Explicarea rugii Qunūt din rugăciunea Witr

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

În Musnad-ul imamului Aḥmad este relatat de la al-Ḥasan ibn ʿAlī — Allah să fie mulțumit de amândoi — că a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ m-a învățat cuvinte pe care să le rostesc în Qunūt-ul rugăciunii Witr:

O, Allah, călăuzește-mă alături de cei pe care i-ai călăuzit, dă-mi sănătate și ocrotire alături de cei cărora le-ai dat sănătate și ocrotire, ia-mă sub ocrotirea Ta alături de cei pe care i-ai luat sub ocrotirea Ta, binecuvântează-mi ceea ce mi-ai dăruit și ferește-mă de răul a ceea ce ai hotărât! Căci Tu hotărăști și nimeni nu hotărăște asupra Ta. Cel pe care Tu îl ocrotești nu va fi înjosit. Binecuvântat ești, Domnul nostru, și Preaînalt!”¹

„O, Allah, călăuzește-ne alături de cei pe care i-ai călăuzit”

O, Allah, călăuzește-ne alături de cei pe care i-ai călăuzit!

Adică: arată-ne adevărul și dă-ne izbândă să-l punem în practică. Călăuzirea deplină și folositoare este aceea prin care Allah unește pentru rob cunoașterea cu fapta. Călăuzirea lipsită de faptă nu folosește; dimpotrivă, îi face rău omului, fiindcă, atunci când nu pune în practică ceea ce știe, cunoașterea lui devine o povară împotriva sa.

Un exemplu de călăuzire în privința cunoașterii, fără punere în practică, este cuvântul Celui Preaînalt:

„Cât despre Thamūd, Noi i-am călăuzit, însă ei au preferat orbirea în locul călăuzirii.”

Adică le-am arătat calea și le-am transmis cunoașterea, însă ei — Allah să ne ferească — au preferat orbirea călăuzirii.

Tot dintre exemplele călăuzirii care înseamnă cunoaștere și lămurire a adevărului este cuvântul lui Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, adresat Profetului ﷺ:

„Și, cu adevărat, tu călăuzești către o cale dreaptă.”

Adică tu le arăți, le lămurești și îi înveți pe oameni calea cea dreaptă. Cât despre călăuzirea cu sensul de a da izbândă, un exemplu este cuvântul Celui Preaînalt:

„Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care-l iubești.”

Aceasta este călăuzirea prin acordarea izbânzii de a pune în practică. Trimisul ﷺ nu poate nicidecum să-i dea cuiva izbândă spre fapta bună. Dacă ar fi putut, l-ar fi călăuzit pe unchiul său, Abū Ṭālib. A încercat cu el, până când i-a spus, atunci când unchiul său era pe moarte: „O, unchiule, spune: «Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah», un cuvânt cu care să pledez pentru tine înaintea lui Allah!” Însă cuvântul lui Allah Preaputernicul și Mărețul, că el va fi dintre locuitorii Focului, fusese deja hotărât — Allah să ne ferească. El nu a spus: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, iar ultimele sale cuvinte au fost că rămâne la religia lui ʿAbd al-Muṭṭalib.²

Totuși, Allah Preaputernicul și Mărețul i-a îngăduit Trimisului Său ﷺ să mijlocească pentru el. Nu fiindcă era unchiul său, ci fiindcă îl apărase pe Profet ﷺ și Islamul. Profetul ﷺ a mijlocit pentru unchiul său, iar acesta a ajuns într-o porțiune puțin adâncă de foc, purtând două sandale de foc din pricina cărora îi fierbe creierul. El este, dintre locuitorii Focului, cel cu pedeapsa cea mai ușoară. Profetul ﷺ a spus: „Dacă nu aș fi fost eu, ar fi fost în treapta cea mai de jos a Focului.”

Așadar, când spunem în ruga Qunūt: „O, Allah, călăuzește-ne alături de cei pe care i-ai călăuzit”, cerem ambele călăuziri: călăuzirea spre cunoaștere și călăuzirea spre faptă. La fel, cuvintele Celui Preaînalt:

„Călăuzește-ne pe calea cea dreaptă!”

le cuprind pe amândouă: călăuzirea spre cunoaștere și călăuzirea spre faptă. Cel care recită trebuie să aibă în minte că cere ambele feluri de călăuzire.

