شرح العقيدة الواسطية

Textul românesc urmează textul arab; citatele și trimiterile au fost verificate.

Termenii tehnici arabi păstrați în transliterare sunt explicați în glosarul de la final. Versetele Qurʾān-ului sunt redate în limba română ca traducere a sensului, iar citatele și trimiterile au fost confruntate cu textul arab de referință.

Datele ediției românești

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Înainte de a începe să vorbim despre această măreață epistolă, dorim să arătăm că toate mesajele trimișilor, de la primul dintre ei, Nūḥ — pacea fie asupra lui — până la ultimul dintre ei, Muḥammad ﷺ, au chemat la tawḥīd.

Allah Preaînaltul spune, în sensul versetului: „Și nu am trimis înaintea ta niciun trimis fără să-i revelăm: «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Mine, așadar adorați-Mă!»” (al-Anbiyāʾ 21:25).

Și spune, în sensul versetului: „Am trimis în fiecare comunitate un trimis [care să spună]: «Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!»” (al-Naḥl 16:36).

Aceasta deoarece creația a fost creată pentru Unul singur, iar Acela este Allah Preaputernicul și Mărețul. A fost creată pentru adorarea Lui, astfel încât inimile oamenilor să se lege de El prin adorare și preamărire, teamă și speranță, încredere, dorință și frică, până când se desprind de orice lucru al acestei lumi care nu îi ajută la împlinirea tawḥīd-ului față de Allah în toate aceste privințe. Tu ești o făptură și, prin urmare, trebuie să aparții Creatorului tău cu inima și cu trupul, în toate lucrurile.

De aceea, chemarea trimișilor — pacea fie asupra lor — s-a concentrat asupra acestei chestiuni mărețe și importante: adorarea lui Allah, Singur, fără niciun asociat.

Trimișii pe care Allah i-a trimis oamenilor nu au chemat la tawḥīd ar-rubūbiyyah în același fel în care au chemat la tawḥīd al-ulūhiyyah. Cei care neagă tawḥīd ar-rubūbiyyah sunt foarte puțini; chiar și cei care îl neagă nu reușesc, în adâncul sufletului, să-l respingă cu adevărat, cu excepția cazului în care și-au pierdut până și cea mai elementară capacitate de judecată. Ei îl pot nega doar din încăpățânare și sfidare.

Savanții — Allah să aibă milă de ei — au împărțit tawḥīd-ul în trei categorii.

Prima categorie: Tawḥīd ar-Rubūbiyyah

Aceasta înseamnă: „a-L afirma pe Allah Preaslăvitul și Preaînaltul ca Unic în trei privințe: creația, stăpânirea și administrarea”.

Dovada este cuvântul lui Allah, în sensul versetului: „Oare nu Lui Îi aparțin creația și porunca?” (al-Aʿrāf 7:54). Indicația versetului constă în faptul că predicatul, care în mod obișnuit ar veni după subiect, a fost pus înainte. Regula retorică spune că aducerea înainte a ceea ce în mod normal vine mai târziu indică exclusivitate. Observă și începutul versetului prin „Oare nu...?”, formulă care atrage atenția și întărește afirmația: „Oare nu Lui Îi aparțin creația și porunca?”, adică Lui și nimănui altcuiva. „Creația” este creația, iar „porunca” înseamnă administrarea.

În ceea ce privește stăpânirea, dovada este, de exemplu, cuvântul lui Allah: „A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului” (al-Jāthiyah 45:27). Aceasta arată că El este unic în stăpânire. Modul de argumentare este, ca mai înainte, aducerea înainte a ceea ce în mod normal vine mai târziu.

Prin urmare, Domnul Preaputernic și Măreț este unic în creație, stăpânire și administrare.

Dacă spui: Cum împaci această afirmație cu textele care atribuie „crearea” și altora decât lui Allah, precum cuvântul Lui: „Binecuvântat este Allah, Cel mai bun dintre creatori” (al-Muʾminūn 23:14), sau cuvântul Profetului ﷺ despre făuritorii de imagini: „Li se va spune: «Dați viață celor pe care le-ați creat»”

, sau cuvântul lui Allah din ḥadīth-ul qudsī: „Cine este mai nedrept decât cel care încearcă să creeze precum creația Mea?”

 Cum împaci, așadar, afirmația că Allah este unic în creație cu aceste texte?

Răspunsul este că „a crea”, în sens propriu, înseamnă a aduce ceva în existență, iar aceasta Îi aparține numai lui Allah Preaînaltul. Transformarea unui lucru dintr-o formă în alta nu este creație adevărată, chiar dacă poate fi numită „creare” din perspectiva modelării. În realitate, nu este o creare completă. De exemplu, un tâmplar face o ușă din lemn și se poate spune, într-un anumit sens, că „a creat” o ușă; însă materia din care a lucrat-o a fost creată de Allah. Toți oamenii, indiferent de puterea lor, nu pot crea nici măcar un bețișor de siwāk, niciun atom și nicio muscă.

Ascultă cuvântul lui Allah, în sensul versetului: „O, oameni! Vi s-a dat o pildă, așadar ascultați-o: cei pe care îi chemați în afară de Allah nu vor putea crea nici măcar o muscă, chiar dacă s-ar aduna cu toții pentru aceasta. Iar dacă musca le-ar lua ceva, nu ar putea să recupereze acel lucru de la ea. Slabi sunt atât cel care cere, cât și cel de la care se cere!” (al-Ḥajj 22:73).

Expresia „cei pe care îi chemați” îi cuprinde pe toți cei chemați în afară de Allah: copac, piatră, om, înger sau altceva. Toți aceștia „nu vor putea crea nici măcar o muscă, chiar dacă s-ar aduna cu toții”. Dacă fiecare ar fi singur, neputința lui ar fi cu atât mai evidentă. „Iar dacă musca le-ar lua ceva, nu ar putea să recupereze acel lucru de la ea.” Chiar și cei chemați în afară de Allah, dacă o muscă le-ar lua ceva, nu ar putea recupera de la această făptură slabă ceea ce le-a luat. Dacă o muscă s-ar așeza pe cel mai puternic rege de pe pământ și ar lua din parfumul lui, acel rege nu ar putea scoate parfumul din trupul muștei; la fel dacă s-ar așeza pe mâncarea lui. Așadar, Allah Preaputernicul și Mărețul este singurul Creator.

Dacă spui: Cum împaci afirmația că Allah este unic în stăpânire cu textele care atribuie stăpânire și creaturilor, precum: „sau [casele] ale căror chei le stăpâniți” (al-Nūr 24:61) și: „în afară de soțiile lor sau cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte” (al-Muʾminūn 23:6)?

Răspunsul este că împăcarea se face din două perspective.

Prima: stăpânirea omului asupra unui lucru nu este generală și cuprinzătoare. Eu stăpânesc ceea ce se află sub mâna mea, dar nu stăpânesc ceea ce se află sub mâna ta; în schimb, totul aparține lui Allah Preaputernicul și Mărețul. Din perspectiva cuprinderii, stăpânirea lui Allah este mai vastă, deplină și perfectă.

A doua: stăpânirea mea asupra unui lucru nu este o stăpânire absolută prin care să pot face orice doresc. Eu dispun de el numai după cum a poruncit Sharīʿah și după cum a permis adevăratul Stăpân, Allah Preaputernicul și Mărețul. Dacă aș vinde un dirham pentru doi dirhami, nu mi-ar fi permis să fac aceasta. Prin urmare, stăpânirea mea este limitată. Mai mult, nu am asupra acelui lucru nici controlul absolut din perspectiva decretului divin. Nu pot spune sclavului meu bolnav: „Vindecă-te!”, iar el să se vindece, și nici celui sănătos: „Îmbolnăvește-te!”, iar el să se îmbolnăvească. Adevărata administrare Îi aparține lui Allah Preaputernicul și Mărețul: dacă El îi poruncește să se vindece, se vindecă; dacă îi poruncește să se îmbolnăvească, se îmbolnăvește. Așadar, stăpânirea mea este limitată atât în ceea ce privește dispunerea, cât și cuprinderea. Astfel devine clar în ce sens Allah este unic în stăpânire.

