿah 56:83-94).

Acesta este un lucru observabil: se poate auzi muribundul întâmpinându-i pe îngerii care vin la el și spunând: „Bine ați venit!” Uneori spune: „Bine ai venit, stai aici!”, după cum menționează Ibn al-Qayyim în cartea al-Rūḥ. Alteori se poate simți că omul a fost lovit de ceva înfricoșător; chipul lui se schimbă la moarte atunci când îngerii pedepsei coboară asupra lui - Allah să ne ferească.

Dintre dovezile Qurʾān-ului este și cuvântul lui Allah Preaînaltul despre familia lui Firʿawn: „Focul: ei sunt expuși lui dimineața și seara.” Aceasta este înainte de venirea Ceasului, după cum arată continuarea: „Iar în Ziua când va veni Ceasul: «Faceți familia lui Firʿawn să intre în cea mai aspră pedeapsă!»” (Ghāfir 40:46).

Dintre dovezile Qurʾān-ului este și cuvântul Lui: „Dacă i-ai vedea pe nedrepți în chinurile morții, iar îngerii își întind mâinile: «Scoateți-vă sufletele!»” Ei se agață de sufletele lor și nu vor ca acestea să iasă, fiindcă au fost anunțați cu pedeapsa și chinul. Sufletul refuză să iasă. De aceea El spune: „Scoateți-vă sufletele! Astăzi veți fi răsplătiți cu pedeapsa umilirii.” (al-Anʿām 6:93). Cuvântul „astăzi” are articolul pentru timpul prezent, asemenea cuvântului: „Astăzi am desăvârșit pentru voi religia voastră.” (al-Māʾidah 5:3). Așadar „astăzi veți fi răsplătiți” înseamnă ziua în care îngerii sunt prezenți pentru a le lua sufletele. Aceasta arată că ei sunt pedepsiți din momentul în care sufletele lor ies, iar aceasta este pedeapsa mormântului.

Dintre dovezile Qurʾān-ului este și cuvântul Lui: „Cei cărora îngerii le iau sufletele în stare bună, spunând: «Pace asupra voastră! Intrați în Paradis.»” (al-Naḥl 16:32). Aceasta are loc la moarte.

De aceea, în ḥadīth-ul autentic a venit: „Sufletului credinciosului i se spune: «Ieși, o, suflet liniștit, către iertare de la Allah și mulțumire.»”⁷⁵ Atunci el se bucură de această veste bună și iese supus și ușor, chiar dacă trupul poate simți durere; sufletul însă iese supus și bucuros.

În privința Sunnah despre pedeapsa și binecuvântarea mormântului, relatările sunt mutawātir. Dintre ele este ceea ce este stabilit în cele două Ṣaḥīḥ-uri din ḥadīth-ul lui Ibn ʿAbbās - Allah să fie mulțumit de amândoi - că Profetul ﷺ a trecut pe lângă două morminte și a spus: „Cei doi sunt pedepsiți și nu sunt pedepsiți pentru ceva considerat mare...”⁷⁶ și continuarea ḥadīth-ului.

În privința ijmāʿ-ului, toți musulmanii spun în rugăciunea lor: „Caut adăpost la Allah de pedeapsa Jahannam și de pedeapsa mormântului...” Dacă pedeapsa mormântului nu ar fi stabilită, nu ar fi corect să se caute adăpost de ea, căci nu se caută adăpost de ceva inexistent. Aceasta arată că musulmanii cred în ea.

Dacă cineva întreabă: pedeapsa sau binecuvântarea din mormânt este permanentă sau încetează?

Răspunsul este următorul:

În privința pedepsei necredincioșilor, ea este continuă și nu poate dispărea, deoarece ei o merită. Dacă pedeapsa ar dispărea de la ei, aceasta ar fi odihnă pentru ei, iar ei nu sunt vrednici de aceasta. Ei rămân în pedeapsă până în Ziua Învierii, oricât de lungă ar fi durata. Poporul lui Nūḥ care a fost înecat este încă pedepsit în focul în care a fost introdus, iar pedeapsa lui continuă până în Ziua Învierii. La fel, familia lui Firʿawn este expusă focului dimineața și seara.

Unii savanți au menționat că pedeapsa necredincioșilor este ușurată între cele două suflări în Trâmbiță și au folosit ca dovadă cuvântul lui Allah: „Vai nouă! Cine ne-a ridicat din locul nostru de odihnă?” Dar aceasta nu este necesar să însemne ușurare, fiindcă mormintele lor sunt pentru ei locuri de culcare chiar dacă sunt pedepsiți în ele.

În privința păcătoșilor dintre credincioși asupra cărora Allah Preaînaltul hotărăște pedeapsa, pedeapsa lor poate să continue sau să nu continue, poate să fie lungă sau scurtă, în funcție de păcate și de iertarea lui Allah Preaputernicul și Preaînaltul.

Pedeapsa din mormânt este mai ușoară decât pedeapsa Zilei Învierii, deoarece pedeapsa din mormânt nu conține rușine publică; în Viața de Apoi se adaugă umilirea și rușinea, pentru că martorii sunt prezenți: „Noi îi vom ajuta pe Mesagerii Noștri și pe cei care cred în viața lumească și în Ziua când martorii se vor ridica.” (Ghāfir 40:51).

Dacă cineva spune: dacă acest om a fost sfâșiat în bucăți, mâncat de fiare și împrăștiat de vânt, cum are loc pedeapsa lui și cum este întrebat?

Răspunsul este că Allah Preaputernicul și Preaînaltul este asupra tuturor lucrurilor Atotputernic. Acesta este un lucru din nevăzut, iar Allah poate să adune aceste părți în lumea nevăzută, chiar dacă noi le vedem în lumea aceasta sfâșiate și împrăștiate. În lumea nevăzută Allah poate să le adune.

