Explicația Crezului al-Wāsiṭiyyah — Volumul I

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Înainte de a începe să vorbim despre această măreață epistolă, dorim să arătăm că toate mesajele trimișilor, de la primul dintre ei, Nūḥ — pacea fie asupra lui — până la ultimul dintre ei, Muḥammad ﷺ, au chemat la tawḥīd.

Allah Preaînaltul spune, în sensul versetului: „Și nu am trimis înaintea ta niciun trimis fără să-i revelăm: «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Mine, așadar adorați-Mă!»” (al-Anbiyāʾ 21:25).

Și spune, în sensul versetului: „Am trimis în fiecare comunitate un trimis [care să spună]: «Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!»” (al-Naḥl 16:36).

Aceasta deoarece creația a fost creată pentru Unul singur, iar Acela este Allah Preaputernicul și Mărețul. A fost creată pentru adorarea Lui, astfel încât inimile oamenilor să se lege de El prin adorare și preamărire, teamă și speranță, încredere, dorință și frică, până când se desprind de orice lucru al acestei lumi care nu îi ajută la împlinirea tawḥīd-ului față de Allah în toate aceste privințe. Tu ești o făptură și, prin urmare, trebuie să aparții Creatorului tău cu inima și cu trupul, în toate lucrurile.

De aceea, chemarea trimișilor — pacea fie asupra lor — s-a concentrat asupra acestei chestiuni mărețe și importante: adorarea lui Allah, Singur, fără niciun asociat.

Trimișii pe care Allah i-a trimis oamenilor nu au chemat la tawḥīd ar-rubūbiyyah în același fel în care au chemat la tawḥīd al-ulūhiyyah. Cei care neagă tawḥīd ar-rubūbiyyah sunt foarte puțini; chiar și cei care îl neagă nu reușesc, în adâncul sufletului, să-l respingă cu adevărat, cu excepția cazului în care și-au pierdut până și cea mai elementară capacitate de judecată. Ei îl pot nega doar din încăpățânare și sfidare.

Savanții — Allah să aibă milă de ei — au împărțit tawḥīd-ul în trei categorii.

Prima categorie: Tawḥīd ar-Rubūbiyyah

Aceasta înseamnă: „a-L afirma pe Allah Preaslăvitul și Preaînaltul ca Unic în trei privințe: creația, stăpânirea și administrarea”.

Dovada este cuvântul lui Allah, în sensul versetului: „Oare nu Lui Îi aparțin creația și porunca?” (al-Aʿrāf 7:54). Indicația versetului constă în faptul că predicatul, care în mod obișnuit ar veni după subiect, a fost pus înainte. Regula retorică spune că aducerea înainte a ceea ce în mod normal vine mai târziu indică exclusivitate. Observă și începutul versetului prin „Oare nu...?”, formulă care atrage atenția și întărește afirmația: „Oare nu Lui Îi aparțin creația și porunca?”, adică Lui și nimănui altcuiva. „Creația” este creația, iar „porunca” înseamnă administrarea.

În ceea ce privește stăpânirea, dovada este, de exemplu, cuvântul lui Allah: „A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului” (al-Jāthiyah 45:27). Aceasta arată că El este unic în stăpânire. Modul de argumentare este, ca mai înainte, aducerea înainte a ceea ce în mod normal vine mai târziu.

Prin urmare, Domnul Preaputernic și Măreț este unic în creație, stăpânire și administrare.

Dacă spui: Cum împaci această afirmație cu textele care atribuie „crearea” și altora decât lui Allah, precum cuvântul Lui: „Binecuvântat este Allah, Cel mai bun dintre creatori” (al-Muʾminūn 23:14), sau cuvântul Profetului ﷺ despre făuritorii de imagini: „Li se va spune: «Dați viață celor pe care le-ați creat»”¹, sau cuvântul lui Allah din ḥadīth-ul qudsī: „Cine este mai nedrept decât cel care încearcă să creeze precum creația Mea?”² Cum împaci, așadar, afirmația că Allah este unic în creație cu aceste texte?