În ceea ce privește administrarea, și omul administrează anumite lucruri, însă această administrare este limitată, asemenea celor două limitări amintite la stăpânire. Nu pot administra orice lucru, ci doar ceea ce se află în posesia și sub autoritatea mea; și nici măcar aceasta nu o pot administra decât în limitele Sharīʿah care mi-a permis acea administrare.

Prin aceasta devine limpede că afirmația noastră „Allah Preaputernicul și Mărețul este unic în creație, stăpânire și administrare” este una generală și absolută, fără excepție, deoarece toate exemplele amintite nu contrazic ceea ce Îi aparține lui Allah în mod deplin.

A doua categorie: Tawḥīd al-Ulūhiyyah

Acesta înseamnă a-L adora numai pe Allah Preaputernicul și Mărețul: să nu fii rob al altcuiva în afară de Allah; să nu adori înger, profet, walī, shaykh, mamă sau tată. Nu-L adori decât pe Allah Singur. Îl recunoști pe Allah ca Unicul demn de adorare și Îi consacri Lui singur adorarea. De aceea este numit tawḥīd al-ulūhiyyah și este numit, de asemenea, tawḥīd al-ʿibādah. Dacă este raportat la Allah, este tawḥīd al-ulūhiyyah; dacă este raportat la adorator, este tawḥīd al-ʿibādah.

Adorarea se întemeiază pe două lucruri mărețe: iubirea și preamărirea. Din ele rezultă ceea ce Allah spune, în sensul versetului: „Ei se grăbeau spre faptele bune și Ne chemau cu speranță și cu teamă” (al-Anbiyāʾ 21:90). Din iubire se naște dorința și speranța, iar din preamărire se naște frica.

De aceea, adorarea cuprinde porunci și interdicții. Poruncile se bazează pe dorință și pe căutarea apropierii de Cel care poruncește; interdicțiile se bazează pe preamărire și pe teamă de Cel Măreț.

Dacă Îl iubești pe Allah Preaputernicul și Mărețul, dorești ceea ce se află la El, dorești să ajungi la El, cauți drumul care duce la El și Îl asculți în cea mai deplină formă. Iar dacă Îl preamărești, te temi de El. De fiecare dată când ești pe punctul de a comite un păcat, îți amintești măreția Creatorului Preaputernic și Măreț și te retragi. Allah spune, în sensul versetului: „Ea l-a dorit, iar el ar fi dorit-o dacă nu ar fi văzut dovada Domnului său. Astfel [am făcut], ca să îndepărtăm de la el răul și indecența” (Yūsuf 12:24). Aceasta se numără printre binefacerile lui Allah asupra ta: când ești pe punctul de a păcătui, îți amintești de Allah și de măreția Lui, te temi și te îndepărtezi de păcat, pentru că Îl adori pe Allah cu dorință și teamă.

Cuvântul „adorare” (ʿibādah) este folosit cu două sensuri: pentru actul de adorare și pentru lucrul prin care se realizează adorarea.

Când este folosit pentru act, adică pentru taʿabbud, se spune: „omul I s-a supus Domnului său prin adorare”. În acest sens, adorarea poate fi definită ca: „smerirea față de Allah Preaputernicul și Mărețul, din iubire și preamărire, prin împlinirea poruncilor Lui și evitarea interdicțiilor Lui”. Iar cel care se smerește pentru Allah este, în realitate, înălțat prin Allah: „Puterea și onoarea Îi aparțin lui Allah și Trimisului Său” (al-Munāfiqūn 63:8).

Când „adorarea” este folosită pentru obiectul adorării, adică pentru ceea ce Allah ne-a poruncit să facem ca adorare, atunci ea este definită așa cum a definit-o Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el: „Adorarea este un termen cuprinzător pentru tot ceea ce Allah iubește și de care este mulțumit, dintre cuvintele și faptele exterioare și interioare.”

Tot ceea ce Allah ne-a poruncit ca adorare trebuie consacrat numai Lui și nu poate fi îndreptat către altcineva: rugăciunea, postul, zakāh, ḥajj-ul, duʿāʾ-ul, jurământul votiv, teama, încrederea și toate celelalte forme de adorare.

Dacă spui: Care este dovada că Allah este unic în ulūhiyyah?

Răspunsul este că există numeroase dovezi, dintre care:

„Și nu am trimis înaintea ta niciun trimis fără să-i revelăm: «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Mine, așadar adorați-Mă!»” (al-Anbiyāʾ 21:25).

„Am trimis în fiecare comunitate un trimis [care să spună]: «Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!»” (al-Naḥl 16:36).

Și cuvântul Lui: „Allah mărturisește că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El, iar îngerii și oamenii învățați [mărturisesc aceasta]” (Āl ʿImrān 3:18). Dacă meritul cunoașterii nu ar fi avut decât această virtute, ar fi fost suficient: Allah nu a menționat că cineva a mărturisit ulūhiyyah Lui alături de El și de îngeri decât savanții. Îl rugăm pe Allah să ne facă dintre ei. Apoi El întărește mărturia prin cuvintele: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El, Atotputernicul, Înțeleptul”. Aceasta este o dovadă limpede că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah Preaputernicul și Mărețul. Eu mărturisesc aceasta și voi mărturisiți aceasta. Aceasta este mărturia adevărului.

Dacă cineva spune: Cum afirmați acest lucru când Allah Preaînaltul menționează „divinități” în afară de El? De exemplu: „Nu chema alături de Allah o altă divinitate” (al-Qaṣaṣ 28:88), sau: „Cine cheamă alături de Allah o altă divinitate pentru care nu are nicio dovadă...” (al-Muʾminūn 23:117), sau: „Divinitățile lor pe care le chemau în afară de Allah nu le-au fost de niciun folos” (Hūd 11:101), sau cuvântul lui Ibrāhīm: „Doriți, prin minciună, divinități în afară de Allah?” (al-Ṣāffāt 37:86). Cum împăcați acestea cu mărturisirea „lā ilāha illā Allāh”?

Răspunsul este că ulūhiyyah a tot ceea ce este în afară de Allah este o ulūhiyyah falsă, doar o denumire. Allah spune, în sensul versetului: „Nu sunt decât niște nume pe care voi și părinții voștri le-ați dat; Allah nu a pogorât pentru ele nicio dovadă” (al-Najm 53:23). Divinitatea lor este falsă. Chiar dacă sunt adorate și oamenii rătăciți li se închină, ele nu merită să fie adorate. Sunt obiecte de adorare, dar sunt divinități false: „Aceasta pentru că Allah este Adevărul, iar ceea ce cheamă ei în afară de El este falsitatea” (Luqmān 31:30).

Aceste două tipuri de tawḥīd nu sunt negate, în principiu, de oamenii qiblei care se atribuie Islamului: tawḥīd ar-rubūbiyyah și tawḥīd al-ulūhiyyah. Totuși, mai târziu au apărut oameni care au atribuit ulūhiyyah unor oameni, precum extremiștii dintre Rāfiḍah care spun că ʿAlī ar avea o asemenea poziție. Liderul lor, ʿAbdullāh ibn Sabaʾ, a venit la ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — și i-a spus: „Tu ești cu adevărat Allah.” ʿAbdullāh ibn Sabaʾ era de origine evreiască și a intrat în Islam pretinzând atașament față de familia Profetului, cu scopul de a strica religia musulmanilor, așa cum a menționat Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah. El a spus că acesta a făcut ceea ce Pavel a făcut când a intrat între creștini și le-a alterat religia.

ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — nu accepta ca cineva să-l ridice peste locul său. Dimpotrivă, din dreptatea, cunoașterea și experiența sa, spunea de pe minbarul din Kūfah: „Cel mai bun din această comunitate după Profetul ei este Abū Bakr, apoi ʿUmar.”

