Comentariu la poemul Mīmiyyah al lui Ibn al-Qayyim

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!

Când răsare soarele zilei, el este semnul salutării mele către voi; răspundeți-mi cu salut!

Pace de la Cel Milostiv în fiecare ceas, alinare, bună mireasmă, har și binefaceri,

Venerabilul șeic, învățatul Muḥammad ibn Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — a spus:

Toată lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor. Binecuvântările și pacea fie asupra celui mai nobil dintre Profeți și Trimiși, precum și asupra întregii sale familii și a tuturor însoțitorilor săi.

În aceste versuri, autorul — Allah să aibă milă de el — le spune celor iubiți: între mine și voi este un semn, și anume răsăritul soarelui. A ales acest semn fiindcă el este începutul luminii, al limpezimii și al arătării lucrurilor. «Când răsare soarele zilei, el este semnul salutării mele către voi; răspundeți-mi cu salut» înseamnă: răspundeți salutului, căci acum vă salut. Aceasta arată dorul și iubirea sa, pe care le-a legat de începutul zilei. Relatările lungi se încep la începutul zilei, așa cum:

Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — i-a spus lui Ibn Jubayr, când acesta l-a întrebat despre relatarea încercărilor:³ «Începe odată cu ziua, o, Ibn Jubayr, căci este o relatare lungă!»

După aceea, el — Allah să fie mulțumit de el — a arătat că le trimite un salut izvorât din îndurarea Domnului, Cel Atotputernic și Măreț.

2. «În fiecare ceas»: prin «ceas» se înțelege aici un răstimp, chiar dacă este scurt.

asupra Companionilor, fraților, urmașilor și celor care i-au urmat cu bunătate, arătând dărnicie și binefacere,

și asupra tuturor celor care au urmat Sunna curată fără să se abată de la ea: aceștia au cu adevărat întâietate.

Aceștia sunt cei care îl urmează pe Profet și sunt de partea lui; fără ei, pe pământ nu ar fi rămas niciun musulman.

3. Se pare că prin «Companioni» îi are în vedere aici pe însoțitorii Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, iar prin «frați», pe frații în credință. «Urmașii» sunt urmașii acestora, nu propriii săi copii. «Cei care i-au urmat cu bunătate» înseamnă cei care i-au urmat și s-au străduit să-i urmeze bine, cu deplină grijă, așa cum Allah Preaînaltul a spus:

Cei dintâi și cei de frunte dintre emigranți și sprijinitori, precum și cei care i-au urmat cu bunătate: Allah este mulțumit de ei, iar ei sunt mulțumiți de El.⁴

Apoi a cuprins pe toată lumea în versul următor.

4. Predicatul este «are cu adevărat întâietate». Așadar, oricine urmează Sunna curată fără să se abată de la ea are cu adevărat întâietate față de altul.

«Curată» înseamnă lipsită de orice slăbiciune ori neajuns care ar putea-o întina. O relatare socotită sunna poate să nu fie curată atunci când este slabă sau născocită; atunci ea nu este sunna, chiar dacă i-a fost atribuită Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace. «Fără să se abată de la ea: aceștia au cu adevărat întâietate»: cel care nu s-a abătut, adică nu a deviat de la această Sunna, are cu adevărat întâietate față de altul. Fără îndoială, oricine ține de Sunna Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, atât în afară, cât și înăuntru, are întâietate față de altul. Cu cât o urmează mai mult, cu atât ascultă mai mult de Allah.

Apoi, în versul următor, i-a descris pe acești înaintași și a spus:

5. «Aceștia sunt cei care îl urmează pe Profet și sunt de partea lui» înseamnă gruparea sa, cei care i se alătură și îl sprijină. «Fără ei, pe pământ nu ar fi rămas niciun musulman»: ei au fost mijlocul prin care Allah a răspândit Islamul. Autorul — Allah să aibă milă de el — a folosit aici fără restricție expresia «fără ei».

Folosirea unei asemenea expresii despre o cauză adevărată, recunoscută de Lege sau de simțuri, este îngăduită, fie că este pomenit alături de ea Allah, Cel Atotputernic și Măreț, Care a făcut să existe cauzele, fie că nu este pomenit. Sunt însă două lucruri de evitat:

Primul: să atribui un lucru altcuiva decât cauzei sale recunoscute de Lege ori de simțuri. Aceasta nu este îngăduită. De pildă, cineva spune: «Dacă n-ar fi sfântul cutare, s-ar fi întâmplat cutare și cutare», în vreme ce acel sfânt nu este de față ori este mort. Aceasta nu este îngăduită.

Al doilea lucru de evitat: să legi acea cauză de Allah printr-o conjuncție care presupune punerea pe aceeași treaptă, ca în expresia: «Dacă n-ar fi Allah și cutare». Aceasta nu este îngăduită, chiar dacă acea cauză este adevărată. De pildă, dacă te-ai fi înecat și un om te-ar fi scos din apă, iar tu ai spune: «Dacă n-ar fi Allah și cutare, aș fi pierit», nu ar fi îngăduit. L-ai alăturat pe altul lui Allah printr-o conjuncție care presupune egalitate.

Acestea sunt cele două lucruri de evitat: în primul rând, să atribui un lucru altcuiva decât unei cauze recunoscute de Lege ori de simțuri; în al doilea rând, să-l atribui unei cauze adevărate, dar să o alături lui Allah printr-o conjuncție care presupune egalitate, cum este «și».

În schimb, nu este nimic rău să pomenești singură o cauză adevărată, recunoscută de Lege ori de simțuri, sau să o pomenești alături de Allah, legând-o prin «apoi», nu prin «și». De pildă: «Dacă n-ar fi Allah, apoi cutare». Observați că am spus: o cauză adevărată. Dacă ar fi adusă o cauză neadevărată, expresia nu ar fi corectă nici dacă ar fi legată prin «apoi». De pildă: «Dacă n-ar fi Allah, apoi sfântul cutare», care este mort ori absent. Aceasta nu este îngăduită.

În aceste versuri, Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — a spus «fără ei», atribuind lucrul unei cauze adevărate, fără să o alăture lui Allah prin «și»: fără ei, pe pământ nu ar fi rămas niciun musulman. Sunt ei singura cauză? Răspunsul este: nu. La temelie se află Mesajul adus de Muḥammad — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace. Ei s-au alăturat lui și l-au sprijinit, iar Allah a deschis prin ei atâtea țări și atâtea inimi, câte numai Allah, Cel Atotputernic și Măreț, știe.

Fără ei, pământul aproape s-ar fi clătinat cu locuitorii lui; însă ei sunt munții și țărușii care îl întăresc.

Fără ei, pământul ar fi întunecat pentru locuitorii săi; însă ei sunt pe el luni pline și stele.

Aceștia sunt tovarășii mei: bine au venit! Bine au venit cei buni, vrednici de toată prețuirea!

Fiecăruia dintre ei îi trimit un salut al său; cel mai apropiat de el să i-l transmită cu bunăvoință.

O, binefăcătorule, transmite salutul meu și spune-le: cel care vă iubește se roagă pentru voi și vă salută.

Dovada că este îngăduit să atribui un lucru unei cauze adevărate, recunoscute de Lege ori de simțuri, folosind expresia «dacă n-ar fi», fără să-L pomenești pe Allah, este spusa Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace:

Dacă n-aș fi fost eu, ar fi fost în treapta cea mai de jos a Focului.⁵

Se referea la unchiul său, Abū Ṭālib.

6. Prin clătinarea pământului nu se înțelege aici o mișcare simțită a lui, ci una de ordin sufletesc: fără acești oameni, vorbele s-ar fi tulburat, părerile ar fi devenit potrivnice, iar pământul s-ar fi stricat.

7. Așa este: cei care sunt de partea Trimisului — binecuvântările și pacea fie asupra lui —, păzesc Sunna sa și cheamă la ea sunt lunile și stelele folositoare oamenilor și țărilor.

8. «Aceștia sunt tovarășii mei»: este vorba de tovărășia în religie. «Bine au venit! Bine au venit cei buni, vrednici de toată prețuirea!»

Apoi, după ce a trimis salutul tuturor, a spus în versul următor:

9. «Fiecăruia dintre ei»: după salutul general, urmează această precizare — «îi trimit un salut al său; cel mai apropiat de el să i-l transmită cu bunăvoință». Aceasta arată cât de strâns era legată inima autorului — Allah să fie mulțumit de el — de acești oameni: le-a adresat salutul general, i-a lăudat, iar apoi l-a deosebit pe fiecare.

10. Se pare că și-a închipuit aici un om binevoitor, căruia i s-a adresat ca să le transmită salutul. Nu L-a avut în vedere pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț, și nu a urmărit să spună că Allah le transmite salutul său. Și-a închipuit un om binevoitor care să le ducă salutul. Toate acestea țin de imaginația largă care se ivește în mintea poeților.

Iar tu, cel care mă mustri pentru iubirea și loialitatea mea față de ei, gândește-te — Allah să te călăuzească — cine este mai vrednic de mustrare!

Prin ce dovadă și prin ce argument socotești iubirea mea pentru ei o rușine și mi-o reproșezi?

Rușinea este să-i urăști și să te îndepărtezi de ei; iar iubirea dușmanilor lor este rușine și păcat.

Jur pe Cel care a deschis inimile și a așezat în ele iubirea ce nu se curmă,

11. Care dintre cei doi merită mai multă mustrare: cel care îl mustră pe un om pentru iubirea față de însoțitorii Trimisului — binecuvântările și pacea fie asupra lui —, față de cei care îl urmează și sunt de partea lui, ori cel care îi iubește? Răspunsul este: primul. «Gândește-te — Allah să te călăuzească — cine este mai vrednic de mustrare!»

12. Întrebarea este de dezaprobare: nu ai nicio dovadă și nici nu poți să-mi aduci una prin care iubirea pentru acești oameni să fie socotită o rușine ce mi se poate reproșa. Este ca și cum i-ar condamna pe rāfiḍiți, care socotesc iubirea față de Companioni — Allah să fie mulțumit de ei — o rușine și susțin că aceștia trebuie urâți și insultați, cu excepția celor pe care i-au scos din această judecată dintre oamenii familiei Profetului și a unui număr mic dintre ceilalți.

13. Aceasta este adevărat: iubirea față de Companioni — Allah să fie mulțumit de ei — și față de cei care sunt de partea Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — nu este o rușine. Dimpotrivă, este cinste, ascultare și răsplată.

Omul este alături de cel pe care îl iubește.

În schimb, ura față de ei este rușinea.

14. «Amā» este o expresie de atragere a atenției, asemenea lui «alā». Apoi a jurat pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț, Care a deschis inimile și a așezat în ele iubirea. Cel care pune iubirea în inimi este Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Uneori ai dori să iubești un om, dar nu izbutești; iar adesea Allah așază în inima ta iubire față de un om, fără vreo cauză ori faptă din partea ta. De aceea, Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus:

O, Allah, aceasta este împărțirea mea în cele pe care le stăpânesc. Nu mă mustra pentru ceea ce Tu stăpânești, iar eu nu stăpânesc!⁶

și a făcut inima celui îndrăgostit să o poarte, deși el abia mai are putere să-și poarte cămașa și suferă,

Așadar, Allah, Cel Atotputernic și Măreț, așază iubirea în inima omului. Cât de frumoasă este iubirea față de Allah, față de Trimisul Său și față de credincioși, atunci când Allah Preaînaltul o pune în inimă! Acestea sunt cele mai nobile feluri de iubire pe care omul dorește ca Allah, Slăvitul și Preaînaltul, să le așeze în inima lui.

