Comentariu la poemul Mīmiyyah al lui Ibn al-Qayyim

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!

Textul poemului Mīmiyyah²

Marele învățat și cunoscător al hadithului, Shams al-Dīn Abū ʿAbd Allāh Muḥammad ibn Abī Bakr, Ibn Qayyim al-Jawziyya — Allah să-l cuprindă în îndurarea și mulțumirea Sa nemărginite și să-l sălășluiască în întinsele Sale Grădini — a spus:

Când răsare soarele zilei, el este semnul salutării mele către voi; răspundeți-mi cu salut!

Pace de la Cel Milostiv în fiecare ceas, alinare, bună mireasmă, har și binefaceri,

asupra Companionilor, fraților, urmașilor și celor care i-au urmat cu bunătate, arătând dărnicie și binefacere,

și asupra tuturor celor care au urmat Sunna curată fără să se abată de la ea: aceștia au cu adevărat întâietate.

Aceștia sunt cei care îl urmează pe Profet și sunt de partea lui; fără ei, pe pământ nu ar fi rămas niciun musulman.

Fără ei, pământul aproape s-ar fi clătinat cu locuitorii lui; însă ei sunt munții și țărușii care îl întăresc.

Fără ei, pământul ar fi întunecat pentru locuitorii săi; însă ei sunt pe el luni pline și stele.

Aceștia sunt tovarășii mei: bine au venit! Bine au venit cei buni, vrednici de toată prețuirea!

Fiecăruia dintre ei îi trimit un salut al său; cel mai apropiat de el să i-l transmită cu bunăvoință.

O, binefăcătorule, transmite salutul meu și spune-le: cel care vă iubește se roagă pentru voi și vă salută.

Iar tu, cel care mă mustri pentru iubirea și loialitatea mea față de ei, gândește-te — Allah să te călăuzească — cine este mai vrednic de mustrare!

Prin ce dovadă și prin ce argument socotești iubirea mea pentru ei o rușine și mi-o reproșezi?

Rușinea este să-i urăști și să te îndepărtezi de ei; iar iubirea dușmanilor lor este rușine și păcat.

Jur pe Cel care a deschis inimile și a așezat în ele iubirea ce nu se curmă,

și a făcut inima celui îndrăgostit să o poarte, deși el abia mai are putere să-și poarte cămașa și suferă,

și a supus-o până când s-a plecat în fața puterii iubirii, fără să se împotrivească și fără să șovăie,

și, prin ea, a smerit suflete, înaintea smeririi cărora stau bazinele morții, rotindu-se deasupra lor,

voi ne sunteți cei iubiți, fie că ținuturile voastre sunt aproape ori departe, fie că lipsiți ori sunteți de față.

Întrebați adierile vântului cât de mult au purtat iubirea unui om mistuit de dor, al cărui dor nu se ascunde.

Dovadă este că, atunci când adie, aproape și-ar mărturisi dorul, dacă ar putea vorbi.

Când dorul și suferința se întețeau în mine și legăturile răbdării frumoase erau cât pe ce să se rupă,

îmi alinam sufletul cu întâlnirea și apropierea ei; îl amăgeam, iar el se lăsa amăgit.

Îmi îndrept privirea spre partea în care sunteți; în hotarul ei am loc de popas și tabără.

Și îmi amintesc un vers rostit de cineva din trecut, pe care răbdarea îl părăsise și care era mistuit de iubire:

Îl întreb despre voi pe fiecare trecător care pleacă ori se întoarce; fac semn spre ținuturile voastre și vă salut.

Cât să mai rabde cel însetat de dor departe de cel pe care îl iubește, când în inima lui arde focul durerii?

Jur pe Cel la a Cărui Casă vin în pelerinaj cei care Îl iubesc, răspunzând chemării Sale la locul intrării în ritual și intrând în iḥrām,

după ce și-au descoperit capetele cu smerenie înaintea puterii Celui în fața Căruia se pleacă și se supun chipurile,

și rostind în pustiu: «Răspundem chemării Tale, Domnul nostru! A Ta este împărăția și Ție Îți este lauda pe care Tu o cunoști!»

El i-a chemat, iar ei I-au răspuns cu mulțumire și iubire; când ei L-au chemat, El a fost mai aproape de ei.

Îi vezi pe cămile istovite, cu părul răvășit și acoperiți de praf; și totuși, în această stare sunt mai bucuroși și mai îndestulați.

Și-au părăsit ținuturile și familiile din dorință, fără să-i abată plăcerile și traiul îmbelșugat.

Vin din toate ținuturile și de pe toate cărările, pe jos și călare, supunându-se lui Allah.