 Aceasta a fost transmisă de la el prin numeroase căi. Cel care recunoaște astfel meritul oamenilor după dreptul lor, cum ar putea accepta ca cineva să-i spună: „Tu ești Allah”? De aceea i-a pedepsit în cel mai sever mod: a poruncit să fie săpate șanțuri, acestea au fost umplute cu lemne și aprinse, apoi i-a aruncat în foc și i-a ars. Se relatează că ʿAbdullāh ibn Sabaʾ a fugit și nu a fost prins. Esențialul este că ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — i-a ars pe Sabaʾiyyah din cauza afirmației lor despre divinitatea lui.

Spunem, așadar: oamenii qiblei, în general, nu neagă aceste două tipuri de tawḥīd — rubūbiyyah și ulūhiyyah — chiar dacă între oamenii inovației s-au găsit unii care au divinizat ființe umane.

A treia categorie: Tawḥīd al-Asmāʾ wa-l-Ṣifāt

Aceasta este categoria în jurul căreia au existat cele mai multe dispute între oamenii qiblei.

În privința Numelor și Atributelor, oamenii s-au împărțit, în linii mari, în trei: cei care asemuiesc [Creatorul cu creația], cei care neagă atributele și cei care urmează calea dreaptă. Cel care neagă poate face aceasta fie prin respingere directă, fie prin denaturarea sensului.

Prima inovație care a apărut în această comunitate a fost inovația Khawārij. Precursorul lor s-a ridicat împotriva Profetului ﷺ: Dhū al-Khuwayṣirah, din Banū Tamīm. Când Profetul ﷺ a împărțit o cantitate de aur între oameni, acest om i-a spus: „O, Muḥammad, fii drept!”

 Aceasta a fost prima manifestare a ieșirii împotriva Sharīʿah. Fitnah lor s-a amplificat spre sfârșitul califatului lui ʿUthmān și în timpul fitnei dintre ʿAlī și Muʿāwiyah; ei i-au declarat necredincioși pe musulmani și au considerat permis sângele lor.

Apoi a apărut inovația Qadariyyah, numiți „majușii acestei comunități”. Ei au susținut că Allah Preaslăvitul și Preaînaltul nu a decretat faptele robilor, că ele nu intră sub voința Lui și că nu sunt create de El. Liderii și extremiștii lor spuneau chiar că aceste fapte nu erau cunoscute de Allah și nu erau scrise în Tabla Păstrată, iar Allah — după afirmația lor — nu ar ști ce fac oamenii decât după ce faptele se produc. Spuneau: „lucrul este nou”, adică apare pentru prima dată fără un decret anterior. Acești oameni au ajuns la sfârșitul epocii Companionilor și au fost contemporani cu ʿAbdullāh ibn ʿUmar, ʿUbādah ibn al-Ṣāmit și cu alți Companioni.

Apoi a apărut inovația irjāʾ, care a ajuns în vremea multora dintre Tābiʿīn. Murjiʾah sunt cei care spun că păcatul nu afectează credința: omul poate comite adulter, poate fura, poate bea alcool și poate ucide, iar atâta vreme cât are īmān ar fi, în opinia lor, un credincios cu īmān deplin și păcatul nu i-ar dăuna credinței.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a arătat însă că disputele cu Qadariyyah și Murjiʾah, pe care le-au întâlnit ultimii Companioni, priveau ascultarea și păcatul, credinciosul și păcătosul; ei nu intraseră încă în discuții despre Domnul lor și Atributele Lui.

Apoi au venit oameni care se considerau inteligenți și care susțineau că rațiunea trebuie pusă înaintea revelației. Ei au adoptat o poziție între cea a Murjiʾah și cea a Khawārij: cel care comite un păcat major nu este, spuneau ei, credincios — spre deosebire de Murjiʾah — dar nici necredincios — spre deosebire de Khawārij — ci se află „într-o poziție între două poziții”. Ca un om plecat dintr-un oraș spre altul, aflat pe drum: nu mai este în primul oraș și nu a ajuns încă în al doilea. Aceasta este poziția lor în această lume. În Viața de Apoi, ei spun că un asemenea om va rămâne veșnic în Foc. Prin urmare, în privința Vieții de Apoi coincid cu Khawārij, dar diferă de ei în hotărârile lumești.

Această inovație s-a răspândit. Apoi a apărut inovația Jahmiyyah, a lui Jahm ibn Ṣafwān și a adepților săi. Aceasta nu mai privea doar numele juridice — credincios, necredincios sau păcătos — și nici „poziția între două poziții”, ci privea Însăși Ființa Creatorului. Observă cum inovațiile au progresat în primele generații ale Islamului până când au ajuns la Creator, Preaslăvit și Preaînalt. Au început să vorbească despre Creator potrivit propriilor lor criterii: „acest lucru poate fi afirmat despre Allah, acest lucru nu poate fi afirmat; rațiunea acceptă aceasta, nu acceptă aceea”. Astfel au apărut inovațiile Jahmiyyah și Muʿtazilah și s-au împărțit în mai multe grupuri în privința Numelor și Atributelor.

Forme de taʿṭīl în Numele și Atributele lui Allah

1. Un grup a spus: „Nu este permis să-L descriem pe Allah nici prin existență, nici prin inexistență. Dacă Îl descriem drept existent, L-am asemănat lucrurilor existente; dacă Îl descriem drept inexistent, L-am asemănat celor inexistente. Prin urmare, trebuie să negăm despre El atât existența, cât și inexistența.” Însă aceasta înseamnă, în realitate, asemănarea Creatorului cu imposibilitățile absolute, fiindcă existența și inexistența sunt două contradictorii: nu pot fi nici afirmate simultan, nici negate simultan. Orice minte sănătoasă respinge aceasta. Privește cum au fugit de un lucru și au căzut în ceva și mai grav.

2. Un alt grup a spus: „Îl descriem doar prin negații, nu prin afirmații.” Adică permit negarea atributelor de la Allah, dar nu afirmarea lor. Nu spun: „El este Viu”, ci: „El nu este mort”; nu spun: „El este Atotștiutor”, ci: „El nu este ignorant”, și așa mai departe. Ei spun că, dacă I-ai afirma ceva, L-ai asemăna lucrurilor existente. În opinia lor, toate lucrurile existente ar fi comparabile. De aceea nu Îi afirmă nimic, iar negația o consideră doar absență. Cu toate acestea, ceea ce se găsește în Qurʾān și Sunnah despre Atributele lui Allah este, în cea mai mare parte, afirmativ, nu negativ.

Li s-a spus: Allah a spus despre Sine că este „Cel care Aude Totul, Cel care Vede Totul”. Ei au răspuns că aceasta ar fi doar o relaționare: „Cel care Aude” nu ar însemna, după ei, că Allah are auz, ci doar că există o făptură auzită de El sau legată de această denumire.

Un alt subgrup a spus că aceste descrieri se referă la făpturile Lui, nu la El Însuși; despre El nu ar fi afirmat niciun atribut.

3. Un alt grup a afirmat Numele, dar a negat Atributele. Aceștia sunt Muʿtazilah. Ei spun: Allah este „Cel care Aude”, „Cel care Vede”, „Atotputernicul”, „Atotștiutorul”, „Înțeleptul”, dar — după formularea lor — puternic fără putere, auzitor fără auz, văzător fără vedere, știutor fără știință și înțelept fără înțelepciune.

4. Un al patrulea grup a spus: „Afirmăm Numele în mod real și afirmăm anumite Atribute indicate de rațiune, iar pe celelalte le negăm.” Ei afirmă numai șapte atribute, iar restul le resping prin taḥrīf, nu printr-o negare explicită, deoarece dacă le-ar respinge direct ca minciună ar cădea în kufr; de aceea le denaturează și numesc aceasta „taʾwīl”.

Cele șapte atribute sunt rezumate în versul:

„Lui Îi aparțin viața, vorbirea și vederea; / auzul, voința, știința și puterea.”