Răspunsul este că „a crea”, în sens propriu, înseamnă a aduce ceva în existență, iar aceasta Îi aparține numai lui Allah Preaînaltul. Transformarea unui lucru dintr-o formă în alta nu este creație adevărată, chiar dacă poate fi numită „creare” din perspectiva modelării. În realitate, nu este o creare completă. De exemplu, un tâmplar face o ușă din lemn și se poate spune, într-un anumit sens, că „a creat” o ușă; însă materia din care a lucrat-o a fost creată de Allah. Toți oamenii, indiferent de puterea lor, nu pot crea nici măcar un bețișor de siwāk, niciun atom și nicio muscă.

Ascultă cuvântul lui Allah, în sensul versetului: „O, oameni! Vi s-a dat o pildă, așadar ascultați-o: cei pe care îi chemați în afară de Allah nu vor putea crea nici măcar o muscă, chiar dacă s-ar aduna cu toții pentru aceasta. Iar dacă musca le-ar lua ceva, nu ar putea să recupereze acel lucru de la ea. Slabi sunt atât cel care cere, cât și cel de la care se cere!” (al-Ḥajj 22:73).

Expresia „cei pe care îi chemați” îi cuprinde pe toți cei chemați în afară de Allah: copac, piatră, om, înger sau altceva. Toți aceștia „nu vor putea crea nici măcar o muscă, chiar dacă s-ar aduna cu toții”. Dacă fiecare ar fi singur, neputința lui ar fi cu atât mai evidentă. „Iar dacă musca le-ar lua ceva, nu ar putea să recupereze acel lucru de la ea.” Chiar și cei chemați în afară de Allah, dacă o muscă le-ar lua ceva, nu ar putea recupera de la această făptură slabă ceea ce le-a luat. Dacă o muscă s-ar așeza pe cel mai puternic rege de pe pământ și ar lua din parfumul lui, acel rege nu ar putea scoate parfumul din trupul muștei; la fel dacă s-ar așeza pe mâncarea lui. Așadar, Allah Preaputernicul și Mărețul este singurul Creator.

Dacă spui: Cum împaci afirmația că Allah este unic în stăpânire cu textele care atribuie stăpânire și creaturilor, precum: „sau [casele] ale căror chei le stăpâniți” (al-Nūr 24:61) și: „în afară de soțiile lor sau cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte” (al-Muʾminūn 23:6)?

Răspunsul este că împăcarea se face din două perspective.

Prima: stăpânirea omului asupra unui lucru nu este generală și cuprinzătoare. Eu stăpânesc ceea ce se află sub mâna mea, dar nu stăpânesc ceea ce se află sub mâna ta; în schimb, totul aparține lui Allah Preaputernicul și Mărețul. Din perspectiva cuprinderii, stăpânirea lui Allah este mai vastă, deplină și perfectă.

A doua: stăpânirea mea asupra unui lucru nu este o stăpânire absolută prin care să pot face orice doresc. Eu dispun de el numai după cum a poruncit Sharīʿah și după cum a permis adevăratul Stăpân, Allah Preaputernicul și Mărețul. Dacă aș vinde un dirham pentru doi dirhami, nu mi-ar fi permis să fac aceasta. Prin urmare, stăpânirea mea este limitată. Mai mult, nu am asupra acelui lucru nici controlul absolut din perspectiva decretului divin. Nu pot spune sclavului meu bolnav: „Vindecă-te!”, iar el să se vindece, și nici celui sănătos: „Îmbolnăvește-te!”, iar el să se îmbolnăvească. Adevărata administrare Îi aparține lui Allah Preaputernicul și Mărețul: dacă El îi poruncește să se vindece, se vindecă; dacă îi poruncește să se îmbolnăvească, se îmbolnăvește. Așadar, stăpânirea mea este limitată atât în ceea ce privește dispunerea, cât și cuprinderea. Astfel devine clar în ce sens Allah este unic în stăpânire.