Cuvintele „alături de cei pe care i-ai călăuzit” sunt un mijloc de a ne apropia de Allah, invocând binefacerea Lui față de cei pe care i-a călăuzit, pentru ca El să ne dăruiască și nouă călăuzire. Sensul este: Îți cerem călăuzirea, fiindcă ea se potrivește milostivirii și înțelepciunii Tale și binefacerii Tale de mai înainte, căci Tu ai călăuzit alți oameni.

„Dă-ne sănătate și ocrotire alături de cei cărora le-ai dat sănătate și ocrotire”

Dă-ne sănătate și ocrotire alături de cei cărora le-ai dat sănătate și ocrotire!

Ferește-ne de bolile inimilor și de bolile trupurilor. Fratele meu, atunci când te rogi, trebuie să ai în minte că Îi ceri lui Allah să te ferească de bolile trupului și de bolile inimii, deoarece bolile inimii sunt mai grave decât cele ale trupului. De aceea spunem în ruga Qunūt: „O, Allah, nu face ca nenorocirea noastră să fie în religia noastră!”

Bolile trupurilor sunt cunoscute. Bolile inimilor se întorc însă la două lucruri:

1. Bolile poftelor, care își au originea în dorințele omului.
2. Bolile îndoielilor, care își au originea în neștiință.

**Primul:** bolile poftelor, izvorâte din dorințe. Omul cunoaște adevărul, însă nu-l dorește, fiindcă are o dorință potrivnică celor cu care a venit Profetul ﷺ.

**Al doilea:** bolile îndoielilor, izvorâte din neștiință. Cel neștiutor săvârșește neadevărul crezând că este adevăr. Aceasta este o boală foarte primejdioasă.

Așadar, Îi ceri lui Allah sănătate și ferire de bolile trupurilor și de bolile inimilor, adică bolile îndoielilor și bolile poftelor.

„Ia-ne sub ocrotirea Ta alături de cei pe care i-ai luat sub ocrotirea Ta”

Ia-ne sub ocrotirea Ta alături de cei pe care i-ai luat sub ocrotirea Ta!

Adică: fii Ocrotitorul nostru. Ocrotirea este de două feluri: generală și specială.

Ocrotirea specială le este rezervată credincioșilor, după cum spune Cel Preaînalt:

„Allah este Ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la lumină. Iar cei care nu cred îi au ca ocrotitori pe ṭāghūt.”

Îi cerem lui Allah Preaînaltul această ocrotire specială, care înseamnă grija pentru cel pe care îl ocrotește Allah Preaputernicul și Mărețul și acordarea izbânzii spre ceea ce El iubește și Îl mulțumește.

Cât despre stăpânirea generală, ea îi cuprinde pe toți. Allah este Stăpânul fiecăruia, după cum spune Cel Preaînalt:

„Până când, dacă vine moartea la vreunul dintre voi, trimișii Noștri îi iau sufletul, fără să-și neglijeze îndatorirea.”

Acest lucru este general și se referă la fiecare. Apoi El spune:

„Apoi sunt aduși înapoi la Allah, Stăpânul lor cel Adevărat.”

Însă atunci când spunem: „O, Allah, fă-ne dintre apropiații Tăi!” ori: „O, Allah, ia-ne sub ocrotirea Ta!”, ne referim la ocrotirea specială, care implică grija Lui și izbânda spre ceea ce El iubește și Îl mulțumește.

„Binecuvântează-ne ceea ce ne-ai dăruit”

Binecuvântează-ne ceea ce ne-ai dăruit!

Binecuvântarea înseamnă binele mult și statornic. Învățații explică derivarea acestui cuvânt din „birkah”, cu „b” vocalizat cu kasrah, care înseamnă locul unde se adună apa. Este ceva întins, în care apa este multă și rămâne. Așadar, binecuvântarea înseamnă bunătățile multe și statornice. Sensul rugii este: coboară pentru mine binecuvântarea în ceea ce mi-ai dăruit.

„Ceea ce mi-ai dăruit” înseamnă ceea ce mi-ai dăruit dintre avere, copii, cunoaștere și celelalte daruri pe care le oferă Allah Preaputernicul și Mărețul. Îi cerem lui Allah binecuvântare în ele, deoarece, dacă El nu-ți binecuvântează ceea ce ți-a dăruit, vei fi lipsit de mult bine.