Ei spun: „Le afirmăm pe acestea deoarece rațiunea le indică; restul nu sunt indicate de rațiune, deci afirmăm ceea ce rațiunea dovedește și negăm ceea ce ea nu dovedește.” Aceștia sunt Ashāʿirah: au crezut în unele și au respins altele.

Acestea sunt categoriile de taʿṭīl în Numele și Atributele lui Allah, toate ramificându-se din inovația lui Jahm. „Cel care introduce în Islam o cale rea poartă păcatul ei și păcatul celor care o urmează până în Ziua Învierii.”

Fraților, dacă ați citi cărțile care adună afirmațiile acestor grupuri în această chestiune, ați vedea lucruri uimitoare și v-ați întreba: „Cum poate un om rațional — cu atât mai mult un credincios — să rostească asemenea cuvinte?” Însă cel căruia Allah nu îi dă lumină nu are nicio lumină. Cel a cărui vedere lăuntrică a fost orbită este asemenea celui cu vederea trupească oarbă: chiar dacă ar sta în fața soarelui strălucitor, nu l-ar vedea. Tot astfel, cel a cărui inimă a fost orbită poate sta în fața luminii adevărului fără să o vadă. Ne refugiem la Allah de aceasta.

De aceea trebuie întotdeauna să-I cerem lui Allah statornicie și să nu lase inimile noastre să devieze după ce ne-a călăuzit. Chestiunea este periculoasă. Shayṭān vine la fiul lui Ādam din toate direcțiile și încearcă să-i strecoare îndoieli în ʿaqīdah, în religie, în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său. Acestea sunt, în realitate, inovațiile care s-au răspândit în comunitatea islamică.

Însă, laudă lui Allah, nu a apărut nicio inovație fără ca Allah, prin harul și generozitatea Sa, să ridice pe cineva care să o scoată la iveală și să o respingă prin adevăr. Aceasta intră în sensul cuvântului lui Allah: „Noi am pogorât Admonestarea și Noi o vom păzi” (al-Ḥijr 15:9). Aceasta face parte din păstrarea Admonestării de către Allah și este, de asemenea, în acord cu înțelepciunea Lui. Allah l-a făcut pe Muḥammad ﷺ ultimul dintre profeți, iar mesajul trebuie să rămână pe pământ; altfel oamenii ar avea o scuză înaintea lui Allah. Dacă mesajul trebuie să rămână, atunci înțelepciunea lui Allah impune ca, ori de câte ori apare o inovație, El să ridice pe cineva care să o demascheze și să arate falsitatea ei. Și aceasta s-a întâmplat.

De aceea vă spun mereu: fiți preocupați de cunoaștere. Dacă nu ne înarmăm cu o cunoaștere întemeiată pe Qurʾān și Sunnah, se poate întâmpla cu noi ceea ce s-a întâmplat în alte țări musulmane. Înarmați-vă cu cunoașterea, ca să aveți claritate în religia voastră și ca să puteți lupta prin limbile și condeiele voastre împotriva celor care atacă religia lui Allah Preaslăvitul și Preaînaltul.

Toate aceste inovații s-au răspândit după Companioni. Companionii — Allah să fie mulțumit de ei — nu cercetau aceste lucruri în felul în care au făcut-o grupările de mai târziu. Ei primeau Qurʾān-ul și Sunnah potrivit sensului lor aparent și potrivit firii sănătoase. Apoi au venit inovatorii și au introdus în religia lui Allah ceea ce au introdus, fie din lipsă de cunoaștere, fie din slăbiciune de înțelegere, fie din intenție rea, iar prin aceste inovații au produs multă stricăciune. Însă, așa cum am spus, din înțelepciunea, lauda, binefacerea și harul lui Allah, nu a apărut nicio inovație fără ca El să ridice pe cineva care să o respingă și să îi arate falsitatea.

Dintre cei care au expus inovațiile și s-au ridicat cu putere pentru a le respinge a fost Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el. Îl rog pe Allah să ne adune pe noi și pe voi cu el în Grădinile Fericirii.

Acest om, prin care Allah a adus mult folos datorită harului pe care i l-a acordat, a scris această ʿaqīdah ca răspuns la cererea unuia dintre judecătorii din Wāsiṭ, care i s-a plâns de inovațiile răspândite între oameni și i-a cerut să alcătuiască pentru el un crez. Astfel a scris această epistolă.

Introducere

Începerea cu basmalah este obiceiul autorilor, urmând Cartea lui Allah, în care basmalah se află la începutul surelor, și urmând Sunnah Trimisului ﷺ.

Savanții au discutat mult despre analiza gramaticală a basmalei, despre sensul ei și despre verbul de care se leagă. Cea mai bună formulare este că ea se leagă de un verb subînțeles, plasat după expresie și potrivit contextului. Dacă o rostești înainte de a mânca, sensul subînțeles este: „În numele lui Allah mănânc”; dacă o rostești înainte de lectură: „În numele lui Allah citesc”.

Îl subînțelegem ca verb deoarece, în limbă, acțiunea aparține în primul rând verbelor, nu substantivelor. Verbele pot guverna sintactic fără condiții speciale, în timp ce substantivele o fac numai în anumite condiții; acțiunea este fundamentală pentru verb și derivată pentru substantiv.

Îl subînțelegem după expresie pentru două motive.

Primul este exclusivitatea: punerea complementului înainte indică limitarea. Astfel, „În numele lui Allah citesc” are sensul: „Nu citesc decât în numele lui Allah.”

Al doilea este binecuvântarea prin începerea cu Numele lui Allah Preaslăvitul și Preaînaltul.

Subînțelegem un verb specific, nu unul general, fiindcă exprimarea specifică indică mai clar intenția. Aș putea spune: „În numele lui Allah încep”, dar aceasta nu precizează ce anume fac. „În numele lui Allah citesc” este specific și arată mai limpede sensul urmărit.

„Allah” este Numele propriu al lui Allah Preaputernicul și Mărețul și nimeni altcineva nu este numit astfel în mod absolut. Sensul său este al-Maʾlūh, adică Cel adorat cu iubire și preamărire. Potrivit opiniei mai puternice, Numele este derivat. Allah spune: „El este Allah în ceruri și pe pământ; El cunoaște ceea ce ascundeți și ceea ce arătați și cunoaște ceea ce agonisiți” (al-Anʿām 6:3), adică El este Cel adorat în ceruri și pe pământ.

„Al-Raḥmān” indică o milă vastă și cuprinzătoare; forma arabă faʿlān indică amploare și plinătate, așa cum se spune despre un om ghadbān atunci când este plin de mânie.

„Al-Raḥīm” este un Nume care indică acțiunea milei, forma faʿīl putând avea sens activ.

Prin reunirea celor două Nume, al-Raḥmān și al-Raḥīm, înțelegem că mila lui Allah este vastă și că ajunge la creație. De aici și explicația unora: al-Raḥmān indică mila generală, iar al-Raḥīm mila specială pentru credincioși. Mila de care necredinciosul are parte este limitată la această lume; în Viața de Apoi, când locuitorii Focului vor cere să fie scoși și vor recunoaște stăpânirea lui Allah asupra lor, nu vor fi tratați prin milă, ci prin dreptate: „Rămâneți acolo umiliți și nu-Mi mai vorbiți!” (al-Muʾminūn 23:108).

„Laudă lui Allah, Cel care Și-a trimis Trimisul...”

Allah Preaînaltul este lăudat pentru perfecțiunea Lui și pentru binefacerile Lui. Îl lăudăm deoarece Atributele Lui sunt desăvârșite din toate punctele de vedere și Îl lăudăm pentru deplinătatea binefacerii și bunătății Sale: „Orice binefacere pe care o aveți este de la Allah” (al-Naḥl 16:53). Cea mai mare binefacere acordată creației este trimiterea trimișilor, prin care oamenii sunt călăuziți. De aceea autorul spune: „Laudă lui Allah, Cel care Și-a trimis Trimisul cu călăuzirea și religia adevărului.”