Când ochii lor au văzut Casa Lui, spre care inimile oamenilor ard de dor,

era ca și cum niciodată nu ar fi trudit mai înainte, căci suferința îi părăsise.

Câte lacrimi sunt atunci revărsate pentru Allah, iar altele le urmează, fără să le ia înainte!

Ochiul celui care iubește se îneacă în propriile lacrimi; privește printre ele și le revarsă.

Când ochiul vede Casa, întunericul lui se risipește și durerea părăsește inima întristată.

Privirea care o vede nu-i poate cuprinde frumusețea; când revine asupra ei, dorul este și mai mare.

Nu este de mirare: întrucât Cel Milostiv Și-a atribuit Lui această Casă, ea este vrednică de cinstire.

A îmbrăcat-o cu cea mai măreață haină a cinstirii, împodobită cu însemnul frumuseții.

De aceea, toate inimile o iubesc, se pleacă înaintea ei cu venerație și o cinstesc.

Apoi au pornit spre locul șederii de la ʿArafa, nădăjduind îndurare și iertare de la Cel care dăruiește și cinstește.

Cât de măreață este acea ședere înaintea lui Allah, asemenea celei din Ziua Înfățișării! Însă aceea din urmă este și mai măreață.

Atunci Cel Atotputernic, mărit fie El, Se apropie și Se laudă cu ei înaintea îngerilor Săi; El este Cel Preageneros.

El spune: «Robii Mei au venit la Mine din iubire, iar Eu sunt bun cu ei, dăruiesc și arăt îndurare.

Vă iau drept martori că le-am iertat păcatele, le-am dăruit ceea ce au nădăjduit și le arăt bunăvoință.»

Bucurați-vă, voi, cei adunați în acest loc, în care Allah iartă păcatele și arată îndurare!

Câți robi ajung aici pe deplin eliberați, iar altul este lăsat să-și câștige eliberarea; Domnul tău este și mai milostiv!

Niciodată Satana nu este văzut mai înfuriat și mai umilit printre oameni decât atunci, el fiind cel mai josnic.

Aceasta din pricina unui lucru pe care l-a văzut și care l-a înfuriat; începe să arunce țărână, mânios, și să se lovească.

Căci ochii lui au văzut îndurarea venită și iertarea împărțită de Stăpânul Tronului.

A zidit cât a zidit, până când a crezut că s-a înstăpânit asupra zidirii sale și că ea este trainică,

dar Allah i-a lovit zidirea din temelii; ea a căzut asupra lui, prăbușindu-se.

Cât de mult se poate înălța și până unde poate ajunge zidirea, dacă el o zidește, iar Stăpânul Tronului o dărâmă?

Apoi au pornit spre Jamʿ, au înnoptat la al-Mashʿar al-Ḥarām, au împlinit rugăciunea de zori și au mers mai departe,

spre Jamra cea Mare, dorind să arunce pietricelele la vremea rugăciunii sărbătorii; apoi s-au îndreptat

spre locurile lor de ședere pentru înjunghierea jertfei, căutând harul Lui și reînvierea unui ritual cinstit, moștenit de la părintele lor.

Dacă sacrificarea propriilor suflete L-ar fi mulțumit pe Allah, ei s-ar fi apropiat de El prin aceasta de bunăvoie și s-ar fi supus poruncii.

Așa cum, în lupta pe calea Lui, și-au oferit gâturile înaintea dușmanilor Săi, până când le-a curs sângele.

Însă ei I se supun dându-și capetele spre a fi rase: acesta este un semn al smereniei robilor.

După ce s-au curățat de neîngrijirea rămasă asupra lor, și-au împlinit făgăduințele și au dus la bun sfârșit cele rânduite,

El i-a chemat să viziteze Casa cea Veche. Bine au venit vizitatorii! Câtă cinste li se arată!

Cât de frumoasă este vizita lor la Casa Lui, când darurile făgăduite sunt împărțite!

Acolo Allah dăruiește har, binecuvântare, bunătate, binefacere, generozitate și îndurare.

S-au întors la locurile lor de ședere din Minā; acolo și-au dobândit cele dorite și s-au bucurat de binefaceri.

Au rămas acolo o zi, încă o zi și o a treia; apoi s-a vestit printre ei plecarea și au fost înștiințați.

Au pornit spre aruncarea pietricelelor la Jamrāt, înspre seară, rostind drept însemn «Allah este Cel mai Mare!», iar Allah era cu ei.