15. Iubirea poate atinge o putere nespusă. Ea are o atracție care îl trage pe om către cel iubit ca prin niște lanțuri de fier. De aceea nu poți găsi pe cineva care Îl iubește pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț, fără să împlinească ascultarea față de El. Ce i-a spus Allah Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — atunci când unii oameni au pretins că Îl iubesc pe Allah? I-a spus:

Spune: «Dacă Îl iubiți pe Allah, urmați-mă!»⁷

Dacă ești sincer, urmează-l pe Trimis — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace! Însă să spui: «Pe Allah, eu Îl iubesc pe Allah și pe Trimisul Său» și să plângi pentru această iubire, în timp ce ești dintre cei mai nelegiuiți robi ai lui Allah, este minciună. Balanța care nu poate înșela este urmarea Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace. Cu cât îl vezi pe om urmându-l mai mult pe Trimis — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, cu atât știi că Îi este mai drag lui Allah. Aceasta înseamnă că Îl iubește pe Allah Preaînaltul, iar Allah Preaînaltul îl iubește, căci iubirea sa pentru Allah l-a îndrumat să-L urmeze pe Trimisul Său — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace. Totodată, această urmare a sporit iubirea față de Allah în inima lui.

Este, așadar, un lanț: iubirea omului aduce urmarea Trimisului — binecuvântările și pacea fie asupra lui —, iar urmarea Trimisului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — rodește iubirea față de Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Allah face inima celui care iubește să poarte această iubire. «Deși el abia mai are putere să-și poarte cămașa și suferă»: se are în vedere aici inima sau omul care iubește? Omul care iubește, fiindcă el este cel care poartă cămașa.

și a supus-o până când s-a plecat în fața puterii iubirii, fără să se împotrivească și fără să șovăie,

și, prin ea, a smerit suflete, înaintea smeririi cărora stau bazinele morții, rotindu-se deasupra lor,

16. «A supus-o»: se pare că se referă la inimi. «Până când s-a plecat în fața puterii iubirii»: iubirea este un lucru măreț. Nu-i cunoaște însemnătatea decât cel care citește istoriile îndrăgostiților. Cine a citit asemenea istorii știe ce urmări are iubirea și ce înseamnă ea. Însă iubirea față de Allah nu naște ceea ce naște iubirea pătimașă a îndrăgostiților. Aceasta din urmă îl poate ucide pe cel îndrăgostit; iubirea față de Allah îi sporește bucuria, liniștea, veselia și deschiderea sufletească. Între cei care iubesc sunt unii a căror putere întrece tot ceea ce este între cer și pământ.

Iubirea are o însemnătate atât de mare, încât Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — a spus în Rawḍat al-muḥibbīn că toate lucrurile se învârt în jurul iubirii: fără iubirea ta pentru pâine nu ai mânca, fără iubirea pentru somn nu ai dormi, fără iubirea de a merge la prietenii tăi nu ai merge, și tot așa. Însă izbutește cel căruia Allah îi dă izbândă și a cărui iubire urmează iubirea pentru Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Îl rugăm pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț, să ne facă dintre ei.

«Fără să se împotrivească și fără să șovăie» înseamnă că nu rămâne în urmă și nu se înclină nici la dreapta, nici la stânga.

17. «Prin ea» înseamnă prin iubire. «A smerit suflete»: dacă dorești un exemplu al acestui lucru, amintește-ți:

povestea lui Mughīth și a Barīrei.⁸ Mughīth o iubea pe Barīra, iar Barīra nu îl iubea. El mergea în urma ei pe ulițele Medinei, plângea și îi cerea să se întoarcă la el ori să păstreze căsătoria.

Așadar, sufletul său s-a plecat înaintea acestei femei din iubire. Privește ce face iubirea cu bărbații, până când îi smerește înaintea femeilor! Așa cum a spus autorul — Allah să aibă milă de el —, aceasta vine de la Allah, Cel Atotputernic și Măreț, Care i-a deschis inima și a așezat în ea această iubire. De aceea, se cuvine să-I ceri mereu lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, să facă iubirea ta să urmeze iubirea față de El:

O, Allah, Îți cer să Te iubesc, să-i iubesc pe cei care Te iubesc și să iubesc fapta care mă apropie de iubirea față de Tine!

Apoi a spus: «Bazinele morții, ce se rotesc deasupra lor». Din pricina puterii iubirii, este ca și cum bazinele morții — adică locurile către care te duce moartea — s-ar roti deasupra acestor suflete, pentru a le ucide din pricina marii iubiri.

voi ne sunteți cei iubiți, fie că ținuturile voastre sunt aproape ori departe, fie că lipsiți ori sunteți de față.

Întrebați adierile vântului cât de mult au purtat iubirea unui om mistuit de dor, al cărui dor nu se ascunde.

Dovadă este că, atunci când adie, aproape și-ar mărturisi dorul, dacă ar putea vorbi.

Când dorul și suferința se întețeau în mine și legăturile răbdării frumoase erau cât pe ce să se rupă,

îmi alinam sufletul cu întâlnirea și apropierea ei; îl amăgeam, iar el se lăsa amăgit.

Îmi îndrept privirea spre partea în care sunteți; în hotarul ei am loc de popas și tabără.

Și îmi amintesc un vers rostit de cineva din trecut, pe care răbdarea îl părăsise și care era mistuit de iubire:

Îl întreb despre voi pe fiecare trecător care pleacă ori se întoarce; fac semn spre ținuturile voastre și vă salut.

18. Adică: sunteți cei iubiți de noi, fie că vă apropiați ori sunteți departe, fie că lipsiți ori sunteți de față. Aceasta dovedește că iubirea față de ei umpluse inima lui Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el. Allah este Cel mai Mare! Ce iubire măreață!

19. «Adierile vântului» înseamnă suflarea lui. Întrebați-le cât au purtat! Vântul este cel care aduce miresmele. Întrebați-le cât de mult dor au purtat! Prin aceasta se arată că au purtat foarte mult.

20. «Dorul» înseamnă puterea iubirii. Dovadă sunt aceste adieri care vă poartă iubirea noastră: aproape că ar face să se audă dorul, dacă ar vorbi. Nu vorbesc, însă poartă dorurile.

21–25. «Când dorul și suferința se întețeau în mine»: dorul este puterea iubirii, iar suferința este tristețea despărțirii de cel iubit. «Și legăturile răbdării frumoase erau cât pe ce să se rupă»: «îmi alinam…», «îmi îndreptam…» și «îmi aminteam…» alcătuiesc cele spuse despre starea sa. Alinarea este o vorbire a sufletului cu sine; îndreptarea privirii este o lucrare a ochilor; amintirea unui vers este o lucrare a sufletului prin care caută mângâiere.

În primul rând: îmi alin sufletul cu întâlnirea și apropierea ei, spunându-i: «Întâlnirea va veni, și tot ce vine este aproape. Rabdă, îi vei întâlni pe cei dragi!» «Îl amăgeam»: îi făceam să creadă că întâlnirea este aproape și nu este departe. «Iar el se lăsa amăgit»: puterea dorului îi aducea închipuiri, încât nu mai înțelegea ce îi spuneam.

În al doilea rând: «Îmi îndrept privirea spre partea în care sunteți». Parcă mi-l închipui pe acest om în afara orașului, iar cei iubiți de el sunt la Mecca. Se întoarce spre Mecca și privește în partea unde se află ei: acolo, în hotarul lor, are loc de popas și tabără.

În al treilea rând: «Îmi amintesc un vers rostit de cineva din trecut, pe care răbdarea îl părăsise și care era mistuit de iubire». Este împovărat de iubire, ca de un creditor care nu-l părăsește. Care este acest vers? «Îl întreb despre voi pe fiecare trecător care pleacă ori se întoarce»: cel care pleacă dimineața și cel care se întoarce seara. «Fac semn spre ținuturile voastre și vă salut»: acest vers este al altcuiva, nu al lui Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el. El își amintește versul pe care îl rostea acel om:

Îl întreb despre voi pe fiecare trecător care pleacă ori se întoarce; fac semn spre ținuturile voastre și vă salut.

Dacă îți închipui această stare, vei vedea că omul este cuprins de un dor nespus. Pe fiecare trecător de dimineață ori de seară îl întreabă: «Unde sunt cei dragi? Unde i-ai lăsat? Unde i-ai găsit?» și așa mai departe. Totodată face semn către ținuturile lor și le trimite salutul, de parcă puterea dorului și a iubirii l-ar fi scos din minți.

Cât să mai rabde cel însetat de dor departe de cel pe care îl iubește, când în inima lui arde focul durerii?

Jur pe Cel la a Cărui Casă vin în pelerinaj cei care Îl iubesc, răspunzând chemării Sale la locul intrării în ritual și intrând în iḥrām,

26. Adică: de câte ori rabdă și se străduiește să rabde cel mistuit de dor, departe de cel pe care îl iubește, deși focul durerii — al tristeții — arde în inima lui! Așa este: omul rabdă, își alină sufletul cu întâlnirea și spune: «Dacă voiește Allah, întâlnirea este aproape», și alte asemenea vorbe, în vreme ce focul din inima lui arde, fiindcă dorește să ajungă la cel iubit.

Apoi autorul — Allah să aibă milă de el — a trecut de la această zugrăvire a celor iubiți, care sunt de partea Trimisului — binecuvântările și pacea fie asupra lui —, la un subiect nou: descrierea pelerinajului. Nu știu dacă a alcătuit acest poem în călătoria sa la pelerinaj. Amintirea și evocarea celor iubiți se potrivesc cu dorința lui de a merge în pelerinaj; poate că a alcătuit poemul pe când călătorea la pelerinaj. Allah știe cel mai bine.

27. După ce a amintit iubirea și urmările ei în inimă, autorul — Allah să aibă milă de el — a trecut la ceva iubit de credincios: ajungerea la Casa Sfântă a lui Allah. A spus:

Jur pe Cel la a Cărui Casă vin în pelerinaj cei care Îl iubesc, răspunzând chemării Sale la locul intrării în ritual și intrând în iḥrām,

El jură pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț. «La a Cărui Casă vin în pelerinaj cei care Îl iubesc»: Casa lui Allah Preaînaltul este Kaʿba, pe care Allah Preaînaltul Și-a atribuit-o Lui pentru a o cinsti și a o măreți. «La locul intrării în ritual» înseamnă la mīqāt, căci acolo se începe rostirea chemării rituale. Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi — a spus:

L-am auzit pe Profet — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — spunând: «Locul intrării în ritual pentru oamenii Medinei este Dhū al-Ḥulayfa…»⁹

Nu este corect să se spună «al-mahall», căci acesta ar proveni de la verbul de trei litere «halla–yahillu». Cuvântul de aici provine de la verbul de patru litere «ahalla–yuhillu», iar acesta este sensul urmărit.

după ce și-au descoperit capetele cu smerenie înaintea puterii Celui în fața Căruia se pleacă și se supun chipurile,

și rostind în pustiu: «Răspundem chemării Tale, Domnul nostru! A Ta este împărăția și Ție Îți este lauda pe care Tu o cunoști!»

28. În iḥrām și-au descoperit capetele cu smerenie înaintea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Până astăzi este cunoscut obiceiul ca omul să-și descopere capul din smerenie și respect față de cineva. Vedem chiar militari care, atunci când trece înaintea lor o persoană pe care o cinstesc, își dau jos bonetele pentru a-i arăta cinste și respect. La fel, sufiții care îi venerează pe șeicii lor și pe cei pe care îi socotesc sfinți își descoperă capetele când aceștia se apropie, în semn de respect. Dezvelirea capului la întâlnire este, prin obicei, un semn de respect.

după ce și-au descoperit capetele cu smerenie înaintea puterii Celui în fața Căruia se pleacă și se supun chipurile,

«În fața Căruia se pleacă» se referă la Allah, Cel Atotputernic și Măreț: chipurile se smeresc înaintea Lui. Așa cum Allah Preaînaltul a spus:

Chipurile s-au plecat înaintea Celui Viu, Celui care susține toate.¹⁰

Aproape niciun pelerin aflat în iḥrām nu simte acest înțeles: că își descoperă capul cu smerenie înaintea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Dacă femeia nu ar avea de acoperit ʿawra, și-ar descoperi și ea capul ca semn de cinstire a rânduielilor lui Allah. Însă capul ei este ʿawra. Așadar, acest lucru îi privește pe bărbați, nu pe femei.