Prin „Trimisul” se poate înțelege genul, fiindcă toți trimișii au fost trimiși cu călăuzirea și religia adevărului. Însă cel prin care Allah a desăvârșit mesajul este Muḥammad ﷺ. Prin el Allah a încheiat profeția și a desăvârșit construcția, așa cum Profetul ﷺ s-a descris în raport cu trimișii dinaintea lui prin pilda unui om care a construit un palat frumos și l-a completat, cu excepția locului unei singure cărămizi. Oamenii se minunau de palat, dar observau locul acelei cărămizi. Profetul ﷺ a spus: „Eu sunt acea cărămidă și eu sunt Pecetea profeților.”

„...cu călăuzirea și religia adevărului, ca să o facă biruitoare asupra tuturor religiilor”

„Cu călăuzirea”: prepoziția poate indica însoțirea, iar „călăuzirea” este cunoașterea folositoare; sau poate avea sens tranzitiv, adică ceea ce a fost trimis prin el este călăuzirea și religia adevărului.

„Religia adevărului” este fapta dreaptă. Cuvântul dīn poate însemna acțiunea religioasă sau răsplata pentru acțiune. În primul sens este cuvântul lui Allah: „Cu adevărat, religia la Allah este Islamul” (Āl ʿImrān 3:19). În sens de răsplată: „Și ce te va face să înțelegi ce este Ziua Judecății?” (al-Infiṭār 82:17). „Adevărul” este opusul falsului și cuprinde ceea ce aduce beneficii și îndepărtează daunele, atât în hotărâri, cât și în relatări.

„Ca să o facă biruitoare asupra tuturor religiilor”: lām-ul indică scopul, iar „să o facă biruitoare” înseamnă să o ridice deasupra celorlalte, fiindcă ẓuhūr are sens de înălțare. Spatele animalului este partea lui cea mai înaltă, iar „spatele pământului” este suprafața lui. Allah spune: „Dacă Allah i-ar lua pe oameni la socoteală pentru ceea ce au agonisit, nu ar mai lăsa pe suprafața pământului nicio vietate” (Fāṭir 35:45).

Pronumele din „să o facă biruitoare” se poate referi fie la Trimis, fie la religia adevărului. Dacă se referă la religia adevărului, sensul este că această religie va fi ridicată deasupra tuturor religiilor și, cu atât mai mult, deasupra celor care nu urmează nicio religie. Dacă se referă la Trimis ﷺ, Allah îl face biruitor pentru că el poartă religia adevărului.

În ambele cazuri, cel care se ține de această religie adevărată este cel înălțat și biruitor. Cine caută putere în altceva caută, de fapt, umilință, deoarece nu există biruință, putere sau onoare decât prin religia adevărului. De aceea vă chem, fraților, să vă țineți de religia lui Allah exterior și interior, în adorare, comportament și caracter, precum și în chemarea la ea, până când religia se întărește și comunitatea se îndreaptă.

Lingviștii spun că prepoziția bāʾ din expresia arabă are rol de întărire și de înfrumusețare a formulării, iar sensul de bază este: „Allah este de ajuns.”

Cuvântul „Martor” este un determinant explicativ, iar expresia poate fi analizată ca și cum ar spune: „Mărturia lui Allah este de ajuns.” Care este legătura dintre „Allah este de ajuns ca Martor” și „ca să o facă biruitoare asupra tuturor religiilor”?

Legătura este limpede. Acest Profet ﷺ a venit la oameni spunând: cel care mă ascultă intră în Paradis, iar cel care mă nesocotește intră în Foc.

 Prin faptele sale, el arată că îl tratează pașnic pe cel care îl ascultă și îl combate pe cel care i se împotrivește. Prin această religie se luptă cu oamenii, iar în cadrul luptei sângele, averile, femeile și urmașii lor intră sub hotărârile războiului. Allah i-a dat sprijin, putere și biruință. Această împuternicire pe pământ este o mărturie prin faptă din partea lui Allah că el este sincer și că religia lui este adevărată. Cel care născocește o minciună despre Allah are ca final umilirea, dispariția și pierderea. Uită-te la cei care au pretins profeția: au fost uitați și distruși, precum Musaylimah al-Kadhdhāb, al-Aswad al-ʿAnsī și alții. În schimb, chemarea lui Muḥammad ﷺ există până astăzi - laudă lui Allah - și va rămâne statornică până la apropierea Orei. Îl rugăm pe Allah să ne întărească pe ea. Până astăzi, prin chemarea lui, cei dintre necredincioși care i se împotrivesc sunt combătuți, averile lor intră sub hotărârile războiului, iar femeile și urmașii lor pot fi luați captivi. Aceasta este o mărturie prin faptă: Allah nu l-a făcut de rușine, nu l-a abandonat și nu l-a declarat mincinos. De aceea această mărturie vine după cuvintele: „ca să o facă să biruie asupra întregii religii”.

„Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Singur, fără asociat, recunoscând aceasta și afirmând tawḥīd-ul...”

„Mărturisesc” înseamnă: recunosc cu inima și rostesc cu limba. Mărturia este o rostire și o informare despre ceea ce se află în inimă. Când depui mărturie în fața unui judecător, rostești cu limba ceea ce se află în inimă. A fost ales cuvântul „mărturie”, nu doar „recunoaștere”, deoarece rădăcina lui indică prezența și vederea lucrului; este ca și cum cel care rostește ceea ce se află în inima lui ar vedea lucrul cu propriii ochi.

„Lā ilāha illā Allāh” înseamnă: nu există nicio divinitate adorată pe drept în afară de Allah. În analiza gramaticală, predicatul negației este omis, iar Numele lui Allah vine ca excepție care afirmă adevărata divinitate.

„Singur” întărește partea afirmativă.

„Fără asociat” întărește partea negativă.

„Recunoscând aceasta”: cuvântul arab este un maṣdar și poate fi considerat mafʿūl muṭlaq, un substantiv verbal care întărește sensul lui „mărturisesc”. Gramaticienii spun că, atunci când substantivul verbal are sensul verbului fără a avea aceleași litere, este un maṣdar semantic; dacă are și același sens, și aceeași rădăcină, este unul literal. De exemplu, în arabă, un maṣdar format din aceeași rădăcină ca verbul este literal, iar unul care exprimă același sens printr-o altă rădăcină este semantic; la fel se face distincția între formele care exprimă „a se ridica” și „a sta în picioare”, ori între „a se așeza” și „a ședea”.

„Și afirmând tawḥīd-ul” este un substantiv verbal care întărește sensul lui „lā ilāha illā Allāh”.

„Și mărturisesc că Muḥammad este robul Său...”

Despre „mărturisesc” spunem ceea ce am spus la prima mărturie.

Muḥammad este fiul lui ʿAbdullāh, fiul lui ʿAbd al-Muṭṭalib, al-Qurashī, al-Hāshimī, din descendența lui Ismāʿīl, fiul lui Ibrāhīm. El are cea mai nobilă descendență dintre oameni — pacea și binecuvântarea fie asupra lui.

Acest Profet nobil este robul lui Allah și Trimisul Lui. Este cel mai devotat dintre oameni în adorarea lui Allah și cel care a împlinit în modul cel mai deplin ʿubūdiyyah față de El. Se ridica noaptea în rugăciune până i se umflau picioarele. I se spunea: „De ce faci aceasta, când Allah ți-a iertat păcatele trecute și viitoare?” Iar el răspundea: „Să nu fiu, atunci, un rob recunoscător?”

 Allah l-a lăudat pe Nūḥ spunând: „El a fost cu adevărat un rob recunoscător” (al-Isrāʾ 17:3), iar Profetul ﷺ a dorit să atingă această treaptă și să-L adore pe Allah așa cum se cuvine. De aceea era cel mai evlavios dintre oameni, cel mai temător de Allah și cel mai doritor de ceea ce se află la Allah.