De i-ar fi văzut ochii tăi stând acolo, cu palmele întinse ca să primească îndurare,

chemându-L: «O, Doamne, o, Doamne! Noi suntem robii Tăi. Nu chemăm pe nimeni în afară de Tine, iar Tu știi!

Iată-ne nădăjduind de la Tine ceea ce se cuvine măreției Tale, căci Tu dăruiești din belșug și arăți bunăvoință!»

Când și-au împlinit toate trebuințele din Minā și șuvoiul lor a umplut acele văi întinse, au pornit

spre Kaʿba, Casa cea Sfântă, înspre seară; au înconjurat-o de șapte ori, s-au rugat și au salutat.

Când li s-a apropiat despărțirea și au știut cu încredințare că firul apropierii urma să se rupă,

și nu le-a mai rămas decât oprirea celui care își ia rămas-bun, câte pleoape au revărsat acolo lacrimi pentru Allah!

Câte măruntaie au fost cuprinse acolo de iubire arzătoare, cu focul trosnind în ele!

Câte suspine, a căror fierbințeală aproape îl topește pe cel mistuit și înrobit de iubire!

Nu vezi decât un om încremenit, cuprins de uimire, și altul care își mărturisește durerea, îngânând:

«Am plecat, dar dorurile mele rămân la voi, iar focul durerii se aprinde și arde în mine.

Mă despart de voi, dar dorul îmi întoarce frâiele; inima mea și-a așezat tabăra în hotarul vostru.

Atunci nimeni nu este mustrat dacă lasă să se vadă ceea ce ascundea.

O, voi, cei care mânați cămilele, vă rog în numele lui Allah, Domnul vostru: opriți-vă pentru mine la acele sălașe și salutați-le!

Spuneți-le: «Un om pe care dorul l-a mânat către voi și-a dat viața din iubire pentru voi. Voi să trăiți și să fiți în pace!»

Allah, Stăpânul Tronului, a rânduit, printre cele rânduite de El, ca iubirea pătimașă să orbească inimile și să le lase fără glas.

Iubirea față de voi este temelia călăuzirii și lucrul în jurul căruia ea se învârte, izbândă și câștig pentru cel care iubește.

Oasele celui mistuit de iubire se risipesc după moartea lui, dar dorurile sale rămân o danie statornicită, de neatins.

O, inimă ale cărei frâie au fost stăpânite de iubire, până când vei mai zăbovi astfel?

Până când nu te vei trezi, când sorocul este aproape, paharele plecării s-au apropiat, iar oamenii dorm?

Ba da, te vei trezi când vălul va fi înlăturat și ți se va arăta lucrul pe care acum îl ascunzi.

O, tu, cel care aprinzi un foc a cărui lumină este pentru altul, în timp ce văpaia lui arde între coastele tale!

Acesta este rodul cunoașterii pe care ai sădit-o? Acesta este rodul pe care nădăjduiai să-l dea?

Aceasta este partea cu care te-ai mulțumit pentru tine în cele două lumi: rang și bani?

Acesta este câștigul dobândit? Pe viața ta, nu este câștig, iar capitalul nici el nu rămâne neatins!

Ai fost zgârcit cu un lucru a cărui dăruire nu ți-ar dăuna și darnic cu altul al cărui preț nu poate fi măsurat.

Din josnicie, ai fost zgârcit cu această parte neînsemnată, dar darnic cu Sălașul veșniciei — de-ai pricepe!

Ai vândut o fericire fără sfârșit și fără seamăn pe un preț de nimic, care în curând va pieri.

De ce nu ai făcut tocmai pe dos, dacă erai chibzuit? Însă ai pierdut chibzuința — de-ai ști!

Dărâmi cu propria mână ceea ce zidești cu trudă; astfel, în toate zilele, zidești și dărâmi.

Când este vorba de ceea ce voiește Allah, ești lipsit de putere, asemenea unui mort; când este vorba de dorința sufletului, urzești și întrețeși.

Când te împotrivești poruncii, aduci drept scuză destinul, pretinzând constrângerea și făcând din ea un sprijin împotriva Celui Milostiv.

Îți socotești sufletul nevinovat de răul faptelor sale, mustri cele rânduite de Allah și săvârșești nedreptate.

Dezlegi lucruri ale căror legături Legea le-a întărit și cauți să strângi ceea ce Legea a dezlegat.

Din vorbele Trimisului înțelegi altceva decât a vrut să spună, pentru că inima ta este lipsită de înțelegere.

Ascultător de chemarea rătăcirii, nesupus față de îndreptarea sa, omul va fi întors într-o zi la Domnul său și va afla.

Nesocotește porunca lui Allah, își înșală sufletul și îl înjosește; cum să fie iubit și cinstit?