În ceea ce privește administrarea, și omul administrează anumite lucruri, însă această administrare este limitată, asemenea celor două limitări amintite la stăpânire. Nu pot administra orice lucru, ci doar ceea ce se află în posesia și sub autoritatea mea; și nici măcar aceasta nu o pot administra decât în limitele Sharīʿah care mi-a permis acea administrare.

Prin aceasta devine limpede că afirmația noastră „Allah Preaputernicul și Mărețul este unic în creație, stăpânire și administrare” este una generală și absolută, fără excepție, deoarece toate exemplele amintite nu contrazic ceea ce Îi aparține lui Allah în mod deplin.

A doua categorie: Tawḥīd al-Ulūhiyyah

Acesta înseamnă a-L adora numai pe Allah Preaputernicul și Mărețul: să nu fii rob al altcuiva în afară de Allah; să nu adori înger, profet, walī, shaykh, mamă sau tată. Nu-L adori decât pe Allah Singur. Îl recunoști pe Allah ca Unicul demn de adorare și Îi consacri Lui singur adorarea. De aceea este numit tawḥīd al-ulūhiyyah și este numit, de asemenea, tawḥīd al-ʿibādah. Dacă este raportat la Allah, este tawḥīd al-ulūhiyyah; dacă este raportat la adorator, este tawḥīd al-ʿibādah.

Adorarea se întemeiază pe două lucruri mărețe: iubirea și preamărirea. Din ele rezultă ceea ce Allah spune, în sensul versetului: „Ei se grăbeau spre faptele bune și Ne chemau cu speranță și cu teamă” (al-Anbiyāʾ 21:90). Din iubire se naște dorința și speranța, iar din preamărire se naște frica.

De aceea, adorarea cuprinde porunci și interdicții. Poruncile se bazează pe dorință și pe căutarea apropierii de Cel care poruncește; interdicțiile se bazează pe preamărire și pe teamă de Cel Măreț.

Dacă Îl iubești pe Allah Preaputernicul și Mărețul, dorești ceea ce se află la El, dorești să ajungi la El, cauți drumul care duce la El și Îl asculți în cea mai deplină formă. Iar dacă Îl preamărești, te temi de El. De fiecare dată când ești pe punctul de a comite un păcat, îți amintești măreția Creatorului Preaputernic și Măreț și te retragi. Allah spune, în sensul versetului: „Ea l-a dorit, iar el ar fi dorit-o dacă nu ar fi văzut dovada Domnului său. Astfel [am făcut], ca să îndepărtăm de la el răul și indecența” (Yūsuf 12:24). Aceasta se numără printre binefacerile lui Allah asupra ta: când ești pe punctul de a păcătui, îți amintești de Allah și de măreția Lui, te temi și te îndepărtezi de păcat, pentru că Îl adori pe Allah cu dorință și teamă.

Ce înseamnă adorarea?

Cuvântul „adorare” (ʿibādah) este folosit cu două sensuri: pentru actul de adorare și pentru lucrul prin care se realizează adorarea.

Când este folosit pentru act, adică pentru taʿabbud, se spune: „omul I s-a supus Domnului său prin adorare”. În acest sens, adorarea poate fi definită ca: „smerirea față de Allah Preaputernicul și Mărețul, din iubire și preamărire, prin împlinirea poruncilor Lui și evitarea interdicțiilor Lui”. Iar cel care se smerește pentru Allah este, în realitate, înălțat prin Allah: „Puterea și onoarea Îi aparțin lui Allah și Trimisului Său” (al-Munāfiqūn 63:8).

Când „adorarea” este folosită pentru obiectul adorării, adică pentru ceea ce Allah ne-a poruncit să facem ca adorare, atunci ea este definită așa cum a definit-o Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el: „Adorarea este un termen cuprinzător pentru tot ceea ce Allah iubește și de care este mulțumit, dintre cuvintele și faptele exterioare și interioare.”³

Tot ceea ce Allah ne-a poruncit ca adorare trebuie consacrat numai Lui și nu poate fi îndreptat către altcineva: rugăciunea, postul, zakāh, ḥajj-ul, duʿāʾ-ul, jurământul votiv, teama, încrederea și toate celelalte forme de adorare.