Câți oameni au avere multă, dar sunt socotiți printre săraci, fiindcă nu au folos din averea lor! O adună, dar nu se bucură de folosul ei. Aceasta este o pierdere a binecuvântării.

Mulți oameni au copii, însă copiii nu le aduc niciun folos; între ei sunt copii lipsiți de respect față de părinți. Acești oameni nu au primit binecuvântare în copiii lor.

Îl găsești pe câte unul căruia Allah i-a dat multă cunoaștere, însă, în privința aceasta, el este la fel ca omul neștiutor: efectul cunoașterii nu se vede în adorarea lui, nici în caracterul lui, nici în purtarea lui și nici în felul în care se poartă cu oamenii. Dimpotrivă, cunoașterea îi dă îngâmfare față de robii lui Allah, înălțare asupra lor și dispreț față de ei. El nu știe că Acela care l-a binecuvântat cu această cunoaștere este Allah. Vezi că oamenii nu au folos de cunoașterea sa, nici prin predare, nici prin îndrumare, nici prin scriere, căci el se limitează la sine. Aceasta este, fără îndoială, o lipsire uriașă de bine.

Și totuși, cunoașterea este unul dintre cele mai binecuvântate lucruri pe care Allah i le dă robului. Când îi înveți pe alții și o răspândești printre oameni, primești răsplată pentru aceasta în mai multe feluri:

**Primul:** răspândind cunoașterea, răspândești religia lui Allah Preaputernicul și Mărețul. Astfel, ajungi dintre cei care se străduiesc pe calea lui Allah, fiindcă prin cunoaștere deschizi inimile, după cum cel care se străduiește în luptă deschide ținuturi prin arme și credință.

**Al doilea:** dintre binecuvântările răspândirii și predării cunoașterii este păstrarea și apărarea Legii lui Allah Preaputernicul și Mărețul. Fără cunoaștere, Legea nu s-ar fi păstrat.

**Al treilea:** dintre binecuvântările răspândirii cunoașterii este binele pe care îl faci celui pe care îl înveți, fiindcă îl ajuți să vadă limpede religia lui Allah Preaputernicul și Mărețul. Când Îl adoră pe Allah cu înțelegere, tu ai o răsplată asemenea răsplății sale, fiindcă l-ai îndrumat spre bine; iar cel care îndrumă spre bine este asemenea celui care îl săvârșește.

**Al patrulea:** răspândirea și predarea cunoașterii o sporesc. Cunoașterea învățatului sporește atunci când îi învață pe oameni, fiindcă își amintește ceea ce memorase și i se deschid lucruri pe care nu le păstrase în memorie, după cum a spus poetul:

Sporește când cheltuiești din ea din belșug, și scade dacă strângi pentru ea pumnul tare.

Adică: dacă o ții pentru tine și nu o predai, ea scade.

„Ferește-ne de răul a ceea ce ai hotărât”

Ferește-ne de răul a ceea ce ai hotărât!

Allah Preaputernicul și Mărețul hotărăște și binele, și răul. Când hotărăște binele, aceasta este bine curat atât în hotărâre, cât și în ceea ce este hotărât.

Un exemplu de hotărâre a binelui este să le hotărască oamenilor mijloace de trai îmbelșugate, siguranță, liniște, călăuzire, victorie și altele asemenea. În acest caz, există bine atât în hotărâre, cât și în ceea ce a fost hotărât.

Când hotărăște ceva rău, există bine în hotărâre și rău în lucrul hotărât. Un exemplu este seceta, adică lipsa ploii. Aceasta este un rău, însă hotărârea ei de către Allah este un bine. Cum poate fi bună hotărârea secetei?

Dacă cineva spune: „Allah ne hotărăște secetă și uscăciune, vitele mor, culturile sunt distruse; atunci unde este binele?”, îi răspundem: ascultă cuvântul lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul:

„Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare din pricina celor săvârșite de mâinile oamenilor, pentru ca El să-i facă să guste o parte din ceea ce au făcut; poate că se vor întoarce.”