29. Este vorba de talbiya cunoscută și răspândită a Profetului — binecuvântările și pacea fie asupra lui. Ei o rostesc în al-Baydāʾ, un loc cunoscut, aflat lângă mīqātul oamenilor Medinei.¹¹ Spun:

Răspund chemării Tale, Domnul nostru! Răspund chemării Tale, o, Allah, răspund chemării Tale!

Și așa mai departe. Talbiya înseamnă răspuns, ascultare și îndreptare către Cel care cheamă.

El i-a chemat, iar ei I-au răspuns cu mulțumire și iubire; când ei L-au chemat, El a fost mai aproape de ei.

Îi vezi pe cămile istovite, cu părul răvășit și acoperiți de praf; și totuși, în această stare sunt mai bucuroși și mai îndestulați.

Și-au părăsit ținuturile și familiile din dorință, fără să-i abată plăcerile și traiul îmbelșugat.

Vin din toate ținuturile și de pe toate cărările, pe jos și călare, supunându-se lui Allah.

30. «El i-a chemat»: este vorba de Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Allah Preaînaltul a spus:

Vestește oamenilor pelerinajul: vor veni la tine pe jos și pe orice cămilă slabă, venind de pe toate cărările îndepărtate.¹²

Când Allah, Cel Atotputernic și Măreț, i-a chemat, au răspuns acestei chemări, mulțumiți cu Legea Lui și din iubire față de El.

31. Aceasta în pofida greutății și lungimii drumului, mai ales în vremurile trecute, când călătoreau pe cămile ori pe jos. Cămilele sunt descrise ca slăbite de lungimea și greutatea drumului, iar ei sunt cu părul răvășit și plini de praf. Totuși, în această stare sunt mai bucuroși și mai îndestulați, fiindcă părul li s-a răvășit pentru Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

32. Și-au părăsit ținuturile, familiile, tihna și plăcerile, dorind ceea ce se află la Allah, Cel Atotputernic și Măreț. De aceea pelerinajul este un fel de luptă pe calea lui Allah.

33. Vin din toate ținuturile: de la extremitatea răsăriteană a Asiei și de la extremitatea apuseană. Vin către această Casă. Omul putea merge șase luni până să ajungă la Casă. Mi-au povestit călători pe jos, care treceau pe la noi și pe care oamenii de rând îi numeau derviși: veneau din cel mai îndepărtat răsărit al Asiei, călătoreau șase luni, poposind din sat în sat și din oraș în oraș până ajungeau la Mecca. Este așa cum a spus autorul — Allah să aibă milă de el —: «Din toate ținuturile și de pe toate cărările, pe jos și călare, supunându-se lui Allah». S-au supus din iubire, cinstire și nădejde în ceea ce se află la El, până când și-au dobândit cele dorite.

Când ochii lor au văzut Casa Lui, spre care inimile oamenilor ard de dor,

era ca și cum niciodată nu ar fi trudit mai înainte, căci suferința îi părăsise.

Câte lacrimi sunt atunci revărsate pentru Allah, iar altele le urmează, fără să le ia înainte!

Ochiul celui care iubește se îneacă în propriile lacrimi; privește printre ele și le revarsă.

Când ochiul vede Casa, întunericul lui se risipește și durerea părăsește inima întristată.

Privirea care o vede nu-i poate cuprinde frumusețea; când revine asupra ei, dorul este și mai mare.

35. Când au ajuns la cel iubit, au uitat toate greutățile prin care trecuseră, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. «Era ca și cum niciodată nu ar fi trudit mai înainte»: ca și cum nu ar fi obosit și nu ar fi avut parte de părul răvășit, de praf, de trudă, de foame, de sete, de arșiță ori de frig. Un om în care am încredere îmi povestea că mersese în pelerinaj împreună cu un grup într-o arșiță cumplită. Își țineau capetele descoperite, iar de atâta căldură li se desprindea pielea de pe cap. Răbdau, nădăjduind răsplata lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Totuși, când ajungeau la Casă, toate acestea îi părăseau, de parcă nu ar fi avut parte de nicio trudă și de nicio osteneală.

36. Când vedeau Casa, plângeau și izbucneau în lacrimi, fiindcă ajunseseră la cele dorite și din pricina dorului puternic față de Domnul lor, Cel Atotputernic și Măreț. Nu plângeau din durere ori din strâmtorare, ci din puterea dorului și fiindcă își atinseseră dorința.

37. Când ochii omului sunt plini de lacrimi, el nu mai vede în chipul obișnuit; privește printre lacrimi, printre apa care îi curge din ochi, așa cum a spus autorul — Allah să aibă milă de el.

38. El vede Casa Celui iubit, pentru care a venit din ținuturi atât de îndepărtate. Durerea inimii îl părăsește și nu-i mai rămâne în inimă nici urmă de durere ori de osteneală.

39. Deși a ajuns la țintă, ori de câte ori își întoarce privirea spre Cel iubit îi sporește dorul. Așa este orice lucru iubit cu putere: omul nu se satură de el. Chiar și după ce îl dobândește, aproape că nu poate privi la el ori să-i audă glasul fără să-i sporească dorul.

Nu este de mirare: întrucât Cel Milostiv Și-a atribuit Lui această Casă, ea este vrednică de cinstire.

A îmbrăcat-o cu cea mai măreață haină a cinstirii, împodobită cu însemnul frumuseții.

De aceea, toate inimile o iubesc, se pleacă înaintea ei cu venerație și o cinstesc.

40. Nu te mira de această iubire puternică și de această bucurie la întâlnirea cu Casa. «Întrucât Cel Milostiv Și-a atribuit Lui această Casă, ea este vrednică de cinstire»: iubirea și respectul din inimi față de această Casă se datorează faptului că Allah Și-a atribuit-o Lui. Cinstirea Casei ține de cinstirea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Uimitor este că astăzi sunt oameni care cinstesc această Casă și nu vor ca cineva să o păteze cu vreo vătămare, dar nu-L cinstesc pe Domnul Casei: își petrec vremea în neascultare față de El, în nelegiuire și în desfrânare. Aceasta înseamnă a răsturna lucrurile. Noi nu iubim Casa lui Allah, nici pe Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, nici pe credincioși decât pentru Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Celor care răstoarnă lucrurile și arată Casei această mare cinstire — de care Casa este vrednică —, dar nu-L cinstesc pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț, le spunem: ați răsturnat lucrurile. Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — arată aici că iubirea și respectul care se așază în inimi față de Casă vin din faptul că Allah Și-a atribuit-o Lui.

41–42. Fără îndoială, Allah Preaînaltul a îmbrăcat Casa cu slavă, măreție și farmec în suflete. Omul găsește în ea frumusețe, măreție și un farmec care sporește delicatețea frumuseții. Nu orice lucru frumos are și farmec. Dacă frumuseții îi lipsește farmecul, nu mai este pe deplin acel lucru dorit; tot astfel, farmecul, chiar însoțit de un anumit neajuns al frumuseții, îi sporește strălucirea. Această Casă îmbină frumusețea cu farmecul și a primit astfel desăvârșirea frumuseții.

Apoi au pornit spre locul șederii de la ʿArafa, nădăjduind îndurare și iertare de la Cel care dăruiește și cinstește.

Cât de măreață este acea ședere înaintea lui Allah, asemenea celei din Ziua Înfățișării! Însă aceea din urmă este și mai măreață.

43. Se știe că autorul — Allah să aibă milă de el — a trecut sub tăcere șederea de la Minā și a spus: «Au pornit spre locul șederii de la ʿArafa». Aceasta fiindcă lucrul de căpetenie și ținta sunt șederea de la ʿArafa, potrivit cuvintelor Profetului — binecuvântările și pacea fie asupra lui:

Pelerinajul este ʿArafa.¹³

Ei nădăjduiesc îndurare și iertare de la Allah, Cel Atotputernic și Măreț, Care dăruiește binele și Își cinstește apropiații.

44. Șederea de la ʿArafa este asemenea șederii din Ziua Înfățișării. «Însă aceea din urmă este și mai măreață» se referă la șederea din Ziua Înfățișării. Fără îndoială, aceea este mai măreață, căci îi adună pe cei dintâi și pe cei de pe urmă, pe credincioși și pe necredincioși, pe oameni și pe cei care nu sunt oameni. Șederea de aici îi adună numai pe cei care au venit în pelerinaj, o mulțime mică față de cea din Ziua Înfățișării. Totuși, ea este, în realitate, o înfățișare micșorată a acelei adunări. Găsești acolo felurite feluri de oameni, deosebiți în înfățișări, trupuri, culori, stări, limbi, fapte și inimi — deosebiți în orice privință. Unul pleacă, altul vine; unul stă nemișcat, altul se mișcă. Când îi vezi în această revărsare, parcă îți amintești Ziua Învierii, mai ales la plecare. Îi vezi:

ca niște lăcuste răspândite.

Ca niște fluturi împrăștiați.

Așa cum a spus Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Când îi vezi — slăvit fie Allah Cel Măreț! —, lacrimile te cuprind și nu te poți stăpâni, până când plângi pentru acești oameni. Cum va fi atunci acea măreață ședere care durează cincizeci de mii de ani? În acea adunare:

Omul va fugi de fratele său, de mama și de tatăl său, de soția și de fiii săi.

De asemenea, va fugi de neamul care îl adăpostea, de tribul la care își găsea sprijin în lume; în Ziua Învierii va fugi de el. Așadar, acea adunare din Ziua Învierii este mai măreață decât cea din ziua de ʿArafa. Însă, fără îndoială, aceasta din urmă este o înfățișare micșorată, prin care omul ia învățătură despre ceea ce se va petrece în marea adunare.

Atunci Cel Atotputernic, mărit fie El, Se apropie și Se laudă cu ei înaintea îngerilor Săi; El este Cel Preageneros.

El spune: «Robii Mei au venit la Mine din iubire, iar Eu sunt bun cu ei, dăruiesc și arăt îndurare.

45. «Se apropie atunci»: aici este vorba de acea zi; prepoziția exprimă un înțeles de timp. În acea zi, Allah, Cel Atotputernic și Măreț, Se apropie. Această apropiere se cuvine slavei și măreției Sale. Este o apropiere adevărată, însoțită de înălțimea Sa care nu se desparte de El. Înălțimea este dintre însușirile care țin de Ființa Sa, iar apropierea este dintre însușirile faptelor Sale; ele nu se contrazic. Allah Preaînaltul este înălțat deasupra Tronului Său și, totodată, Se apropie de făpturile Sale cum voiește, Slăvitul și Preaînaltul.

Trebuie să credem aceasta și că este adevărat în chip real, fără să întrebăm «cum?». Precizarea modului nu își are locul aici. Mai mult, întrebarea despre cum se petrece aceasta este, în acest caz, o inovație religioasă care se întoarce împotriva celui ce o pune. Dacă ți-aș spune: «Tatăl tău a coborât de pe acoperiș în odaia unde stăm», mi-ai putea răspunde: «Cum a coborât?» Însă dacă spun: «Domnul, Cel Atotputernic și Măreț, Se apropie de robii Săi în ziua de ʿArafa», nu-mi spune: «Cum Se apropie?» Spune: «Cred și socotesc adevărat.»