Faptul că Muḥammad ﷺ este rob al lui Allah implică faptul că nu are putere să-și procure vreun folos și nici să îndepărteze vreun rău, nici pentru sine, nici pentru alții și nu are nicio parte în rubūbiyyah. Este un rob nevoiaș înaintea lui Allah, care Îl roagă, Îl cheamă, speră în El și se teme de El. Allah i-a poruncit să declare aceasta în mod explicit: „Spune: «Eu nu dețin pentru mine însumi nici folos, nici rău, decât ceea ce voiește Allah. Dacă aș fi cunoscut nevăzutul, aș fi dobândit mult bine și niciun rău nu m-ar fi atins»” (al-Aʿrāf 7:188). Și: „Spune: «Eu nu vă spun că la mine se află vistieriile lui Allah, nici că știu nevăzutul, nici că sunt un înger. Eu nu urmez decât ceea ce mi se revelează»” (al-Anʿām 6:50). Și: „Spune: «Eu nu am putere să vă aduc nici rău, nici călăuzire.» Spune: «Nimeni nu mă poate proteja de Allah și nu voi găsi niciun refugiu în afară de El; eu nu fac decât să transmit de la Allah mesajele Lui»” (al-Jinn 72:21-23).

Concluzia este că Muḥammad ﷺ este robul lui Allah, iar acest statut de rob exclude în mod absolut orice participare a sa la prerogativele rubūbiyyah.

Dacă Muḥammad, Trimisul lui Allah ﷺ, are această poziție, ce să mai spunem despre cei care sunt sub el dintre robii lui Allah? Ei nu dețin pentru ei înșiși nici folos, nici rău și cu atât mai puțin pentru alții. Prin aceasta se vede lipsa de judecată a celor care îi cheamă, în afară de Allah, pe cei despre care pretind că sunt awliyāʾ.

Această descriere nu îi aparține nimănui după Trimisul lui Allah ﷺ, deoarece el este Pecetea profeților. El a ajuns la un loc la care nu a ajuns niciun om și, din câte știm, niciun înger, cu excepția poate a purtătorilor Tronului. A ajuns deasupra celui de-al șaptelea cer, într-un loc în care a auzit scârțâitul condeielor decretului prin care Allah hotărăște asupra creației Sale.

 Din câte știm, nimeni nu a ajuns la acest nivel. Allah i-a vorbit fără intermediar, l-a trimis întregii creații și l-a sprijinit cu semne mărețe pe care nimeni dintre oameni sau dintre trimișii dinaintea lui nu le-a avut în același fel; dintre acestea, cea mai mare este acest Qurʾān măreț. Allah spune, în sensul versetului: „Ei spun: «De ce nu i-au fost pogorâte semne de la Domnul său?» Spune: «Semnele sunt numai la Allah, iar eu sunt doar un avertizator limpede.» Oare nu le este de ajuns că ți-am pogorât Cartea care le este recitată?” (al-ʿAnkabūt 29:50-51). Aceasta îi este de ajuns celui care are inimă sau care ascultă cu atenție; cel care se întoarce însă va spune, asemenea celor de dinainte: „Acestea sunt poveștile celor vechi.”

Concluzia este că Muḥammad ﷺ este Trimisul lui Allah și Pecetea profeților. Allah a încheiat prin el profeția și, odată cu ea, și trimiterea de noi mesageri. Dacă profeția, care este noțiunea mai largă, s-a încheiat, atunci cu atât mai mult s-a încheiat și risālah, care este mai specifică.

„Allah să-l binecuvânteze pe el, pe familia și pe Companionii lui...”

Cel mai bun sens dat expresiei „Allah să-l binecuvânteze” este cel transmis de Abū al-ʿĀliyah — Allah să aibă milă de el: „Ṣalāh lui Allah asupra Trimisului Său înseamnă lauda pe care Allah i-o aduce în adunarea cea înaltă.”

Cei care au explicat ṣalāh lui Allah doar prin „milă” au o explicație slabă, deoarece mila poate fi cerută pentru oricine. Savanții sunt de acord că este permis să spui despre un om: „Allah să aibă milă de el”, în timp ce au discutat dacă se poate spune despre cineva, în mod obișnuit: „Allah să-l binecuvânteze.” Aceasta arată că ṣalāh nu este identică cu mila. Allah spune: „Aceștia au asupra lor binecuvântări de la Domnul lor și milă” (al-Baqarah 2:157); coordonarea indică diferențiere. Așadar, ṣalāh este mai specifică decât mila. Ṣalāh lui Allah asupra Trimisului Său este lauda pe care Allah i-o aduce în adunarea cea înaltă.

„Și asupra familiei lui”: când „familia” este menționată singură sau împreună cu Companionii, ea poate desemna adepții lui în religie de la momentul trimiterii sale până în Ziua Învierii. Acest sens se vede și în folosirea expresiei „familia lui Firʿawn”: „Focul la care sunt expuși dimineața și seara, iar în Ziua în care se va ridica Ora: «Introduceți familia lui Firʿawn în cea mai aspră pedeapsă!»” (Ghāfir 40:46), adică adepții lui în religie.

Când cuvântul „familie” este menționat împreună cu „adepții”, atunci „familia” se referă la credincioșii din Ahl al-Bayt, casa Profetului ﷺ.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah nu a menționat aici „adepții”, ci a spus: „familia și Companionii lui”. Prin urmare, spunem că „familia” îi include pe adepții săi în religie, iar Companionii sunt toți cei care s-au întâlnit cu Profetul ﷺ crezând în el și au murit în această stare.

Menționarea Companionilor după familie este un exemplu de menționare a unei categorii speciale după una generală, deoarece statutul de Companion este mai specific decât simpla urmare a religiei.

„...și să-i dăruiască pace din belșug”

În cuvântul „să-i dăruiască pace” există cererea de protecție de rele și defecte, iar în ṣalāh există cererea împlinirii binelui. Autorul a reunit, astfel, cererea ca Allah să îi acorde Profetului Său binele — în special lauda în adunarea cea înaltă — și să îndepărteze de la el răul; și același lucru pentru cei care îl urmează.

Formulările „ṣallā” și „sallama” sunt, ca formă, propoziții enunțiative, dar ca sens sunt rugăminți și duʿāʾ.

„Din belșug” înseamnă o pace suplimentară, adică o cerere separată pentru pace după cererea de ṣalāh.

Potrivit savanților, „trimis” este: „cel căruia i s-a revelat o lege și i s-a poruncit să o transmită.”

Profetul ﷺ a devenit nabī prin revelația: „Citește în numele Domnului tău care a creat...” până la: „L-a învățat pe om ceea ce nu știa” (al-ʿAlaq 96:1-5), și a fost trimis ca rasūl prin: „O, tu cel înveșmântat! Ridică-te și avertizează!” (al-Muddaththir 74:1-2).

Expresia arabă ammā baʿd ține locul unei construcții condiționale și înseamnă aproximativ: „Orice ar urma după aceasta...”. Ibn Mālik a rezumat regula într-un vers de gramatică.

Sensul expresiei „iar apoi, acesta...” este: după cele menționate, ceea ce urmează este aceasta. Particula fa leagă răspunsul de condiția implicită.

Se poate spune și că ammā este pur și simplu o particulă condițională și de detaliere, iar sensul este: „După ce am spus cele de mai sus, menționez acum ceea ce urmează.” Nu este neapărat nevoie să reconstruim un verb complet în minte.

Cuvântul „acesta” este în mod normal o indicație către ceva prezent și perceptibil. Autorul a scris însă introducerea înainte ca lucrarea să fie pusă înaintea cititorului. Savanții au dat mai multe explicații. Dacă autorul a scris mai întâi lucrarea și abia apoi introducerea, lucrul către care făcea trimitere exista deja, deci nu este nicio problemă. Dacă introducerea a fost scrisă înainte, atunci el indică sensurile deja formate în mintea sa și pe care urma să le aștearnă în scris. Mai există și o a treia explicație: autorul vorbește din perspectiva cititorului; când cititorul primește cartea, ea se află deja înaintea lui, ca și cum autorul ar spune: „Acest lucru pe care îl ai înaintea ta este...”