Prin urmare, această hotărâre are un scop lăudabil: întoarcerea la Allah, Slăvitul și Preaînaltul, de la nesupunere la ascultare de El. Astfel, lucrul hotărât este rău, iar hotărârea este un bine.

În acest loc, „mā” este un pronume relativ. Sensul este: de răul lucrului pe care l-ai hotărât. Allah Preaînaltul hotărăște răul pentru o înțelepciune deosebită și lăudabilă. „Mā” nu are aici valoare de substantiv verbal, cu sensul „de răul hotărârii Tale”, deoarece în hotărârea lui Allah nu există rău. De aceea, Profetul ﷺ a spus, atunci când I s-a adresat Domnului său: „Binele este în Mâinile Tale, iar răul nu Îți este atribuit.” Prin urmare, răul nu Îi este atribuit lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul.

„Tu hotărăști și nimeni nu hotărăște asupra Ta”

Tu hotărăști și nimeni nu hotărăște asupra Ta.

El hotărăște atât prin Legea Sa, cât și prin rânduirea universului. Allah Preaînaltul hotărăște asupra fiecărui lucru și prin fiecare lucru, fiindcă a Lui este judecata deplină și atotcuprinzătoare.

„Nimeni nu hotărăște asupra Ta” înseamnă că nimeni nu hotărăște asupra Lui. Robii nu hotărăsc asupra lui Allah; Allah hotărăște asupra lor. Robii sunt întrebați despre ceea ce au făcut, iar El nu este întrebat:

„El nu este întrebat despre ceea ce face, însă ei vor fi întrebați.”

„Cel pe care Tu îl ocrotești nu va fi înjosit, iar cel căruia îi ești potrivnic nu va avea cinste”

Cel pe care Tu îl ocrotești nu va fi înjosit, iar cel căruia îi ești potrivnic nu va avea cinste.

Aceasta explică ceea ce am spus mai înainte: „Ia-ne sub ocrotirea Ta alături de cei pe care i-ai luat sub ocrotirea Ta.” Dacă Allah îl ia pe om sub ocrotirea Sa, acesta nu va fi înjosit; dacă Allah îi este potrivnic omului, acesta nu va avea cinste.

Aceasta înseamnă că Îi cerem lui Allah, Slăvitul, cinste și ne ferim de înjosire prin Allah Preaputernicul și Mărețul. Nimeni nu-l poate înjosi pe cel al cărui Ocrotitor este Allah Preaînaltul. Important este să împlinești această apropiere de El. Ce înseamnă această apropiere?

Ea se întemeiază pe două însușiri, pe care Allah Preaputernicul și Mărețul le-a arătat în Cartea Sa:

„Într-adevăr, apropiații lui Allah nu vor avea teamă și nu se vor întrista: cei care cred și au teamă de El.”

Sunt două însușiri: una în inimă, cealaltă în mădulare. „Cei care cred” privește inima, iar „au teamă de El” privește mădularele. Când inima și mădularele sunt îndreptate, omul dobândește apropierea de Allah prin aceste două însușiri. Această apropiere nu se obține prin pretențiile celor care urmează căile călugărilor și ale oamenilor inovațiilor religioase, care introduc în Legea lui Allah lucruri ce nu îi aparțin. În vremurile noastre, vedem numeroși oameni care se numesc „apropiați ai lui Allah”. Apropierea de Allah Preaputernicul și Mărețul, pe care o invocăm aici, este însă cuprinsă în aceste două însușiri: credința și teama de El. Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el — a spus, pornind de la versetul „cei care cred și au teamă de El”: „Oricine este credincios și temător de Allah este un apropiat al lui Allah.” A spus adevărul, Allah să aibă milă de el, căci aceasta este ceea ce arată Coranul.

„Cel căruia îi ești potrivnic nu va avea cinste” înseamnă că acela care Îi este dușman lui Allah nu va avea cinste. Starea lui este înjosirea, pierderea și eșecul. Allah Preaînaltul a spus:

„Cine Îi este dușman lui Allah, îngerilor Săi, trimișilor Săi, lui Jibrīl și lui Mīkāl, să știe că Allah le este dușman necredincioșilor.”