46. Robii Săi au venit la această ședere de pe toate cărările, și-au părăsit ținuturile și au răbdat greutățile călătoriei numai din iubire pentru Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Fără îndoială, Allah, Slăvitul și Preaînaltul, este Cel mai generos dintre cei generoși. Celui care își dăruiește iubirea către El, Allah Preaînaltul îi dăruiește ceea ce iubește. De aceea a spus: «Iar Eu sunt bun cu ei», adică darnic, și «dăruiesc și arăt îndurare».

Vă iau drept martori că le-am iertat păcatele, le-am dăruit ceea ce au nădăjduit și le arăt bunăvoință.»

Bucurați-vă, voi, cei adunați în acest loc, în care Allah iartă păcatele și arată îndurare!

Câți robi ajung aici pe deplin eliberați, iar altul este lăsat să-și câștige eliberarea; Domnul tău este și mai milostiv!

Niciodată Satana nu este văzut mai înfuriat și mai umilit printre oameni decât atunci, el fiind cel mai josnic.

47. Allah Preaînaltul le-a iertat păcatele. Ei nu pleacă decât după ce au fost iertați și au primit binele nădăjduit. De aceea, musulmanul trebuie ca în acest loc măreț și în această zi să fie stăruitor în rugă, în chemarea lui Allah și în lauda adusă Lui, Slăvitul și Preaînaltul, mai ales la plecare, către sfârșitul zilei.

49. «Câți» arată mulțimea: cât de mulți sunt cei eliberați de Foc în această zi! «Iar altul este lăsat să-și câștige eliberarea»: înseamnă că eliberarea i se va desăvârși după aceea. Nu a dobândit-o pe deplin în această zi, dar i s-a ușurat povara și a devenit asemenea robului care muncește pentru a-și desăvârși eliberarea.

50. Fără îndoială, Satana ne este dușman. Pe orice dușman îl înfurie îndurarea arătată dușmanului său și îl bucură ceea ce îl întristează pe acesta. Când Satana vede îndurarea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, coborând în această zi asupra celor adunați, se înfurie.

Satana nu a fost văzut mai înfuriat în vreo zi decât în ziua de ʿArafa, cu excepția a ceea ce s-a văzut în ziua de Badr.

La Badr, mânia lui a fost mai puternică și mai mare. Atunci Profetul — binecuvântările și pacea fie asupra lui — și însoțitorii săi au primit un ajutor cum nu s-a mai întâmplat; mai mult, pentru noi, până în Ziua Învierii, a fost un ajutor fără seamăn, astfel încât Allah Preaînaltul a numit acea zi Ziua Despărțirii. Au fost uciși dintre fruntașii Quraysh atâția câți nu au fost uciși într-o altă bătălie ca la Badr. Musulmanii erau trei sute și ceva peste zece bărbați, în fața a aproximativ o mie. Nu aveau decât șaptezeci de cămile și doi călăreți; încălecau cămilele pe rând. Dușmanii lor veniseră cu toate cele pregătite și cu tot numărul lor, așa cum Allah, Cel Atotputernic și Măreț, a spus:

Au ieșit din casele lor cu îngâmfare și ca să-i vadă oamenii.

Conducătorul lor, Abū Jahl, spunea:

Pe Allah, nu ne vom întoarce până când nu vom ajunge la Badr și nu vom rămâne acolo trei zile: vom înjunghia cămile, vom da de băut vin, cântărețele vor cânta pentru noi, iar arabii vor auzi despre noi și nu vor înceta niciodată să se teamă de noi!

Avea patru scopuri: să înjunghie cămile, să dea de băut vin, să le cânte cântărețele și să audă arabii despre ei, ca să nu înceteze să se teamă de ei. Aceste patru scopuri s-au întors împotriva a ceea ce voia. Slavă lui Allah, au devenit o umilință pentru ei până în Ziua Învierii! Arabii au auzit despre ei, dar au auzit de umilirea și înfrângerea lor. Au fost uciși douăzeci și patru dintre fruntașii lor și au fost aruncați într-o fântână rea de la Badr.

Profetul — binecuvântările și pacea fie asupra lui — a stat deasupra lor, chemându-i pe nume și pe numele taților lor: «O, cutare, fiul lui cutare, ați găsit adevărat ceea ce v-a făgăduit Domnul vostru? Eu am găsit adevărat ceea ce mi-a făgăduit Domnul meu.» Le vorbea în vreme ce erau morți, ca să-i mustre, să-i certe și să-i facă să regrete. Când i s-a spus: «O, Trimis al lui Allah, cum le vorbești unor oameni care au devenit leșuri?», a spus: «Voi nu auziți ceea ce spun mai bine decât ei!» Ei aud mai mult decât voi, dar nu răspund.¹⁴

Important este că Satana se înfurie în ziua de ʿArafa și nu a fost văzut mai înfuriat decât atunci, cu excepția zilei de Badr. Ziua de Badr este măreață, iar Allah Preaînaltul a numit-o Ziua Despărțirii. Satana este dușmanul fiilor lui Adam; când Allah îi iartă, aceasta îl întristează și îl necăjește. De aceea, autorul a spus în versul următor:

Aceasta din pricina unui lucru pe care l-a văzut și care l-a înfuriat; începe să arunce țărână, mânios, și să se lovească.

Căci ochii lui au văzut îndurarea venită și iertarea împărțită de Stăpânul Tronului.

52. Particula «lammā» arată aici cauza: a făcut aceasta din pricina marii îndurări pe care ochii săi au văzut-o.

A zidit cât a zidit, până când a crezut că s-a înstăpânit asupra zidirii sale și că ea este trainică,

dar Allah i-a lovit zidirea din temelii; ea a căzut asupra lui, prăbușindu-se.

Cât de mult se poate înălța și până unde poate ajunge zidirea, dacă el o zidește, iar Stăpânul Tronului o dărâmă?

Apoi au pornit spre Jamʿ, au înnoptat la al-Mashʿar al-Ḥarām, au împlinit rugăciunea de zori și au mers mai departe,

53–55. Dacă Allah, Cel Atotputernic și Măreț, dărâmă într-o clipă ceea ce a clădit Iblīs, se mai poate înălța zidirea lui? Nu! Oricâte păcate ai fi săvârșit, dacă te întorci cu căință la Domnul tău și revii la El cu sinceritate și adevăr, toate acele păcate dispar. Allah Preaînaltul a spus:

Spune: «O, robii Mei care ați întrecut măsura împotriva voastră înșivă, nu deznădăjduiți de îndurarea lui Allah! Allah iartă toate păcatele.»¹⁵

56. «Au pornit spre Jamʿ»: adică pelerinii. Verbul «a porni» poate desemna simpla plecare, fără să fie vorba de sfârșitul zilei. Așa este și în spusa Profetului — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — din relatarea lui Abū Hurayra despre cel care vine devreme vinerea:

Cel care pleacă în primul ceas…¹⁶

Aceasta se petrece la începutul zilei. Afirmația că acest verb se folosește numai pentru sfârșitul zilei nu este corectă și nu are temei. În limba arabă, sensul de bază al lui «rawāḥ» privește timpul de după amiază, dar cuvântul poate desemna și simpla plecare. Chiar în vorbirea noastră de zi cu zi îl întrebi pe om dimineața: «Unde ai fost?», iar el răspunde: «Am mers la cutare», folosind acest verb. Așadar, când «au pornit spre Jamʿ»? Nu pleacă spre Jamʿ decât după apusul soarelui. «Au înnoptat la al-Mashʿar al-Ḥarām, au împlinit rugăciunea de zori și au mers mai departe.»

spre Jamra cea Mare, dorind să arunce pietricelele la vremea rugăciunii sărbătorii; apoi s-au îndreptat

spre locurile lor de ședere pentru înjunghierea jertfei, căutând harul Lui și reînvierea unui ritual cinstit, moștenit de la părintele lor.

Dacă sacrificarea propriilor suflete L-ar fi mulțumit pe Allah, ei s-ar fi apropiat de El prin aceasta de bunăvoie și s-ar fi supus poruncii.

Așa cum, în lupta pe calea Lui, și-au oferit gâturile înaintea dușmanilor Săi, până când le-a curs sângele.

Însă ei I se supun dându-și capetele spre a fi rase: acesta este un semn al smereniei robilor.

57. Este limpede că au înnoptat la al-Mashʿar al-Ḥarām și au rămas acolo până s-a luminat bine. Apoi au pornit spre Jamra cea Mare, adică Jamrat al-ʿAqaba, unde aruncă pietricelele la vremea rugăciunii sărbătorii. După aceasta s-au îndreptat mai departe.

59–61. Ei și-au îndepărtat părul capetelor ca semn de cinstire a lui Allah. Fără îndoială, raderea capului este o asemenea cinstire. Chiar militarii de astăzi își dau jos bonetele când trece înaintea lor cineva pe care îl respectă; aceasta este cinstirea acelei persoane. Aici este cinstirea lui Allah. Dacă Allah ar fi fost mulțumit ca ei să-și sacrifice sufletele, le-ar fi sacrificat, adică s-ar fi înjunghiat pe sine. Privește la Ibrāhīm — binecuvântările și pacea fie asupra lui —: când Allah Preaînaltul i-a poruncit să-și înjunghie fiul, ce a făcut? S-a supus. Nu avea alt fiu în afara lui, iar fiul îi fusese dăruit la bătrânețe. Totuși, s-a plecat înaintea poruncii lui Allah și s-a supus. Dar îndurarea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, l-a cuprins: Allah Preaînaltul i-a revelat să-l răscumpere printr-o jertfă mare și i-a dat răsplata deplină.

Fiilor lui Israel li s-a spus, când s-au căit:

Ucideți-vă pe voi înșivă!

Și s-au ucis. Au luat cuțite, s-au adunat și au început să se omoare unii pe alții, ca împlinire a căinței. Dacă Allah le-ar fi cerut credincioșilor să se ucidă pe sine pentru a fi mulțumit de ei, ar fi făcut-o. Adică, dacă Domnul tău ți-ar spune: «Ucide-te!», credința ar cere să spui: «Auzim și ascultăm» și să te ucizi. Apoi autorul — Allah să aibă milă de el — a dat un exemplu:

Așa cum, în lupta pe calea Lui, și-au oferit gâturile înaintea dușmanilor Săi, până când le-a curs sângele.

Credinciosului adevărat, care Îl iubește și Îl cinstește pe Allah, nu-i pasă că își oferă gâtul în fața dușmanului său și al Domnului său, pentru a înălța Cuvântul lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Ei și-au oferit gâturile înaintea dușmanilor Săi, până când le-a curs sângele. Unul dintre ei, când era străpuns, spunea:

Am izbândit, pe Domnul Kaʿbei!

El socotea că aceasta este izbândă — și, pe Allah, este izbândă! Trece din viața plină de greutăți, de mâhnire, de osteneală, de tristețe și de tulburare într-un Sălaș unde se află ceea ce niciun ochi n-a văzut, nicio ureche n-a auzit și prin inima niciunui om nu a trecut.

Să nu-i socotești morți pe cei uciși pe calea lui Allah! Dimpotrivă, ei sunt vii la Domnul lor.¹⁷

Această stăpânire deosebită a Domnului este o legătură deosebită, pe care nu au dobândit-o decât cei asemenea lor sau mai presus de ei.

La Domnul lor sunt dăruiți cu hrană.

Sunt vii și primesc hrană:

Sufletele lor sunt înăuntrul unor păsări verzi — Îi cerem lui Allah din harul Său! —, care umblă libere prin Paradis și mănâncă oriunde voiesc, apoi se întorc la candele atârnate sub Tron.

Acesta este un har măreț. După ce sufletele lor au ieșit din aceste trupuri pământești, care se desfac, au fost așezate în trupuri de păsări verzi, umblând libere în Paradis unde voiesc. Aceasta este răsplata uciderii lor pe calea lui Allah. De aceea, Allah i-a descris astfel:

Bucuroși de ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său, ei se bucură pentru cei rămași în urma lor, care încă nu li s-au alăturat: aceia nu vor avea teamă și nici nu vor fi întristați. Se bucură de binecuvântare și de har de la Allah și de faptul că Allah nu pierde răsplata credincioșilor.