Dacă spui: Care este dovada că Allah este unic în ulūhiyyah?

Răspunsul este că există numeroase dovezi, dintre care:

„Și nu am trimis înaintea ta niciun trimis fără să-i revelăm: «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Mine, așadar adorați-Mă!»” (al-Anbiyāʾ 21:25).

„Am trimis în fiecare comunitate un trimis [care să spună]: «Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!»” (al-Naḥl 16:36).

Și cuvântul Lui: „Allah mărturisește că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El, iar îngerii și oamenii învățați [mărturisesc aceasta]” (Āl ʿImrān 3:18). Dacă meritul cunoașterii nu ar fi avut decât această virtute, ar fi fost suficient: Allah nu a menționat că cineva a mărturisit ulūhiyyah Lui alături de El și de îngeri decât savanții. Îl rugăm pe Allah să ne facă dintre ei. Apoi El întărește mărturia prin cuvintele: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de El, Atotputernicul, Înțeleptul”. Aceasta este o dovadă limpede că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah Preaputernicul și Mărețul. Eu mărturisesc aceasta și voi mărturisiți aceasta. Aceasta este mărturia adevărului.

Dacă cineva spune: Cum afirmați acest lucru când Allah Preaînaltul menționează „divinități” în afară de El? De exemplu: „Nu chema alături de Allah o altă divinitate” (al-Qaṣaṣ 28:88), sau: „Cine cheamă alături de Allah o altă divinitate pentru care nu are nicio dovadă...” (al-Muʾminūn 23:117), sau: „Divinitățile lor pe care le chemau în afară de Allah nu le-au fost de niciun folos” (Hūd 11:101), sau cuvântul lui Ibrāhīm: „Doriți, prin minciună, divinități în afară de Allah?” (al-Ṣāffāt 37:86). Cum împăcați acestea cu mărturisirea „lā ilāha illā Allāh”?

Răspunsul este că ulūhiyyah a tot ceea ce este în afară de Allah este o ulūhiyyah falsă, doar o denumire. Allah spune, în sensul versetului: „Nu sunt decât niște nume pe care voi și părinții voștri le-ați dat; Allah nu a pogorât pentru ele nicio dovadă” (al-Najm 53:23). Divinitatea lor este falsă. Chiar dacă sunt adorate și oamenii rătăciți li se închină, ele nu merită să fie adorate. Sunt obiecte de adorare, dar sunt divinități false: „Aceasta pentru că Allah este Adevărul, iar ceea ce cheamă ei în afară de El este falsitatea” (Luqmān 31:30).

Aceste două tipuri de tawḥīd nu sunt negate, în principiu, de oamenii qiblei care se atribuie Islamului: tawḥīd ar-rubūbiyyah și tawḥīd al-ulūhiyyah. Totuși, mai târziu au apărut oameni care au atribuit ulūhiyyah unor oameni, precum extremiștii dintre Rāfiḍah care spun că ʿAlī ar avea o asemenea poziție. Liderul lor, ʿAbdullāh ibn Sabaʾ, a venit la ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — și i-a spus: „Tu ești cu adevărat Allah.” ʿAbdullāh ibn Sabaʾ era de origine evreiască și a intrat în Islam pretinzând atașament față de familia Profetului, cu scopul de a strica religia musulmanilor, așa cum a menționat Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah. El a spus că acesta a făcut ceea ce Pavel a făcut când a intrat între creștini și le-a alterat religia.⁴

ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — nu accepta ca cineva să-l ridice peste locul său. Dimpotrivă, din dreptatea, cunoașterea și experiența sa, spunea de pe minbarul din Kūfah: „Cel mai bun din această comunitate după Profetul ei este Abū Bakr, apoi ʿUmar.”⁵ Aceasta a fost transmisă de la el prin numeroase căi. Cel care recunoaște astfel meritul oamenilor după dreptul lor, cum ar putea accepta ca cineva să-i spună: „Tu ești Allah”? De aceea i-a pedepsit în cel mai sever mod: a poruncit să fie săpate șanțuri, acestea au fost umplute cu lemne și aprinse, apoi i-a aruncat în foc și i-a ars. Se relatează că ʿAbdullāh ibn Sabaʾ a fugit și nu a fost prins. Esențialul este că ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el — i-a ars pe Sabaʾiyyah din cauza afirmației lor despre divinitatea lui.