Cuvântul „crez” (iʿtiqād) provine, lingvistic, din ideea de legare și strângere. În terminologia lor, înseamnă hotărârea fermă a minții și inimii asupra unui lucru. Spui: „Cred cutare lucru”, adică m-am decis ferm asupra lui în inimă. Dacă această hotărâre corespunde realității, este corectă; dacă o contrazice, este coruptă. Credința noastră că Allah este o singură Divinitate este corectă; credința creștinilor că Allah este unul din trei este falsă, deoarece contrazice realitatea. Legătura cu sensul lingvistic este limpede: cel care hotărăște în inimă asupra unui lucru este ca și cum și-ar lega inima de el, astfel încât să nu-i scape.

„Gruparea” înseamnă o comunitate sau o categorie. Allah spune: „De ce nu ar pleca din fiecare grupare o parte dintre ei...?” (al-Tawbah 9:122). Forma arabă poate avea și sensul de despărțire, în funcție de vocalizare.

„Salvată” provine de la „a scăpa”. Ea este salvată în această lume de inovații și salvată în Viața de Apoi de Foc.

Profetul ﷺ a spus că această comunitate se va împărți în șaptezeci și trei de grupări și că toate, în afară de una, sunt amenințate cu Focul. Când a fost întrebat cine este cea salvată, a indicat pe cei care sunt pe ceea ce era el și Companionii săi.

Acest ḥadīth explică sensul „salvată”: cel care urmează ceea ce a urmat Profetul ﷺ și Companionii săi este salvat de inovații. Iar expresia despre salvarea de Foc arată salvarea în Viața de Apoi. Așadar, salvarea este de inovații în această lume și de Foc în Viața de Apoi.

„...sprijinită până la venirea Orei...”

„Sprijinită” este o formulare aleasă în acord cu ḥadīth-ul: „Va continua să existe o parte din comunitatea mea, vizibilă și biruitoare pe adevăr.”

 „Vizibilă” are sens de biruitoare, după cum Allah spune: „I-am sprijinit pe cei care au crezut împotriva dușmanului lor și au devenit biruitori” (al-Ṣaff 61:14). Cel care îi sprijină este Allah, prin îngerii și robii Săi credincioși. Ea este sprijinită până aproape de venirea Orei.

Aici apare o aparentă problemă: Profetul ﷺ a informat că Ora va veni peste cei mai răi oameni

 și că nu va veni până când nu va mai fi spus pe pământ „Allah, Allah”

. Cum împăcăm aceasta cu „până la venirea Orei”?

Răspunsul este că sensul este: până aproape de venirea Orei, potrivit ḥadīth-ului „până când vine porunca lui Allah”

. Sau se poate înțelege „până la ora lor”, adică moartea lor, deoarece pentru cel care moare a început propria sa înviere. Prima explicație este însă mai apropiată. Am recurs la această interpretare pentru că există o dovadă care o cere, iar interpretarea sprijinită de dovadă este permisă, fiindcă toate textele vin de la Allah.

Ei sunt atribuiți Sunnei pentru că se țin de ea și Jamāʿah pentru că sunt uniți asupra ei.

Dacă întrebi: cum pot fi numiți „oamenii Sunnei și ai Jamāʿah”, când ei înșiși sunt Jamāʿah? Nu înseamnă aceasta că lucrul este atribuit lui însuși?

Răspunsul este că sensul originar al cuvântului jamāʿah este „adunarea” sau „unitatea”; este un nume al acțiunii. Apoi termenul a fost transferat asupra oamenilor reuniți. Prin urmare, „Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah” înseamnă oamenii Sunnei și ai unității: sunt oamenii Sunnei pentru că se țin de ea și ai unității pentru că sunt reuniți asupra ei.

De aceea această grupare nu s-a fragmentat așa cum s-au fragmentat oamenii inovației. Jahmiyyah sunt împărțiți, Muʿtazilah sunt împărțiți, Rāfiḍah sunt împărțiți și alte grupări ale taʿṭīl-ului sunt împărțite. Această grupare însă este unită asupra adevărului. Pot exista între membrii ei diferențe de opinie, dar sunt diferențe care nu îi determină să se declare unii pe alții rătăciți și pentru care inimile lor rămân deschise. Au existat, de exemplu, diferențe în unele chestiuni legate de ʿaqīdah: dacă Profetul ﷺ L-a văzut pe Domnul său cu ochii sau nu; dacă pedeapsa mormântului este asupra trupului și sufletului sau asupra sufletului; și alte asemenea lucruri. Acestea sunt însă chestiuni secundare în raport cu marile fundamente. Chiar când diferă, nu se declară unii pe alții rătăciți din această cauză, spre deosebire de oamenii inovației.

Așadar, ei sunt uniți asupra Sunnei și sunt Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah.

Din cuvintele autorului se înțelege și că nu intră sub această denumire cei care îi contrazic în metodologie. De exemplu, Ashāʿirah și Māturīdiyyah nu sunt considerați, în acest capitol al Numelor și Atributelor, Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah, deoarece contrazic ceea ce a fost Profetul ﷺ și Companionii săi în a lăsa Atributele lui Allah potrivit adevărului lor. De aceea, este greșit să se afirme că „Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah sunt trei: Salafiyyah, Ashāʿirah și Māturīdiyyah”. Cum pot fi toate trei numite „Ahl as-Sunnah” dacă se contrazic una pe alta? Și cum pot fi „Jamāʿah” dacă nu sunt unite? Cuvintele sunt judecate după sensurile lor. Cel care urmează Sunnah se numără printre oamenii Sunnei, iar cel care o contrazice în această chestiune nu este. Prin urmare, Salaf sunt Ahl as-Sunnah wa-l-Jamāʿah în crez, iar oricine vine după ei până în Ziua Învierii și urmează calea Profetului ﷺ și a Companionilor săi se află pe calea Salaf.

„Iar [crezul lor] este credința în Allah...”

Această ʿaqīdah a fost stabilită pentru noi de Profetul ﷺ în răspunsul dat lui Jibrīl când acesta a întrebat: Ce este Islamul? Ce este īmān-ul? Ce este iḥsān-ul? Când este Ora? Profetul ﷺ a spus despre īmān: „Să crezi în Allah, în îngerii Lui, în Cărțile Lui, în trimișii Lui, în Ziua de Apoi și în decret, atât binele cât și răul lui.”

Mulți oameni spun că īmān înseamnă, lingvistic, doar „a crede” sau „a confirma”. Însă această explicație nu este exactă. Īmān-ul, în limbă, este recunoașterea unui lucru întemeiată pe confirmarea lui. Spui „am crezut în cutare lucru” și „am recunoscut cutare lucru”; spui „l-am crezut pe cutare”, dar nu formulezi īmān-ul în același mod față de o persoană.

Prin urmare, īmān-ul cuprinde ceva mai mult decât simpla confirmare: recunoaștere și acceptare, ceea ce implică primirea relatărilor și supunerea față de hotărâri. Aceasta este credința. Simplul fapt de a admite că Allah există nu este suficient până când această admitere nu implică acceptarea relatărilor și supunerea față de poruncile Lui.

Credința în Allah cuprinde patru lucruri

1. Credința în existența Lui, Preaslăvitul și Preaînaltul.

2. Credința în rubūbiyyah Lui, adică unicitatea Lui în rubūbiyyah.

3. Credința în unicitatea Lui în ulūhiyyah.

4. Credința în Numele și Atributele Lui.

Îmān-ul nu se poate realiza fără acestea. Cel care nu crede în existența lui Allah nu este credincios. Cel care crede în existența Lui, dar nu în unicitatea Lui în rubūbiyyah, nu este credincios. Cel care crede în Allah și în unicitatea Lui în rubūbiyyah, dar nu în ulūhiyyah, nu este credincios. Iar cel care crede în Allah și în unicitatea Lui în rubūbiyyah și ulūhiyyah, dar nu crede în Numele și Atributele Lui, are o deficiență gravă; în unele forme aceasta poate anula īmān-ul în întregime, iar în altele îi anulează perfecțiunea.