Apoi a spus:

Însă ei I se supun dându-și capetele spre a fi rase: acesta este un semn al smereniei robilor.

«Însemn» înseamnă semn al smereniei.

După ce s-au curățat de neîngrijirea rămasă asupra lor, și-au împlinit făgăduințele și au dus la bun sfârșit cele rânduite,

El i-a chemat să viziteze Casa cea Veche. Bine au venit vizitatorii! Câtă cinste li se arată!

62–63. «S-au curățat de neîngrijirea lor» înseamnă că au ieșit din starea rituală, și-au tăiat unghiile și părul care trebuie tăiat ori îndepărtat. Și-au împlinit făgăduințele, înjunghiind animalele de jertfă, apoi au dus ritualurile la bun sfârșit.

El i-a chemat să viziteze Casa cea Veche. Bine au venit vizitatorii! Câtă cinste li se arată!

Allah, Cel Atotputernic și Măreț, i-a chemat la Casa cea Veche. «ʿAtīq» înseamnă vechi. S-a mai spus că înseamnă Casa pentru care cel care o înconjoară este eliberat de Foc.

Cât de frumoasă este vizita lor la Casa Lui, când darurile făgăduite sunt împărțite!

Acolo Allah dăruiește har, binecuvântare, bunătate, binefacere, generozitate și îndurare.

S-au întors la locurile lor de ședere din Minā; acolo și-au dobândit cele dorite și s-au bucurat de binefaceri.

Au rămas acolo o zi, încă o zi și o a treia; apoi s-a vestit printre ei plecarea și au fost înștiințați.

Au pornit spre aruncarea pietricelelor la Jamrāt, înspre seară, rostind drept însemn «Allah este Cel mai Mare!», iar Allah era cu ei.

De i-ar fi văzut ochii tăi stând acolo, cu palmele întinse ca să primească îndurare,

chemându-L: «O, Doamne, o, Doamne! Noi suntem robii Tăi. Nu chemăm pe nimeni în afară de Tine, iar Tu știi!

Iată-ne nădăjduind de la Tine ceea ce se cuvine măreției Tale, căci Tu dăruiești din belșug și arăți bunăvoință!»

64. «Cât de frumoasă»: este o formulă de uimire, asemenea unei expresii de laudă folosite de arabi. Cuvântul exprimă strălucirea și frumusețea. «Când darurile sunt împărțite.»

65. Acesta este ṭawāf al-ifāḍa.

66. Este vorba despre întoarcerea de la ṭawāf al-ifāḍa, în ziua sărbătorii, pentru a înnopta la Minā.

67. «Au rămas acolo o zi»: se pare că se referă la prima zi din zilele de Tashrīq. «Încă o zi» este a doua, iar «o a treia» este a treia.

68. «Au pornit spre aruncarea pietricelelor la Jamrāt, înspre seară» înseamnă după amiază, în ziua a unsprezecea, a douăsprezecea și a treisprezecea. «Rostind drept însemn: Allah este Cel mai Mare, iar Allah era cu ei»: rosteau takbīr, nu talbiya, fiindcă talbiya se oprise la aruncarea pietricelelor de la Jamrat al-ʿAqaba în ziua sărbătorii. Zilele de Tashrīq sunt zile de mâncare, băutură și pomenire a lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

69–71. Prin această rugă se are în vedere ruga făcută între prima Jamra și cea mijlocie și între cea mijlocie și Jamrat al-ʿAqaba.

Când și-au împlinit toate trebuințele din Minā și șuvoiul lor a umplut acele văi întinse, au pornit

spre Kaʿba, Casa cea Sfântă, înspre seară; au înconjurat-o de șapte ori, s-au rugat și au salutat.

Când li s-a apropiat despărțirea și au știut cu încredințare că firul apropierii urma să se rupă,

și nu le-a mai rămas decât oprirea celui care își ia rămas-bun, câte pleoape au revărsat acolo lacrimi pentru Allah!

Câte măruntaie au fost cuprinse acolo de iubire arzătoare, cu focul trosnind în ele!

Câte suspine, a căror fierbințeală aproape îl topește pe cel mistuit și înrobit de iubire!

Nu vezi decât un om încremenit, cuprins de uimire, și altul care își mărturisește durerea, îngânând:

«Am plecat, dar dorurile mele rămân la voi, iar focul durerii se aprinde și arde în mine.

Mă despart de voi, dar dorul îmi întoarce frâiele; inima mea și-a așezat tabăra în hotarul vostru.

Atunci nimeni nu este mustrat dacă lasă să se vadă ceea ce ascundea.

72–73. Acesta este ṭawāf al-wadāʿ, înconjurul de rămas-bun. Autorul — Allah să aibă milă de el — parcă dorește să înfățișeze pelerinajul așa cum l-a împlinit Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace:

După ce Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a aruncat pietricelele la Jamrāt în ziua a treisprezecea, după amiază, a coborât spre Mecca și a poposit la al-Abṭaḥ, adică al-Muḥaṣṣab. A împlinit rugăciunile de amiază, de după-amiază, de apus și de noapte, apoi a dormit puțin. Către sfârșitul nopții s-a vestit plecarea. A pornit din al-Abṭaḥ spre Mecca, a făcut înconjurul de rămas-bun, apoi a împlinit acolo rugăciunea de zori și a plecat călare, întorcându-se spre Medina. Binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui!

Își împlinise trebuința și încheiase pelerinajul; nu venise decât pentru pelerinaj.

80. Allah este Cel mai Mare! Aceasta este o zugrăvire uimitoare a stării omului la înconjurul de rămas-bun: inima îi este legată de Casă, iar dorurile sale nu o părăsesc. Și totuși, despărțirea este de neocolit.

81. Omul ascunde dorurile și tristețea despărțirii de Casă. În mod obișnuit, o asemenea stare aduce plânsul. Așa erau ei la despărțirea de Casă. Dacă ai compara starea zugrăvită de autor — Allah să aibă milă de el — cu starea noastră de astăzi, ai vedea deosebirea uriașă dintre noi și acea stare. Cei mai mulți oameni repetă după cei care îi conduc la ṭawāf, fără să știe ce spun și fără să știe ce li se spune.

O, voi, cei care mânați cămilele, vă rog în numele lui Allah, Domnul vostru: opriți-vă pentru mine la acele sălașe și salutați-le!

Spuneți-le: «Un om pe care dorul l-a mânat către voi și-a dat viața din iubire pentru voi. Voi să trăiți și să fiți în pace!»

Allah, Stăpânul Tronului, a rânduit, printre cele rânduite de El, ca iubirea pătimașă să orbească inimile și să le lase fără glas.

Iubirea față de voi este temelia călăuzirii și lucrul în jurul căruia ea se învârte, izbândă și câștig pentru cel care iubește.

Oasele celui mistuit de iubire se risipesc după moartea lui, dar dorurile sale rămân o danie statornicită, de neatins.

Uneori, cel care conduce înconjurul mută vorbele de la locul lor, iar celălalt le repetă împreună cu el. În zilele de ʿumra vine și spune:

O, Allah, fă din el un pelerinaj primit și un păcat iertat!

Nu știu dacă acesta cunoaște relatarea lui ʿAmr ibn Ḥazm potrivit căreia:

Trimisul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a numit ʿumra un pelerinaj mic.

Sau dacă doar spune vorba obișnuită! Însă acum au început să spună:

O, Allah, fă din ea o ʿumra primită!

Parcă au fost atenționați asupra acestui lucru. Dar bietul pelerin uneori nu știe ce spune. Dacă i-ai auzi rostind aceste mici broșuri și făcând rugile din ele, ai auzi lucruri nespus de uimitoare. Spun: cine și-ar închipui starea amintită de autor — Allah să aibă milă de el — și ar compara-o cu starea noastră de astăzi ar vedea deosebirea uriașă.

82–83. «ʿĪs» înseamnă cămile. «Și-a dat viața»: adică a murit și și-a încheiat partea din această lume.

84. Aceasta este adevărat. Pe omul stăpânit de patimă îl găsești orb și lipsit de glas: nu vede adevărul și nu vorbește adevărul. Acesta este omul patimii — la Allah căutăm ocrotire. De aceea, nimeni dintre noi nu crede până când dorința sa nu urmează ceea ce a adus Trimisul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace.

86. «Ṣabb» înseamnă cel care iubește. Din același cuvânt vine «ṣabāba»: o iubire care îl face pe om să încline spre cel iubit, asemenea apei care se revarsă de sus.

O, inimă ale cărei frâie au fost stăpânite de iubire, până când vei mai zăbovi astfel?

Până când nu te vei trezi, când sorocul este aproape, paharele plecării s-au apropiat, iar oamenii dorm?

Ba da, te vei trezi când vălul va fi înlăturat și ți se va arăta lucrul pe care acum îl ascunzi.

O, tu, cel care aprinzi un foc a cărui lumină este pentru altul, în timp ce văpaia lui arde între coastele tale!

Acesta este rodul cunoașterii pe care ai sădit-o? Acesta este rodul pe care nădăjduiai să-l dea?

87. De aici începe să-și vorbească sieși, adresându-se inimii sale: «Ale cărei frâie au fost stăpânite de iubire». Este vorba de frâiele cu care se mână cămila.

88. De ce nu te trezești, când sorocul s-a apropiat? Prin acesta înțelege moartea. «Paharele plecării s-au apropiat»: s-au făcut aproape. «Iar oamenii dorm»: parcă își îndeamnă sufletul să folosească prilejul și să lucreze înainte de apropierea sorocului.

89. Cuvântul «ba da» îndreaptă vorbirea spre cele ce urmează:

Ba da, te vei trezi când vălul va fi înlăturat și ți se va arăta lucrul pe care acum îl ascunzi.

Aceasta este asemenea spuselor Celui Preaînalt din Sura al-Muʾminūn:

Însă inimile lor sunt cuprinse de neștiință față de aceasta, iar ei au alte fapte pe care le săvârșesc.¹⁸

Și asemenea spuselor Sale din Sura Qāf:

Ai fost nepăsător față de aceasta. Noi ți-am îndepărtat vălul, iar astăzi privirea ta este pătrunzătoare.¹⁹

Dar această dezvăluire folosește în acea zi? Nu, fiindcă acea zi este zi de răsplată, nu de faptă.

90–91. El se adresează unui învățat care nu a tras folos din cunoașterea sa: a aprins un foc a cărui lumină le folosește altora, însă dogoarea lui îl arde între coaste. Altul se bucură de cunoașterea lui, iar el nu se bucură de ea. Întreabă: «Acesta este rodul cunoașterii pe care ai sădit-o?» — să le folosești oamenilor prin cunoașterea ta, fără să-ți folosești ție însuți? Este o întrebare de dezaprobare.

Aceasta este partea cu care te-ai mulțumit pentru tine în cele două lumi: rang și bani?

Acesta este câștigul dobândit? Pe viața ta, nu este câștig, iar capitalul nici el nu rămâne neatins!

92. Allah este Cel mai Mare! Toate părțile pe care le cauți în această lume se întorc la cele două lucruri numite de autor — Allah să aibă milă de el —: rang și bani. Mulți oameni, chiar învățați fiind, nu sunt mulțumiți de cunoașterea lor decât dacă le aduce rang printre oameni; ori iubesc banii și îi adună prin cunoașterea lor. Ambele țeluri sunt josnice și de osândit.