Spunem, așadar: oamenii qiblei, în general, nu neagă aceste două tipuri de tawḥīd — rubūbiyyah și ulūhiyyah — chiar dacă între oamenii inovației s-au găsit unii care au divinizat ființe umane.

A treia categorie: Tawḥīd al-Asmāʾ wa-l-Ṣifāt

Aceasta este categoria în jurul căreia au existat cele mai multe dispute între oamenii qiblei.

În privința Numelor și Atributelor, oamenii s-au împărțit, în linii mari, în trei: cei care asemuiesc [Creatorul cu creația], cei care neagă atributele și cei care urmează calea dreaptă. Cel care neagă poate face aceasta fie prin respingere directă, fie prin denaturarea sensului.

Prima inovație care a apărut în această comunitate a fost inovația Khawārij. Precursorul lor s-a ridicat împotriva Profetului ﷺ: Dhū al-Khuwayṣirah, din Banū Tamīm. Când Profetul ﷺ a împărțit o cantitate de aur între oameni, acest om i-a spus: „O, Muḥammad, fii drept!”⁶ Aceasta a fost prima manifestare a ieșirii împotriva Sharīʿah. Fitnah lor s-a amplificat spre sfârșitul califatului lui ʿUthmān și în timpul fitnei dintre ʿAlī și Muʿāwiyah; ei i-au declarat necredincioși pe musulmani și au considerat permis sângele lor.

Apoi a apărut inovația Qadariyyah, numiți „majușii acestei comunități”. Ei au susținut că Allah Preaslăvitul și Preaînaltul nu a decretat faptele robilor, că ele nu intră sub voința Lui și că nu sunt create de El. Liderii și extremiștii lor spuneau chiar că aceste fapte nu erau cunoscute de Allah și nu erau scrise în Tabla Păstrată, iar Allah — după afirmația lor — nu ar ști ce fac oamenii decât după ce faptele se produc. Spuneau: „lucrul este nou”, adică apare pentru prima dată fără un decret anterior. Acești oameni au ajuns la sfârșitul epocii Companionilor și au fost contemporani cu ʿAbdullāh ibn ʿUmar, ʿUbādah ibn al-Ṣāmit și cu alți Companioni.

Apoi a apărut inovația irjāʾ, care a ajuns în vremea multora dintre Tābiʿīn. Murjiʾah sunt cei care spun că păcatul nu afectează credința: omul poate comite adulter, poate fura, poate bea alcool și poate ucide, iar atâta vreme cât are īmān ar fi, în opinia lor, un credincios cu īmān deplin și păcatul nu i-ar dăuna credinței.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a arătat însă că disputele cu Qadariyyah și Murjiʾah, pe care le-au întâlnit ultimii Companioni, priveau ascultarea și păcatul, credinciosul și păcătosul; ei nu intraseră încă în discuții despre Domnul lor și Atributele Lui.

Apoi au venit oameni care se considerau inteligenți și care susțineau că rațiunea trebuie pusă înaintea revelației. Ei au adoptat o poziție între cea a Murjiʾah și cea a Khawārij: cel care comite un păcat major nu este, spuneau ei, credincios — spre deosebire de Murjiʾah — dar nici necredincios — spre deosebire de Khawārij — ci se află „într-o poziție între două poziții”. Ca un om plecat dintr-un oraș spre altul, aflat pe drum: nu mai este în primul oraș și nu a ajuns încă în al doilea. Aceasta este poziția lor în această lume. În Viața de Apoi, ei spun că un asemenea om va rămâne veșnic în Foc. Prin urmare, în privința Vieții de Apoi coincid cu Khawārij, dar diferă de ei în hotărârile lumești.