Greoi la ascultare, spre ticăloșie se grăbește mai repede decât șuvoiul care curge printr-o singură albie.

Și totuși pretinzi că ești cunoscător! Cu siguranță minți în ceea ce pretinzi.

Nu ești decât un neștiutor și, pe deasupra, un nedrept; printre neștiutori ai întâietate.

Dacă așa își caută un rob binele propriului suflet, cine ar învăța de la el călăuzirea?

Despre o asemenea stare a vorbit cineva din trecut, și bine a grăit cel care a spus:

«Dacă nu știi, aceasta este o nenorocire; iar dacă știi, nenorocirea este și mai mare.»

Dacă ai privi lumea aceasta dincolo de vălurile ei, ai vedea o nălucă într-un vis care se va sfârși,

asemenea unei vedenii care te vizitează în somn; somnul se încheie, vedenia pleacă, iar îndrăgostitul rămâne mistuit de dor;

ori unei umbre arătate de soare la răsărit, care la amiază se va strânge și va dispărea;

ori unui nor de vară sub care popasul a fost plăcut, dar care a trecut repede, în timp ce arșița se întețea;

ori hranei unui oaspete, gustoasă la înghițire, dar a cărei stare de după puțin timp o cunoști.

Așa este lumea aceasta, asemenea viselor unui om adormit; după ea vei ajunge în Sălașul rămânerii.

Treci prin ea ca printr-un loc de trecere, nu de statornicire; fii în ea străin, ca să trăiești vrednic de laudă și să fii teafăr,

ori călător care s-a odihnit la umbra unui copac, apoi a plecat, lăsând umbra lui să fie împărțită,

un călător care nu-și află liniștea până când nu-și vede ținutul și nu ajunge teafăr.

Cât de uimitor! De câte ori i-a povățuit prin moartea celor căzuți în ea, dar ei au rămas orbi la aceste morți!

Le-a dat să bea cupe de narcotic până când s-au amețit, apoi le-a dat cupe de otravă, în vreme ce ei dormeau.

Iar cel mai uimitor la robi este că văd aceste grozăvii, și totuși cel amăgit rămâne robit de iubirea ei.

Aceasta numai fiindcă vinul iubirii ei îi răpește omului mintea și i-o retează.

Și mai uimitor este că pe cei care o iubesc îi înjosește, în timp ce pe dușmanii ei îi îngrijește și îi cinstește.

Aceasta dovedește că valoarea ei este cât o aripă de țânțar ori chiar mai mică și mai josnică.

Îți este îndeajuns comparația pe care Trimisul a făcut-o între ea și Sălașul veșniciei; adevărul poate fi înțeles:

asemenea omului care își cufundă un deget în mare și apoi îl scoate: cât câștigă astfel?

O, de-aș ști dacă voi petrece măcar o noapte ferindu-mă de ea, cu hotărârea mea nestrămutată!

Oare voi ajunge la apa vieții, să mă îndestulez după sete din bazinul ei plin până la margini?

Oare-i vor apărea iarăși însemnele, după ce vânturile au suflat nisip peste sălașul ei, ca să fie din nou cunoscute?

Oare îmi voi așterne obrazul în țărâna pragurilor lor, plecându-mă înaintea lor, ca să arate blândețe și îndurare?

Oare mă voi arunca înaintea porții lor, în timp ce păsările morții din iubire îmi dau târcoale deasupra?

Vai mie! Viața se sfârșește și se duce, iar această mustrare rămâne, necurmată și neîmpăcată.

Nu mă pot lipsi de voi și nu pot fi fără voi; nici răbdare nu am, ca să-mi iau gândul de la voi.

Oricine altcineva să se mânie, dacă vrea! Nu este vătămare când voi sunteți mulțumiți de robul vostru.

Urmarea răbdării mele în iubirea voastră este bună; însă răbdarea departe de voi este pedeapsă și păcat.

Nu mă plâng de ceea ce vă mulțumește; dimpotrivă, sunt mulțumit cu aceasta și mă supun.

Îmi este îndeajuns să vă aparțin, fie și de departe: aceasta este o parte măreață, vrednică de cinstire.

Când se spune: «Acesta este robul lor și cel care îi iubește», chipul lui se luminează de bucurie și zâmbește.

Iată-l arătându-și smerenia, cerând de la voi și făcându-vă cunoscută starea sa prin vorbe și prin înfățișare.

O, cei pe care îi iubește, arătați-i bunăvoință! Îl mistuie setea, iar voi sunteți izvorul dulce.