Învățatul nu trebuie să-și facă o grijă din a avea ori a nu avea rang. Grija lui trebuie să fie înălțarea Cuvântului lui Allah, căci se străduiește pe calea lui Allah. A fi ori a nu fi cinstit de oameni este ceva urmărit numai de cel care dorește folosul personal, pentru sine. În realitate, acela nici măcar nu a urmărit folosul: folosul adevărat este să cauți prin cunoașterea ta Fața lui Allah și înălțarea Cuvântului Său, pentru ca Legea lui Allah să aibă putere pe pământul Lui.

93. Nu este un câștig adevărat dacă omul nu dobândește prin cunoașterea sa decât rang în această lume ori bani. Cel care nu dobândește prin ea ranguri la Allah, Cel Atotputernic și Măreț, este în pierdere.

Coranul este o dovadă în favoarea ta ori împotriva ta.

Îl rugăm pe Allah să ne curețe vouă și nouă intenția. «Pe viața ta, nu este câștig, iar capitalul nici el nu rămâne neatins»: nu ai dobândit câștig și nici capitalul nu a rămas întreg. În relatarea de la Trimisul — binecuvântările și pacea fie asupra lui — se spune:

Cel care caută o cunoaștere prin care se caută Fața lui Allah, dar nu dorește decât să dobândească un folos din această lume, nu va simți mireasma Paradisului.²⁰

La Allah căutăm adăpost! Lucrul este, așadar, primejdios.

Ai fost zgârcit cu un lucru a cărui dăruire nu ți-ar dăuna și darnic cu altul al cărui preț nu poate fi măsurat.

Din josnicie, ai fost zgârcit cu această parte neînsemnată, dar darnic cu Sălașul veșniciei — de-ai pricepe!

Ai vândut o fericire fără sfârșit și fără seamăn pe un preț de nimic, care în curând va pieri.

94–95. Cuvântul «de-ai» exprimă o dorință: de-ai înțelege! Privește cum este zgârcit cu un lucru a cărui dăruire nu-i dăunează, și anume lumea aceasta. Dacă întreaga lume ți-ar scăpa din mâini, nu ți-ar dăuna. «Și darnic cu altul al cărui preț nu poate fi măsurat»: este vorba de Paradis — Îi cerem lui Allah din harul Său! Întreaga lume nu poate fi preț pentru Paradis. Profetul — binecuvântările și pacea fie asupra lui — a spus:

Locul unui bici al unuia dintre voi în Paradis este, fără îndoială, mai bun decât lumea aceasta și tot ce cuprinde ea.²¹

Locul unui bici este cam de un metru, și totuși este mai bun decât lumea. Care lume? Nu numai lumea în care trăiești tu, nici lumea din vremea ta, ci întreaga lume, de la început până la sfârșit. Locul unui bici din Paradis este mai bun decât lumea și tot ce cuprinde. Ce dobândesc toți cei care urmăresc rangul sau banii, dacă ajung să le dobândească? Rang și bani; toate acestea nu valorează nimic la Allah, Cel Atotputernic și Măreț. De ce să dărâmăm acest mare edificiu al cunoașterii printr-o intenție atât de josnică? Omul trebuie să-și îndrepte intenția în căutarea cunoașterii. Aceasta ține de buna purtare.

96. Fericirea Paradisului nu se sfârșește și nu are seamăn. Allah Preaînaltul i-a spus:

Niciun suflet nu știe ce bucurie a ochilor a fost ascunsă pentru ei.²²

Iar Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus că Allah Preaînaltul a zis:

Le-am pregătit robilor Mei drepți ceea ce niciun ochi n-a văzut, nicio ureche n-a auzit și prin inima niciunui om nu a trecut.²³

Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — a spus:

Din cele ale acestei lumi nu este nimic în Paradis, în afară de nume.

Aici sunt rodii și acolo sunt rodii, însă între ele este o deosebire uriașă.

De ce nu ai făcut tocmai pe dos, dacă erai chibzuit? Însă ai pierdut chibzuința — de-ai ști!

Dărâmi cu propria mână ceea ce zidești cu trudă; astfel, în toate zilele, zidești și dărâmi.

Când este vorba de ceea ce voiește Allah, ești lipsit de putere, asemenea unui mort; când este vorba de dorința sufletului, urzești și întrețeși.

Când te împotrivești poruncii, aduci drept scuză destinul, pretinzând constrângerea și făcând din ea un sprijin împotriva Celui Milostiv.

97. Întrebarea ne îndeamnă: autorul — Allah să aibă milă de el — ne încurajează să facem tocmai pe dos. Cum? Să dăruim un lucru a cărui dăruire nu ne dăunează și să păstrăm cu zgârcenie, strângând cu măselele, un lucru al cărui preț nu poate fi măsurat. Tot astfel, să vindem acest lucru josnic pe ceva fără seamăn și fără sfârșit.

98. Aceasta este starea celui care își pierde sufletul: zidește și dărâmă. Nu este vorba de o zidire materială, ci de una sufletească. Îl vezi împlinind un act de ascultare, apoi un păcat, nedreptățind și făcând dreptate, stricând și îndreptând, și tot așa. Dărâmă ceea ce zidește și zidește ceea ce dărâmă mereu. De aceea spune: «În toate zilele, zidești și dărâmi.»

99. Allah este Cel mai Mare! «Când este vorba de ceea ce voiește Allah»: după Lege sau prin hotărârea destinului? După Lege, adică lucrul pe care Allah îl cere de la tine potrivit Legii. «Ești lipsit de putere, asemenea unui mort»: nu te miști. Allah îți poruncește și nu te supui poruncii; îți interzice și nu te oprești. «Când este vorba de dorința sufletului, urzești și întrețeși»: urzeala și bătătura sunt cele folosite de țesători. Țesătura are o urzeală și o bătătură; când bătătura este pusă în urzeală, iese o pânză trainică. Când este vorba de dorința sufletului, țeși fără cusur, dar la ceea ce voiește Allah ești asemenea unui mort!

100. Dacă încalci porunca lui Allah, spui: «Aceasta este hotărârea și destinul». Dacă Îi faci asociați, spui: «Hotărâre și destin». Dacă săvârșești adulter, spui: «Hotărâre și destin». Dacă bei vin, spui: «Hotărâre și destin». «Pretinzând constrângerea și făcând din ea un sprijin împotriva Celui Milostiv»: te faci ajutor împotriva Lui, aducând hotărârea Lui drept scuză împotriva Sa. Parcă Îi aduci Domnului tău argumentul: «Doamne, m-ai constrâns!»

Îți socotești sufletul nevinovat de răul faptelor sale, mustri cele rânduite de Allah și săvârșești nedreptate.

Dezlegi lucruri ale căror legături Legea le-a întărit și cauți să strângi ceea ce Legea a dezlegat.

Din vorbele Trimisului înțelegi altceva decât a vrut să spună, pentru că inima ta este lipsită de înțelegere.

101. Îți dezvinovățești sufletul, spunând: «Nu vreau să nedreptățesc; hotărârea și destinul m-au făcut să nedreptățesc, să mint ori să fur» și așa mai departe. Așa sunt mulți oameni: când săvârșesc păcate sunt dintre adepții constrângerii, iar când împlinesc fapte de ascultare sunt qadariți. La păcate invocă determinarea, iar la ascultare susțin independența.

Qadariții spun că omul este independent în fapta sa și că Allah nu are în ea nici voință, nici putere. Când face o faptă de ascultare, el spune: «Aceasta vine de la mine», fălindu-se cu ea înaintea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Când săvârșește un păcat, spune: «Aceasta vine de la Allah», socotindu-se constrâns. Astfel, la păcate este adept al constrângerii, iar la ascultare este qadariț. De aceea a spus:

Îți socotești sufletul nevinovat de răul faptelor sale, mustri cele rânduite de Allah și săvârșești nedreptate.

102. Aceasta este o împotrivire deplină și este dintre însușirile osândite ale omului: dezleagă lucrurile ale căror legături Legea le-a întărit și strânge ceea ce Legea a dezlegat. Poruncile pe care Legea le-a întărit le desface, le slăbește legăturile și se leapădă de ele. Restrânge sfera lucrurilor pe care le socotește interzise și nu-i pasă de ceea ce Legiuitorul a oprit. În realitate, face contrariul poruncilor și interdicțiilor Legiuitorului, ca și cum ar spune despre ceea ce Allah a interzis: «Acesta este îngăduit», iar despre ceea ce Allah, Cel Atotputernic și Măreț, a îngăduit: «Acesta este interzis.»

103. Când Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — spune ceva, tu înțelegi contrariul a ceea ce a vrut. Cei care urmează deșertăciunea caută, în privința spuselor Trimisului — binecuvântările și pacea fie asupra lui —, mai întâi să le respingă și să pună la îndoială autenticitatea lor. Spun, de pildă: «Acestea sunt relatări āḥād, care nu dau certitudine; nu este îngăduit să întemeiem credința pe ele.»

Pornind de la această regulă stricată, nimicitoare și pustiitoare, au respins multe relatări despre însușirile care țin de Ființa lui Allah și despre cele care țin de faptele Sale, socotindu-le relatări āḥād ce nu dau certitudine, în vreme ce credința ar trebui să fie întemeiată pe certitudine. Parcă au uitat cuvintele lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț:

Înainte de tine nu am trimis decât bărbați cărora le revelam. Întrebați-i, așadar, pe cei ai cunoașterii!²⁴

Aici este vorba despre Mesaj, iar Mesajul ține de credință. Totuși a spus:

Întrebați-i pe cei ai cunoașterii, dacă voi nu știți!²⁴

Se știe că relatarea altcuiva nu îți dă, după socoteala aceasta, certitudine, ci o presupunere ori o probabilitate precumpănitoare. Aceasta este, așadar, prima unealtă cu care dărâmă textele. Dacă nu izbutesc, iar textele sunt transmise prin numeroase căi care dau certitudine, recurg la alt lucru: golirea însușirilor de înțeles prin denaturare.

Denumirea de «denaturare» este mai potrivită decât cea de «interpretare». Ei spun «interpretare», iar noi spunem «denaturare». Spun «interpretare» ca lucrul să pară mai ușor. Dacă ar spune că este denaturare, oamenii s-ar feri de ea și nu ar primi nimic de la ei. Pentru a îndulci lucrul, spun «interpretare». Noi spunem că aceasta nu este interpretare, căci interpretarea este să explici vorbele lui Allah și ale Trimisului Său așa cum au vrut Allah și Trimisul Său. Aceasta este interpretarea adevărată și corectă. A le răstălmăci este denaturare. Ei înțeleg din vorbele Trimisului — binecuvântările și pacea fie asupra lui — contrariul a ceea ce a vrut să spună, fiindcă inima — la Allah căutăm ocrotire — a ajuns neînțelegătoare și nu mai pricepe. De aceea, omul trebuie să-I ceară mereu lui Allah Preaînaltul să-i deschidă înțelegerea și să-i îndrepte inima către ascultarea Sa.

Ascultător de chemarea rătăcirii, nesupus față de îndreptarea sa, omul va fi întors într-o zi la Domnul său și va afla.

104. Acest om ascultă de chemarea rătăcirii, dar nu ascultă de chemarea îndreptării. În orice împrejurare, îndreptarea are același înțeles de căpetenie: buna purtare, potrivită fiecărui loc. În adorare înseamnă să împlinești ceea ce au poruncit Allah și Trimisul Său și să lași ceea ce au oprit. În privința banilor înseamnă să vinzi, să cumperi, să dai și să iei cu chirie fără înșelăciune. În orice împrejurare, potrivit ei. Rătăcirea este opusul îndreptării.

Nesocotește porunca lui Allah, își înșală sufletul și îl înjosește; cum să fie iubit și cinstit?

Greoi la ascultare, spre ticăloșie se grăbește mai repede decât șuvoiul care curge printr-o singură albie.

Și totuși pretinzi că ești cunoscător! Cu siguranță minți în ceea ce pretinzi.