Această inovație s-a răspândit. Apoi a apărut inovația Jahmiyyah, a lui Jahm ibn Ṣafwān și a adepților săi. Aceasta nu mai privea doar numele juridice — credincios, necredincios sau păcătos — și nici „poziția între două poziții”, ci privea Însăși Ființa Creatorului. Observă cum inovațiile au progresat în primele generații ale Islamului până când au ajuns la Creator, Preaslăvit și Preaînalt. Au început să vorbească despre Creator potrivit propriilor lor criterii: „acest lucru poate fi afirmat despre Allah, acest lucru nu poate fi afirmat; rațiunea acceptă aceasta, nu acceptă aceea”. Astfel au apărut inovațiile Jahmiyyah și Muʿtazilah și s-au împărțit în mai multe grupuri în privința Numelor și Atributelor.

Forme de taʿṭīl în Numele și Atributele lui Allah

1. Un grup a spus: „Nu este permis să-L descriem pe Allah nici prin existență, nici prin inexistență. Dacă Îl descriem drept existent, L-am asemănat lucrurilor existente; dacă Îl descriem drept inexistent, L-am asemănat celor inexistente. Prin urmare, trebuie să negăm despre El atât existența, cât și inexistența.” Însă aceasta înseamnă, în realitate, asemănarea Creatorului cu imposibilitățile absolute, fiindcă existența și inexistența sunt două contradictorii: nu pot fi nici afirmate simultan, nici negate simultan. Orice minte sănătoasă respinge aceasta. Privește cum au fugit de un lucru și au căzut în ceva și mai grav.

2. Un alt grup a spus: „Îl descriem doar prin negații, nu prin afirmații.” Adică permit negarea atributelor de la Allah, dar nu afirmarea lor. Nu spun: „El este Viu”, ci: „El nu este mort”; nu spun: „El este Atotștiutor”, ci: „El nu este ignorant”, și așa mai departe. Ei spun că, dacă I-ai afirma ceva, L-ai asemăna lucrurilor existente. În opinia lor, toate lucrurile existente ar fi comparabile. De aceea nu Îi afirmă nimic, iar negația o consideră doar absență. Cu toate acestea, ceea ce se găsește în Qurʾān și Sunnah despre Atributele lui Allah este, în cea mai mare parte, afirmativ, nu negativ.

Li s-a spus: Allah a spus despre Sine că este „Cel care Aude Totul, Cel care Vede Totul”. Ei au răspuns că aceasta ar fi doar o relaționare: „Cel care Aude” nu ar însemna, după ei, că Allah are auz, ci doar că există o făptură auzită de El sau legată de această denumire.

Un alt subgrup a spus că aceste descrieri se referă la făpturile Lui, nu la El Însuși; despre El nu ar fi afirmat niciun atribut.

3. Un alt grup a afirmat Numele, dar a negat Atributele. Aceștia sunt Muʿtazilah. Ei spun: Allah este „Cel care Aude”, „Cel care Vede”, „Atotputernicul”, „Atotștiutorul”, „Înțeleptul”, dar — după formularea lor — puternic fără putere, auzitor fără auz, văzător fără vedere, știutor fără știință și înțelept fără înțelepciune.

4. Un al patrulea grup a spus: „Afirmăm Numele în mod real și afirmăm anumite Atribute indicate de rațiune, iar pe celelalte le negăm.” Ei afirmă numai șapte atribute, iar restul le resping prin taḥrīf, nu printr-o negare explicită, deoarece dacă le-ar respinge direct ca minciună ar cădea în kufr; de aceea le denaturează și numesc aceasta „taʾwīl”.

Cele șapte atribute sunt rezumate în versul:

„Lui Îi aparțin viața, vorbirea și vederea; / auzul, voința, știința și puterea.”

Ei spun: „Le afirmăm pe acestea deoarece rațiunea le indică; restul nu sunt indicate de rațiune, deci afirmăm ceea ce rațiunea dovedește și negăm ceea ce ea nu dovedește.” Aceștia sunt Ashāʿirah: au crezut în unele și au respins altele.