O, tu, cel nepăsător în vâltoarea neștiinței și a patimii, doborât de nădejdi deșarte, în curând vei regreta!

Trezește-te! S-a apropiat vremea după care nu mai este decât Paradisul ori dogoarea unui Foc ce arde.

Ține-te de Sunna luminoasă: ea este legătura trainică ce nu se rupe.

Ține-te de ea așa cum zgârcitul își ține averea; prinde-o cu măselele și vei fi teafăr.

Lasă deoparte ceea ce oamenii au născocit după ea: pășunea acestor născociri este vătămătoare.

Pregătește un răspuns pentru când vei auzi chemarea lui Allah, în Ziua Înfățișării: «Ce le-ați răspuns

Trimișilor Mei când au venit la voi?» Cel care le-a răspuns altora în locul lor va fi umilit și va regreta.

Ia-ți drept cea mai mare pavăză teama de Cel Milostiv, pentru Ziua în care Iadul se va arăta limpede.

Puntea va fi întinsă deasupra lui: unul va cădea, altul va fi zgâriat, iar altul va scăpa nevătămat.

Dumnezeul lumilor va veni potrivit făgăduinței Sale, va despărți între robi și va judeca.

Domnul tău îi va dobândi celui nedreptățit dreptul său. Vai de robul care nedreptățește făpturile!

Registrul socotelii va fi desfăcut, iar balanțele vor fi așezate cu o dreptate care nu nedreptățește.

Niciun nelegiuit nu se va teme de o nedreptate cât un fir de praf și niciun binefăcător nu va fi lipsit de dreptul său.

Mădularele răufăcătorului vor mărturisi ceea ce a săvârșit; astfel, Cel care veghează asupra tuturor îi va pecetlui gura.

O, de-aș ști care va fi starea ta când cărțile oamenilor vor zbura și vor fi împărțite!

Îți vei lua cartea cu dreapta ori îți va fi înmânată în cealaltă mână, pe la spate?

Vei citi în ea tot ceea ce ai făcut, iar chipul tău se va lumina sau se va întuneca.

Vei spune: «Cartea mea! Citiți-o, căci vestește izbânda cea mare și o face cunoscută!»

Dar dacă va fi cealaltă soartă, vei spune: «O, de nu mi-ar fi fost dată, căci este o povară!»

Grăbește-te, așadar, câtă vreme mai este răgaz în viață, scuza îți este primită, iar faptele tale încă sunt prețuite.

Străduiește-te, grăbește-te și folosește-ți tinerețea! Câtă vreme ai putere, lucrezi și dobândești câștig.

Mergi repede, căci șuvoiul din urma ta se grăbește; nu este nicio scăpare și niciun refugiu din calea lui!

Acestea sunt morțile: în orice vale ai coborî, fie vei merge tu la ele, fie vor veni ele la tine.

Vino, așadar, spre Grădinile șederii veșnice: ele sunt primele tale locuințe și acolo îți este sălașul!

Însă noi suntem robiți de dușman; oare ne vom întoarce în ținuturile noastre, ca să fim teferi?

Se spune că străinul, când pleacă și ținuturile sale rămân departe, este îndurerat.

Ce înstrăinare poate întrece înstrăinarea noastră, din pricina căreia dușmanii au ajuns să hotărască asupra noastră?

Vino spre grădinile și corturile ei! Vino spre o viață de care nu te vei plictisi!

Vino spre Ziua Dăruirii din Belșug, căci ea este întâlnirea făgăduită celor care iubesc, atunci când sunt cinstiți!

Vino spre o vale largă de acolo, cu amvoane de lumină pentru cei cinstiți!

În jurul lor sunt dune de mosc, locuri de ședere pentru cei aflați mai prejos de ei. Aceasta este măreața dăruire!

Acolo Îl vor vedea pe Cel Milostiv, mărit fie El, așa cum văd luna plină, fără închipuire,

ori soarele pe cer senin, fără nori și fără negură întunecată care să-i acopere zarea.

În timp ce se bucură de viața și fericirea lor, iar darurile curg spre ei și sunt împărțite,

deodată li se arată o lumină strălucitoare. Își ridică privirile și Îl văd

pe Domnul lor deasupra lor, spunându-le: «Pace vouă! Sunteți buni și v-ați bucurat de binefaceri!»

«Pace vouă!» Cu toții Îi aud cu urechile lor salutul, atunci când îi salută.

Pe Allah, ce scuză mai are un om care crede în acestea, dar nu se străduiește să le atingă și nu lucrează pentru ele?

Însă reușita vine doar de la Allah: El o dăruiește cui voiește, prin harul Său, și își revarsă binefacerile.