105. Este adevărat: cel care nesocotește porunca lui Allah își înșală sufletul în chipul cel mai grav. Îl amăgește, hrănindu-l cu nădejdi: «Mâine mă căiesc; mai avem răgaz», și cu alte asemenea vorbe. Așa se prăbușește, fără să-și dea seama.

106. «Printr-o singură albie»: vine cu o singură revărsare. Cu cât șuvoiul curge într-o singură revărsare, cu atât este mai puternic; cu cât se împrăștie și se desparte, cu atât slăbește. El spune: pentru ticăloșie — adică stricăciune, păcate și desfrânare — ești mai iute decât șuvoiul în albia sa, iar pentru ascultare ești greoi.

107. Deși omul acesta este îmbrăcat cu asemenea însușiri urâte, pretinde că este cunoscător. Are o parte din cele spuse de Cel Preaînalt:

Spune: «Să vă vestim despre cei mai mari pierzători în fapte? Cei a căror strădanie s-a rătăcit în viața lumească, în timp ce ei socotesc că fac bine.»²⁵

Omul nu se pierde decât prin asemenea lucruri. Dacă s-ar cunoaște pe sine și ar ști că este rătăcit și lipsit de călăuzire, i-ar fi ușor să se îndrepte. Nenorocirea este însă să rămână în rătăcire și nici măcar să nu creadă că greșește. Aceasta este încercarea cea grea.

Nu ești decât un neștiutor și, pe deasupra, un nedrept; printre neștiutori ai întâietate.

Dacă așa își caută un rob binele propriului suflet, cine ar învăța de la el călăuzirea?

Despre o asemenea stare a vorbit cineva din trecut, și bine a grăit cel care a spus:

«Dacă nu știi, aceasta este o nenorocire; iar dacă știi, nenorocirea este și mai mare.»

Dacă ai privi lumea aceasta dincolo de vălurile ei, ai vedea o nălucă într-un vis care se va sfârși,

asemenea unei vedenii care te vizitează în somn; somnul se încheie, vedenia pleacă, iar îndrăgostitul rămâne mistuit de dor;

ori unei umbre arătate de soare la răsărit, care la amiază se va strânge și va dispărea;

108. În cuvântul arab «innaka» se poate citi vocala inițială în ambele feluri. Cu vocala «a», sensul este: nu ești decât un om cu întâietate între neștiutori. «Neștiutor»: nu cunoști. «Nedrept»: nu faci dreptate. De aici se ivește stricăciunea și se pierde ceea ce a fost încredințat, așa cum a spus Allah, Cel Atotputernic și Măreț:

Omul a purtat-o; el a fost cu adevărat nedrept și neștiutor.²⁶

Prin cele două lucruri amintite de autor — neștiința și nedreptatea — se naște stricăciunea. Din neștiință, omul nu cunoaște adevărul, ca să-l urmeze. Din nedreptate, îl cunoaște, dar nu face dreptate, ci nedreptățește.

109. Răspunsul este: nimeni. Dacă acesta este felul lui de a căuta binele, nimeni nu trebuie să învețe de la el.

111. «Dacă nu știi, aceasta este o nenorocire»: nenorocirea neștiinței. «Iar dacă știi, nenorocirea este și mai mare»: este nedreptatea. Acest vers cuprinde o înțelepciune și o vorbă potrivită în orice lucru. Uneori mustri pe cineva într-o privință, iar el răspunde: «Pe Allah, n-am știut». Atunci îi spui:

«Dacă nu știi, aceasta este o nenorocire; iar dacă știi, nenorocirea este și mai mare.»

113–117. Aceasta este starea lumii, pe care autorul a asemănat-o cu mai multe lucruri: «Asemenea unei vedenii…». Vedenia este ceea ce i se arată omului în somn dintre cele iubite de el, fie om, fie animal ori altceva. Dacă vede în vis un lucru iubit, oricare ar fi, după ce somnul se sfârșește, inima lui rămâne legată de ceea ce a văzut. Dar cum să-l mai dobândească? Așa este lumea aceasta: ca visele unui om adormit.

ori unui nor de vară sub care popasul a fost plăcut, dar care a trecut repede, în timp ce arșița se întețea;

ori hranei unui oaspete, gustoasă la înghițire, dar a cărei stare de după puțin timp o cunoști.

Așa este lumea aceasta, asemenea viselor unui om adormit; după ea vei ajunge în Sălașul rămânerii.

Gândește-te acum la acest lucru. Îți amintești cum, când erai mic, te bucurai și te jucai cu tovarășii tăi în piață, fără să-ți amintești de griji? Îți amintești de cei de acasă: unde au plecat, unde s-au dus? Îți amintești toate cele trecute și le găsești asemenea visului: s-au dus, de parcă nici n-ar fi fost, ca niște vise pe care le-ai avut ieri-noapte ori în cel mai apropiat somn, apoi s-au risipit.

Judecă viitorul după trecut. Acest viitor pe care îl vezi înaintea ta și care pare să aibă mii de ani se va duce, așa cum s-a dus trecutul:

În ziua când o vor vedea, li se va părea că n-au rămas decât o seară ori dimineața ei.²⁷

În ziua când vor vedea ceea ce li se făgăduiește, li se va părea că n-au rămas decât un ceas dintr-o zi.²⁸

«Ori unei umbre arătate de soare»: la fel este lumea. Umbra se strânge și se sfârșește. Este plăcută, răcoroasă și desfătătoare; soarele i-o arată celui care privește când răsare, apoi se micșorează la amiază, se risipește și dispare. Așa este și lumea: se duce la vremea sfârșitului. Se cuvine ca un om cu minte — cu atât mai mult un credincios — să pună în inima lui un asemenea Sălaș mai presus de Sălașul rămânerii? Răspunsul este: nu, pe Allah! Nu se cuvine omului cu minte, cu atât mai puțin credinciosului, să-l pună în inimă deasupra Sălașului rămânerii ori să-l privească dorindu-l pe acesta și nepăsându-i de Viața de Apoi.

El își vede mama, tatăl, sora, fratele, copiii și soția: cu toții au fost împreună cu el pe fața acestei lumi, apoi s-au dus, au plecat, și-au luat rămas-bun și au ieșit din ea. Nu a mai rămas decât răsplata, de parcă nici n-ar fi fost în această lume:

Abia îl vezi pe om dând știri în lume, că ajunge el însuși o știre printre altele.

În lume, omul povestește: «Era cutare, era cutare; am fost cu cutare, m-a vizitat cutare, l-am vizitat pe cutare». Dă vești despre cei care au trecut. Apoi el însuși ajunge vestea: «L-am vizitat pe cutare, ne-a vizitat cutare, am stat cu cutare și el a stat cu noi», în vreme ce el este în mormânt, legat de faptele sale. Aceasta este realitatea acestei lumi. Dacă aceasta îi este adevărata stare, cum să o înălțăm atât? Cum să nădăjduim rămânerea în ea? Cum să dăm celor dobândite aici un loc mai mare în sufletele noastre decât celor dobândite pentru Viața de Apoi? Aceasta nu vine decât din neștiința și nedreptatea noastră.

A spus: «Ori unui nor de vară…». Omul se află într-un ținut pustiu, sub arșiță puternică. Allah Preaînaltul îi dă umbra unui nor: o bucată de nor alb și răcoros. Norul, așa cum știm, se mișcă. Îi ține umbră un răstimp, apoi trece și omul rămâne în arșița care se întețește. Așa este și lumea aceasta. Trimisul — binecuvântările și pacea fie asupra lui — a asemănat-o cu:

omul care s-a odihnit la amiază, la umbra unui copac, apoi s-a ridicat și a lăsat-o.²⁹

S-a odihnit acolo până spre sfârșitul zilei, când aerul s-a răcorit, apoi s-a ridicat și a plecat. A mai spus: «Ori hranei unui oaspete…». Uimitor este că aceasta este descrierea și realitatea lumii, iar omul nici nu știe când va pleca din ea! Totuși, sufletele noastre sunt atât de nepăsătoare: nu știm în care ceas vom răspunde chemării lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Omul nu știe și nici nu poate hotărî că va ajunge ziua de mâine. Dacă te prinde dimineața, nu aștepta seara; dacă te prinde seara, nu aștepta dimineața. Acesta nu este doar un subiect de vorbă la adunări, ci un adevăr care se petrece. Poate cineva să fie sigur că va trăi până mâine? Nicidecum!

Oricât de plăcută ar fi lumea, pe Allah, nu este bine în ea decât în măsura în care este un ogor pentru Viața de Apoi. Atunci este un Sălaș bun, așa cum a spus Trimisul — binecuvântările și pacea fie asupra lui — despre avere:

Ce bună este averea bună pentru omul drept!³⁰

Cel mai bun dintre voi este cel a cărui viață este lungă și a cărui faptă este bună.³¹

Dacă omul socotește lumea un ogor pentru Viața de Apoi, nu spune nicio vorbă, nu face nicio faptă și nu lasă nimic fără să urmărească prin aceasta apropierea de Allah. Chiar și când vorbește cu frații și prietenii săi ori se bucură de tovărășia lor, caută Fața lui Allah. Atunci ea este un ogor pentru Viața de Apoi; mai mult, este o grădină desprinsă și adusă înainte din Viața de Apoi. Așa cum a spus șeicul Islamului, Ibn Taymiyya — Allah să aibă milă de el —, când a fost aruncat în temniță:

Ce-mi pot face dușmanii mei?

Adică: orice ar face cu mine.

Paradisul meu este în pieptul meu.

În pieptul său — Allah să aibă milă de el — se aflau cunoaștere, credință, lumină și liniște: acesta este un paradis. Nu este numai grădina pe care o stăpânește omul, cu palmieri care se clatină și cu roade. Aceea este grădina trupului; însă grădina inimii nu poate fi egalată de nimic. A spus:

Paradisul meu este în pieptul meu. Întemnițarea mea este retragere, alungarea mea este călătorie, iar uciderea mea este martiriu.

Allah este Cel mai Mare! Privește această certitudine uimitoare! Slăvit fie Allah Cel Măreț! Aceasta se aseamănă certitudinii Trimișilor — binecuvântările și pacea fie asupra lor.

Când Mūsā a ieșit cu poporul său, iar Faraon l-a urmărit cu oamenii săi, au ajuns prinși între mare și oastea lui Faraon. Tovarășii lui Mūsā au spus:

Vom fi ajunși din urmă!

Marea era înaintea lor: dacă intrau în ea, se înecau. Faraon și oastea sa erau în urmă: dacă îi ajungeau, îi nimiceau. Mūsā a răspuns cu liniște:

Ba nu, nu vom fi ajunși! Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi.

Allah este Cel mai Mare! Privește certitudinea în această strâmtorare! Allah i-a revelat să lovească marea. A lovit-o, iar ea s-a despicat pe loc și s-a uscat pe loc:

Deschide-le, așadar, un drum uscat prin mare!³²

Au ieșit cu toții, până la ultimul. Faraon a intrat cu oastea sa, până la ultimul dintre ei. Domnul puterii și al măreției i-a revelat mării să se închidă. S-a închis peste Faraon și oastea lui, iar ei s-au înecat și ceilalți au fost salvați. Allah este Cel mai Mare!

O, Allah, dăruiește-ne credință și certitudine!

Nu ajunge la acest rang decât cel căruia Allah îi dăruiește certitudinea deplină. Omul trebuie, așadar, să facă din lumea aceasta un ogor pentru Viața de Apoi, ca să tragă folos din ea.

Treci prin ea ca printr-un loc de trecere, nu de statornicire; fii în ea străin, ca să trăiești vrednic de laudă și să fii teafăr,

ori călător care s-a odihnit la umbra unui copac, apoi a plecat, lăsând umbra lui să fie împărțită,

un călător care nu-și află liniștea până când nu-și vede ținutul și nu ajunge teafăr.