Acestea sunt categoriile de taʿṭīl în Numele și Atributele lui Allah, toate ramificându-se din inovația lui Jahm. „Cel care introduce în Islam o cale rea poartă păcatul ei și păcatul celor care o urmează până în Ziua Învierii.”⁷

Fraților, dacă ați citi cărțile care adună afirmațiile acestor grupuri în această chestiune, ați vedea lucruri uimitoare și v-ați întreba: „Cum poate un om rațional — cu atât mai mult un credincios — să rostească asemenea cuvinte?” Însă cel căruia Allah nu îi dă lumină nu are nicio lumină. Cel a cărui vedere lăuntrică a fost orbită este asemenea celui cu vederea trupească oarbă: chiar dacă ar sta în fața soarelui strălucitor, nu l-ar vedea. Tot astfel, cel a cărui inimă a fost orbită poate sta în fața luminii adevărului fără să o vadă. Ne refugiem la Allah de aceasta.

De aceea trebuie întotdeauna să-I cerem lui Allah statornicie și să nu lase inimile noastre să devieze după ce ne-a călăuzit. Chestiunea este periculoasă. Shayṭān vine la fiul lui Ādam din toate direcțiile și încearcă să-i strecoare îndoieli în ʿaqīdah, în religie, în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său. Acestea sunt, în realitate, inovațiile care s-au răspândit în comunitatea islamică.

Însă, laudă lui Allah, nu a apărut nicio inovație fără ca Allah, prin harul și generozitatea Sa, să ridice pe cineva care să o scoată la iveală și să o respingă prin adevăr. Aceasta intră în sensul cuvântului lui Allah: „Noi am pogorât Admonestarea și Noi o vom păzi” (al-Ḥijr 15:9). Aceasta face parte din păstrarea Admonestării de către Allah și este, de asemenea, în acord cu înțelepciunea Lui. Allah l-a făcut pe Muḥammad ﷺ ultimul dintre profeți, iar mesajul trebuie să rămână pe pământ; altfel oamenii ar avea o scuză înaintea lui Allah. Dacă mesajul trebuie să rămână, atunci înțelepciunea lui Allah impune ca, ori de câte ori apare o inovație, El să ridice pe cineva care să o demascheze și să arate falsitatea ei. Și aceasta s-a întâmplat.

De aceea vă spun mereu: fiți preocupați de cunoaștere. Dacă nu ne înarmăm cu o cunoaștere întemeiată pe Qurʾān și Sunnah, se poate întâmpla cu noi ceea ce s-a întâmplat în alte țări musulmane. Înarmați-vă cu cunoașterea, ca să aveți claritate în religia voastră și ca să puteți lupta prin limbile și condeiele voastre împotriva celor care atacă religia lui Allah Preaslăvitul și Preaînaltul.

Toate aceste inovații s-au răspândit după Companioni. Companionii — Allah să fie mulțumit de ei — nu cercetau aceste lucruri în felul în care au făcut-o grupările de mai târziu. Ei primeau Qurʾān-ul și Sunnah potrivit sensului lor aparent și potrivit firii sănătoase. Apoi au venit inovatorii și au introdus în religia lui Allah ceea ce au introdus, fie din lipsă de cunoaștere, fie din slăbiciune de înțelegere, fie din intenție rea, iar prin aceste inovații au produs multă stricăciune. Însă, așa cum am spus, din înțelepciunea, lauda, binefacerea și harul lui Allah, nu a apărut nicio inovație fără ca El să ridice pe cineva care să o respingă și să îi arate falsitatea.

Dintre cei care au expus inovațiile și s-au ridicat cu putere pentru a le respinge a fost Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el. Îl rog pe Allah să ne adune pe noi și pe voi cu el în Grădinile Fericirii.

Acest om, prin care Allah a adus mult folos datorită harului pe care i l-a acordat, a scris această ʿaqīdah ca răspuns la cererea unuia dintre judecătorii din Wāsiṭ, care i s-a plâns de inovațiile răspândite între oameni și i-a cerut să alcătuiască pentru el un crez. Astfel a scris această epistolă.

• • •