Orice necredincios se află în înjosire. Din acest motiv, dacă musulmanii ar avea cinstea de a trăi prin Islam, cinstea religiei și apropierea de Allah, necredincioșii nu ar fi în starea în care se află acum. Din păcate, noi îi privim, fie și pe ascuns, cu sentimentul înjosirii noastre în fața lor și al superiorității lor asupra noastră. Cei mai mulți musulmani de astăzi nu și-au aflat cinstea în religia lor, nu s-au ținut de învățăturile ei și s-au sprijinit pe bunurile și podoabele acestei lumi. Din această pricină au fost loviți de înjosire, iar necredincioșii au ajuns să se simtă mai puternici decât ei.

Noi credem însă că necredincioșii Îi sunt dușmani lui Allah și că Allah a hotărât înjosirea fiecărui dușman al Său. Allah Preaînaltul a spus:

„Cei care se împotrivesc lui Allah și Trimisului Său vor fi printre cei mai înjosiți.”

Aceasta este o veste întărită. Apoi El a spus:

„Allah a hotărât: «Eu și trimișii Mei vom birui!» Allah este Puternic, Atotputernic.”

Prin urmare, cel căruia Allah Preaputernicul și Mărețul îi este potrivnic este înjosit și nu poate fi puternic decât în ochii celui care socotește cinstea a fi de felul celei pe care o are acest necredincios. În schimb, cel care socotește că adevărata cinste se găsește numai în apropierea de Allah Preaputernicul și Mărețul și în statornicia în religia Lui îi vede pe aceștia ca pe cele mai înjosite făpturi ale lui Allah.

„Binecuvântat ești, Domnul nostru, și Preaînalt”

Binecuvântat ești, Domnul nostru, și Preaînalt!

Aceasta este laudă adusă lui Allah Preaputernicul și Mărețul prin două lucruri. Primul este faptul că El este deținătorul binecuvântării; litera „t” exprimă intensificarea. Allah Preaputernicul și Mărețul este deținătorul binecuvântării. „Binecuvântat ești” înseamnă: bunătățile Tale sunt multe, întinse și ajung la întreaga creație. După cum am spus mai înainte, binecuvântarea înseamnă binele mult și neîntrerupt.

Cuvintele „Domnul nostru” sunt o chemare, cu sensul de „O, Domnul nostru”, din care particula de chemare a fost omisă.

„Și Preaînalt” privește atât înălțimea Ființei Sale, cât și înălțimea însușirilor Sale. Allah, Slăvitul și Preaînaltul, este Înalt prin Ființa Sa și Înalt prin însușirile Sale. El este, prin Ființa Sa, deasupra întregii creații. Înălțimea Lui, Slăvitul și Preaînaltul, este o însușire a Ființei Sale, fără început și fără sfârșit. Cât despre înălțarea Sa deasupra Tronului, aceasta este o însușire a faptei, legată de voința Sa. Tronul este cea mai înaltă dintre făpturi, iar Allah Preaputernicul și Mărețul S-a înălțat deasupra lui, adică deasupra lui într-un mod potrivit măreției și grandorii Sale. Nu stabilim cum este această înălțime și nu o asemănăm cu nimic. Asupra acestei înălțimi, înaintașii drepți au fost de acord, fiindcă o arată Coranul, Sunnah, rațiunea și firea înnăscută.³

Cât despre înălțimea însușirilor, ea înseamnă că Allah are însușirile desăvârșirii, cele mai depline și complete, și că în însușirile Sale nu poate exista nicio lipsă, sub nicio formă.

În ruga Qunūt se află o expresie pe care imamii noștri o rostesc și despre care se întreabă des: „Dă-i celui dintre noi care face rău în dar pe cei care fac bine.” Ce înseamnă aceasta?

Cea mai apropiată explicație este că ea ține de mijlocire. Cu alte cuvinte: în această mare adunare se află atât oameni care fac rău, cât și oameni care fac bine; fă ca acela care face rău să primească în dar mijlocirea celui care face bine! Este ca și cum ar spune: pune-i pe cei care fac bine mijlocitori pentru cei dintre noi care fac rău.

Încheiat, cu lauda lui Allah și cu izbânda dăruită de El. Allah să-l binecuvânteze și să le dăruiască pace Profetului nostru Muḥammad, familiei sale, companionilor săi și celor care îl urmează, până în Ziua Judecății!