Privește cum îngerii coboară să ia sufletul omului în același loc în care suntem și noi, după cum Allah Preaînaltul spune: „Noi suntem mai aproape de el decât voi, însă nu vedeți.” (al-Wāqiʿah 56:85). Cu toate acestea, noi nu îi vedem.

Îngerul morții vorbește cu sufletul, iar noi nu auzim.

Jibrīl i se înfățișa uneori Mesagerului ﷺ și îi vorbea cu revelația în același loc, în timp ce oamenii nu vedeau și nu auzeau.

Lumea nevăzută nu poate fi măsurată niciodată după lumea văzută. Aceasta se numără printre înțelepciunile lui Allah Preaputernicul și Preaînaltul. Chiar sufletul tău aflat înăuntrul tău: nu știi cum este legat de trupul tău, cum este răspândit în trup, cum iese din tine la somn. Simți tu, când te trezești, cum se întoarce? Și pe unde intră în trupul tău?

În lumea nevăzută nu avem decât să ne supunem textelor; analogia nu este posibilă deloc. Allah Preaputernicul și Preaînaltul poate să adune părțile trupului sfâșiat pe care vântul le-a împrăștiat, iar apoi asupra lui să aibă loc întrebarea, pedeapsa sau binecuvântarea, pentru că Allah este asupra tuturor lucrurilor Atotputernic.

Dacă cineva întreabă: mortul este îngropat într-un mormânt îngust; cum poate fi lărgit pentru el până la cât cuprinde vederea?

Răspunsul este că lumea nevăzută nu se măsoară după lumea văzută. Chiar dacă am presupune că cineva ar săpa o groapă cât cuprinde vederea, ar pune mortul în ea și ar acoperi-o cu pământ, cel care nu știe despre această groapă o vede sau nu? Fără îndoială că nu o vede. Aceasta este chiar în lumea sensibilă și, totuși, această întindere nu este văzută și nu este cunoscută decât de cel care a asistat la ea.

Dacă cineva spune: noi vedem mortul necredincios, dacă îi deschidem mormântul după o zi sau două, și vedem că coastele lui nu s-au schimbat și nu s-au întrepătruns din cauza strâmtorării!

Răspunsul este același ca mai înainte: aceasta ține de lumea nevăzută. Este posibil ca ele să se fi întrepătruns, iar când mormântul este deschis, Allah să le readucă și să pună fiecare lucru la locul său ca încercare pentru robi. Dacă ele ar rămâne întrepătrunse, deși noi l-am îngropat cu coastele drepte, credința în aceasta ar deveni credință în ceea ce se vede.

Dacă cineva spune, cum au spus filosofii: noi punem mercur pe mort - iar mercurul se numără printre lucrurile care se mișcă și alunecă cel mai repede - și când venim a doua zi îl găsim așa cum l-am lăsat, în timp ce voi spuneți că îngerii vin și îl așază pe om; cum poate rămâne mercurul pe el dacă el este ridicat în șezut?

Spunem, așa cum am spus mai înainte: aceasta este din lumea nevăzută, iar nouă ne revine să credem și să confirmăm. Este de asemenea posibil ca Allah Preaputernicul și Preaînaltul să readucă mercurul la locul lui după ce s-a deplasat când mortul a fost așezat.

Și mai spunem: priviți omul în vis. El vede lucruri care, dacă ar fi avut loc în trupul său așa cum le vede, nu ar mai fi rămas în pat. Uneori visul este o vedenie adevărată de la Allah Preaputernicul și Preaînaltul și se întâmplă așa cum a văzut-o în somn. Cu toate acestea, noi credem acest lucru.

Când omul vede în vis ceva ce urăște, se trezește tulburat; iar când vede ceva ce îl bucură, se trezește vesel. Toate acestea arată că lucrurile sufletului nu fac parte dintre lucrurile văzute; lucrurile nevăzute nu se măsoară după cele văzute și textele autentice nu sunt respinse doar pentru că ceea ce indică ele ni se pare improbabil după criteriul lumii sensibile.

Capitol

Despre Învierea cea Mare

Capitol

„Până când va avea loc Învierea cea Mare (1), iar sufletele vor fi întoarse în trupuri (2)...”

(1) Al-Qiyāmah al-Kubrā este Învierea în care oamenii se ridică din mormintele lor pentru Rabb-ul lumilor.

Din cuvintele autorului - Allah să aibă milă de el - „Învierea cea Mare” aflăm că există și o înviere mică, iar aceasta este învierea fiecărui om în parte. Fiecare om are propria sa qiyāmah: cine moare, qiyāmah-ul lui a început.

Autorul - Allah să aibă milă de el - nu a menționat aici semnele Ceasului. Aceasta pentru că el urmărește să vorbească despre Ziua de Apoi, iar semnele Ceasului nu sunt decât semne și avertismente ale apropierii Ceasului, pentru ca cel care vrea să fie pregătit să se poată pregăti. Unii dintre savanții care au scris despre ʿaqīdah au menționat semnele Ceasului aici. În realitate, ele nu țin în mod direct de credința în Ziua de Apoi, chiar dacă fac parte dintre lucrurile nevăzute la care Qurʾān-ul a făcut aluzie și pe care Profetul ﷺ le-a explicat în detaliu în Sunnah.

(2) Acesta este primul dintre lucrurile care vor avea loc în Ziua Învierii.

Este ceea ce autorul a indicat prin cuvintele sale: „iar sufletele vor fi întoarse în trupuri”.