Dacă cineva întreabă: Care este dovada existenței lui Allah Preaputernicul și Mărețul?

Spunem: existența lui Allah este indicată de rațiune, simțuri și revelație. Dacă dorești, adaugă și fiṭrah; astfel dovezile sunt patru: rațiunea, simțurile, fiṭrah și revelația. Am menționat revelația la urmă nu pentru că ar fi mai puțin importantă, ci pentru că uneori vorbim cu cineva care nu recunoaște încă autoritatea revelației.

Întrebăm: aceste lucruri existente s-au creat pe ele însele sau au apărut întâmplător?

Dacă spui că s-au creat pe ele însele, acest lucru este imposibil din punct de vedere rațional. Înainte să existe erau inexistente; cum ar putea ceva inexistent să se aducă pe sine în existență? Inexistentul nu este nimic până nu este creat, deci nu se poate crea singur.

Dacă spui că au apărut din întâmplare, și acest lucru este imposibil. Îl întrebăm pe cel care neagă: avioanele, rachetele, automobilele și toate mașinăriile fabricate au apărut întâmplător? Va spune: imposibil. Atunci nici păsările, munții, soarele, luna, stelele, copacii, cărbunii, nisipurile, mările și toate celelalte nu pot apărea pur și simplu din întâmplare.

Se povestește că un grup de sumaniyyah din India au venit la Abū Ḥanīfah — Allah să aibă milă de el — pentru a discuta despre existența Creatorului. Abū Ḥanīfah era dintre cei mai inteligenți savanți și le-a spus să revină peste o zi sau două. Când au revenit și l-au întrebat ce a pregătit, el a spus: „Mă gândeam la o corabie plină de mărfuri și provizii, care străbate singură valurile, ajunge în port, se descarcă singură și apoi pleacă, fără căpitan și fără oameni care să o descarce.” Ei au spus: „La aceasta te gândești? Atunci nu ai minte! Cum ar putea o corabie să vină fără căpitan, să se descarce și să plece singură?” El le-a răspuns: „Dacă nu puteți concepe aceasta, cum puteți concepe cerurile, soarele, luna, stelele, munții, copacii, animalele și oamenii fără un Creator?” Atunci au înțeles că le-a vorbit prin propriile lor rațiuni și nu au avut răspuns.

Un beduin a fost întrebat: „Prin ce L-ai cunoscut pe Domnul tău?” El a răspuns: „Urma indică trecătorul, iar bălegarul indică existența cămilei. Un cer cu constelații, un pământ cu drumuri și mări cu valuri — oare nu indică ele existența Celui care Aude Totul și Vede Totul?”

De aceea Allah spune: „Au fost ei creați din nimic? Sau sunt ei înșiși creatorii?” (al-Ṭūr 52:35).

Începutul textului al-Wāsiṭiyyah și explicația sa

Primul volum al explicației Crezului al-Wāsiṭiyyah, dedicat studiului crezului Ahl al-Sunnah în lumina Coranului și a Sunnei.

Relatat de al-Bukhārī (5961) și Muslim (2107), de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea. Profetul ﷺ a spus că făuritorilor acestor imagini li se va spune în Ziua Învierii: „Dați viață lucrurilor pe care le-ați creat.”

Relatat de al-Bukhārī (5053) și Muslim (2111), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el.

Ibn Taymiyyah, „Risālat al-ʿUbūdiyyah”, în Majmūʿ al-Fatāwā, 10/149.

Relatat de al-Lālakāʾī în „Sharḥ al-Sunnah”, de la al-Shaʿbī. Ibn Taymiyyah îl menționează în Minhāj al-Sunnah (1/29) și indică savanții care l-au relatat. Al-Ḥāfiẓ l-a considerat ḥasan în Fatḥ al-Bārī (12/270).

Relatat de Aḥmad în al-Musnad (1/110) și Faḍāʾil al-Ṣaḥābah (397), de Ibn Abī ʿĀṣim în al-Sunnah (1/570) și de Ibn Mājah (106), de la ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el. Sensul relatării se află și în Ṣaḥīḥ al-Bukhārī (3671), de la Muḥammad ibn al-Ḥanafiyyah.

Relatat de al-Bukhārī (3610) și Muslim (1064); ediția arabă mai indică Muslim (48), de la Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el.

Parte dintr-un ḥadīth relatat de Muslim (1017), de la Jarīr ibn ʿAbd Allāh al-Bajalī — Allah să fie mulțumit de el.

Relatat de al-Bukhārī, Kitāb al-Manāqib, capitolul despre Pecetea profeților, și de Muslim, Kitāb al-Faḍāʾil, capitolul despre faptul că Profetul ﷺ este Pecetea profeților.

Relatat de al-Bukhārī, Kitāb al-Iʿtiṣām, capitolul despre urmarea Sunnei Trimisului lui Allah ﷺ.

Relatat de al-Bukhārī, Kitāb al-Tahajjud, capitolul despre rugăciunea de noapte a Profetului ﷺ, și de Muslim, Kitāb Ṣifāt al-Munāfiqīn, capitolul despre înmulțirea faptelor și străduința în adorare.

Relatat de al-Bukhārī, Kitāb al-Ṣalāh, capitolul despre felul în care au fost prescrise rugăciunile în timpul Isrāʾ.

Relatat de al-Tirmidhī, Kitāb al-Īmān, capitolul despre împărțirea acestei Ummah; de al-Lālakāʾī în Sharḥ al-Sunnah (147); și de al-Ḥākim (1/129).

Relatat de al-Bukhārī și Muslim; ediția arabă indică la al-Bukhārī capitolul din Kitāb al-Manāqib și la Muslim, Kitāb al-Imārah, capitolul cu ḥadīth-ul „Va continua să existe o parte din Ummah mea...”.

Relatat de Muslim, Kitāb al-Fitan, capitolul despre apropierea Orei.

Relatat de Muslim, Kitāb al-Īmān, capitolul despre dispariția īmān-ului la sfârșitul vremurilor.

Ediția arabă trimite aici la o referință menționată puțin mai înainte („nr. 29”).

Relatat de Muslim, Kitāb al-Īmān, capitolul despre explicarea stâlpilor īmān-ului și ai Islamului.

Relatat de al-Bukhārī, Kitāb al-Istisqāʾ, capitolul despre rugăciunea pentru ploaie în khuṭbah de vineri, și de Muslim, Kitāb Ṣalāt al-Istisqāʾ, capitolul despre duʿāʾ-ul pentru ploaie.

Relatat de Muslim, Kitāb Ṣalāt al-Musāfirīn, capitolul despre duʿāʾ în rugăciunea de noapte.

Relatat de Aḥmad (4/278), Abū Dāwūd, Kitāb al-Sunnah, capitolul despre întrebarea din mormânt, și al-Ḥākim (1/93), care l-a declarat autentic după condițiile celor doi Shaykhi; al-Dhahabī a fost de acord. Al-Haythamī a spus că relatarea lui Aḥmad are transmițători ai colecției autentice (3/49).

Relatat de al-Bukhārī (6408), în Kitāb al-Daʿawāt, capitolul despre meritul pomenirii lui Allah, și de Muslim (2689), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el. Formularea citată este cea a lui al-Bukhārī.

Relatat de Aḥmad (5/173), al-Tirmidhī (2312), Ibn Mājah (4190) și al-Ḥākim (2/510), de la Abū Dharr — Allah să fie mulțumit de el. Al-Albānī l-a declarat autentic în al-Silsilah al-Ṣaḥīḥah (1722).

Relatat de Muslim (162), de la Anas — Allah să fie mulțumit de el — în Kitāb al-Īmān, capitolul despre al-Isrāʾ.

Relatat de al-Bukhārī (3232, 3233), de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — în Kitāb Badʾ al-Khalq.

Relatat de al-Bukhārī (7440), în Kitāb al-Tawḥīd, și de Muslim (194), în Kitāb al-Īmān. Relatarea îl menționează pe Nūḥ — pacea fie asupra lui — drept primul trimis către oamenii pământului.