118–120. Acesta este sfatul lui Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el: să trecem prin această lume ca printr-un loc de trecere, nu de statornicire, și să fim în ea străini, asemenea unui străin care nu vrea să se statornicească acolo. Atunci vei trăi vrednic de laudă și vei fi teafăr. Însă întreaga nenorocire este ca omul să ia lumea drept locuință și patrie. Dacă o ia astfel, fără îndoială că va fi nepăsător față de Viața de Apoi, socotind că aici este patria lui. Și totuși, în Ziua Învierii va spune:

O, de-aș fi trimis ceva înainte pentru viața mea!³³

Allah, Cel Atotputernic și Măreț, spune:

Sălașul de Apoi este cu adevărat viața.³⁴

Aceea este viața măreață și adevărată. De aceea a venit cuvântul «al-ḥayawān», adică viața deplină. Iar aici spune: «Ca să trăiești vrednic de laudă și să fii teafăr.»

Cât de uimitor! De câte ori i-a povățuit prin moartea celor căzuți în ea, dar ei au rămas orbi la aceste morți!

121. Este de mirare cât de multe sunt căderile prin care lumea i-a povățuit pe fiii ei, dar ei au rămas orbi față de ele! Să luăm câteva exemple. Cât de mulți bogați ajung săraci, după ce oamenii întindeau mâna spre ei, iar acum ei întind mâna spre alții! Pentru asemenea oameni, moartea este mai bună decât viața, căci au gustat umilința după cinste. Câți oameni puternici, în floarea tinereții, cu chipul plin de prospețime, au suferit un accident care i-a slăbit după ce avuseseră un trup împlinit și le-a schimbat înfățișarea! Oricui îi vede i se face milă și se întristează pentru ei.

Câți oameni au construit, au sperat și și-au purtat visurile departe în viitor, dar n-au locuit în ceea ce au ridicat! Câți au sădit și au semănat, apoi au fost despărțiți de rod înainte să se bucure de el! Luați multe asemenea exemple. Câți oameni am cunoscut în vremea noastră, ori am auzit despre ei, care fuseseră împreună: frate cu frate, cu fiii și fiicele lor, cu familiile lor, în aceeași casă sau în case apropiate, trăind în cea mai frumoasă prietenie, veselie și bucurie! Apoi iată-i despărțiți prin moarte, nenorociri, sărăcie, un dușman ori altceva. Nu se întâmplă acestea? Ba da, și încă adesea!

Atunci de ce nu luăm aminte? Trebuie să învățăm din ceea ce lumea le arată fiilor ei. Dar cum luăm aminte? Aceasta nu înseamnă numai să plângem când pomenim asemenea întâmplări, ci să tragem o învățătură: lumea aceasta nu este o locuință statornică și nici sălașul unei desfătări care rămâne. Viața de Apoi este locuința statornică, sălașul desfătării nepieritoare. Din această lume să luăm ceea ce ne devine o scară spre Viața de Apoi, ca și cum am plăti dinainte prețul unui bun pe care îl așteptăm.

Le-a dat să bea cupe de narcotic până când s-au amețit, apoi le-a dat cupe de otravă, în vreme ce ei dormeau.

Iar cel mai uimitor la robi este că văd aceste grozăvii, și totuși cel amăgit rămâne robit de iubirea ei.

Aceasta numai fiindcă vinul iubirii ei îi răpește omului mintea și i-o retează.

Și mai uimitor este că pe cei care o iubesc îi înjosește, în timp ce pe dușmanii ei îi îngrijește și îi cinstește.

Atunci câștigi atât lumea aceasta, cât și Viața de Apoi. Nimeni nu are un trai mai plăcut, mai fericit și o inimă mai liniștită decât credinciosul care face fapte bune:

Celui care face fapte bune, bărbat sau femeie, fiind credincios, îi vom dărui negreșit o viață bună.³⁵

Trebuie să privim cu mare atenție și să vedem ce am făcut. Unde este credința care se așază în inimă, până când hotărârile lui Allah Preaînaltul, fie că aduc bine, fie că aduc rău, sunt întâmpinate cu aceeași liniște? Răul nu I se atribuie lui Allah Preaînaltul, deși ține de hotărârea Lui, adică de lucrurile hotărâte de El. Îl găsești pe credincios liniștit: dacă îi vine o bucurie, mulțumește, fără ca aceasta să-l împingă la trufie și semeție; dacă îl lovește o nenorocire, rabdă, fără să ajungă la neliniște, nemulțumire și ură față de hotărârea lui Allah. El știe că Allah are înțelepciune în ceea ce a hotărât și a rânduit. Inima i se liniștește și rămâne mereu bucuroasă. Pe Allah, nimeni nu este mai fericit decât omul care crede în hotărârea și predestinarea divină, în modul corect care ne este cerut!

122. Adică lumea îi ispitește și îi amăgește; când ajung să o dobândească, îi înșală și uneltește împotriva lor.

124. „Taṣlim” înseamnă „retează”.

125. Aici este necazul: uneori, cel îndrăgostit de ea se numără printre oamenii care au cel mai puțin parte de ea. Îl vezi că nu doarme noaptea, tot căutând viața acestei lumi. Mereu este ocupat cu ea în gândurile, mintea, cuvintele și faptele lui. Nu doarme și nu se odihnește, și totuși are mai puțin parte de ea decât ceilalți. Lucrul acesta este văzut și încercat. Este de mirare: cum să faci din această viață lumească cea mai mare grijă și limita cunoașterii tale, când tocmai în ea te numeri printre cei mai nefericiți robi ai lui Allah?

Aceasta dovedește că valoarea ei este cât o aripă de țânțar ori chiar mai mică și mai josnică.

Îți este îndeajuns comparația pe care Trimisul a făcut-o între ea și Sălașul veșniciei; adevărul poate fi înțeles:

asemenea omului care își cufundă un deget în mare și apoi îl scoate: cât câștigă astfel?

O, de-aș ști dacă voi petrece măcar o noapte ferindu-mă de ea, cu hotărârea mea nestrămutată!

128. Aceasta înseamnă că viața lumii, față de Viața de Apoi, este ca degetul pe care un om îl introduce în mare, apoi îl scoate și privește cu ce s-a întors. Nu se întoarce cu aproape nimic. La fel spune Allah Preaînaltul în hadithul qudsi:

O, robii Mei! Dacă primii și ultimii dintre voi, oamenii și djinnii voștri, ar sta laolaltă într-un singur loc, Mi-ar cere, iar Eu i-aș da fiecăruia ceea ce cere, aceasta n-ar micșora ceea ce am decât atât cât micșorează un ac marea atunci când este cufundat în ea.³⁶

Allah este Cel mai Mare! Oare se micșorează? Nu! Este însă o întărire a lucrului prin ceva care seamănă cu o negare. La cuvintele „n-ar micșora”, te-ai aștepta să urmeze ceva care să arate o micșorare. El a spus însă: „decât atât cât micșorează un ac marea atunci când este cufundat în ea”.

129. Într-un exemplar apare „muḥkam” în loc de „mubram”. Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — spune: „De-aș ști!”, adică se întreabă dacă a petrecut măcar o noapte ferindu-se de ea și avându-și treburile bine rânduite. Cum ne-ar vedea acum? Noi nu petrecem nici măcar o noapte sau un sfert de noapte păzindu-ne de ea, ci trăim mereu în siguranță și liniște.

Oare voi ajunge la apa vieții, să mă îndestulez după sete din bazinul ei plin până la margini?

Oare-i vor apărea iarăși însemnele, după ce vânturile au suflat nisip peste sălașul ei, ca să fie din nou cunoscute?

Oare îmi voi așterne obrazul în țărâna pragurilor lor, plecându-mă înaintea lor, ca să arate blândețe și îndurare?

Oare mă voi arunca înaintea porții lor, în timp ce păsările morții din iubire îmi dau târcoale deasupra?

Vai mie! Viața se sfârșește și se duce, iar această mustrare rămâne, necurmată și neîmpăcată.

Nu mă pot lipsi de voi și nu pot fi fără voi; nici răbdare nu am, ca să-mi iau gândul de la voi.

Oricine altcineva să se mânie, dacă vrea! Nu este vătămare când voi sunteți mulțumiți de robul vostru.

Urmarea răbdării mele în iubirea voastră este bună; însă răbdarea departe de voi este pedeapsă și păcat.

130. Fără îndoială, apa vieții este Legea lui Allah Preaînaltul.

131. Adică: oare se vor mai arăta semnele locuințelor lor, după ce vânturile le-au spulberat urmele? Aici, „oare” exprimă o dorință.

132–133. El întreabă dacă își va așterne obrazul pe pământul pragurilor lor, smerindu-se înaintea lor, ca să le fie milă de el. Adică: voi ajunge oare să mă smeresc? Este vorba despre smerirea în fața lui Allah Preaînaltul: să-mi cobor obrazul ca să se îndure și să aibă milă, fiindcă acela care se smerește înaintea lui Allah este cel mai aproape de îndurarea Lui. Spune: „Îmi voi așterne sufletul la ușa lor, în vreme ce deasupra mea plutesc păsările morții aduse de iubire?” Și aceasta exprimă o dorință. Îmi doresc să ajung la o asemenea stare.

134. El se tânguie că viața se sfârșește și se scurge, iar ei încă îl mustră, adică îi reproșează ceea ce face.

137. Înțelesul este: am răbdat și m-am străduit să rămân statornic în iubirea voastră și în dorul de voi, căci văd că aceasta are un sfârșit vrednic de laudă. Dar „să mă lipsesc de voi ar fi pedeapsă și păcat” înseamnă că, dacă aș răbda să fiu fără voi, aș fi păcătos și pedepsit. Nădăjduiesc însă ca sfârșitul să fie bun.

Nu mă plâng de ceea ce vă mulțumește; dimpotrivă, sunt mulțumit cu aceasta și mă supun.

Îmi este îndeajuns să vă aparțin, fie și de departe: aceasta este o parte măreață, vrednică de cinstire.

Când se spune: «Acesta este robul lor și cel care îi iubește», chipul lui se luminează de bucurie și zâmbește.

Iată-l arătându-și smerenia, cerând de la voi și făcându-vă cunoscută starea sa prin vorbe și prin înfățișare.

O, cei pe care îi iubește, arătați-i bunăvoință! Îl mistuie setea, iar voi sunteți izvorul dulce.

O, tu, cel nepăsător în vâltoarea neștiinței și a patimii, doborât de nădejdi deșarte, în curând vei regreta!

138. Adică: dacă îmi faceți ceva de care sunteți mulțumiți, nu mă plâng, ci primesc și mă supun. Așa este credinciosul: primește cu mulțumire hotărârea și predestinarea lui Allah și nu se plânge nimănui de ea.

139. Da! Când se spune „robul lui Allah”, iar omul este astfel legat de Domnul său, aceasta este cea mai bună onoare. De aceea, un îndrăgostit i-a spus iubitei sale:

Nu mă chema decât „robul ei”, căci acesta este cel mai de cinste dintre numele mele.

140–141. Adică, atunci când se spune „acesta este robul cutăruia”, el se referă la numirea „robul lui Allah”: fața i se luminează de bucurie și zâmbește. „Iată-l arătându-și smerita rugă” înseamnă că își întețește cererea și caută adăpost. „Cerându-vă prin starea lui și prin cuvântul rostit” deosebește ceea ce exprimă fapta de ceea ce exprimă limba.

142. „Iubite”, adică îi cheamă: o, iubiților, aveți milă și aplecați-vă spre mine, căci mi-e sete, iar voi sunteți izvorul dulce.

143. Acum autorul începe să i se adreseze altcuiva, pentru a-l povățui. Chemarea este către un om nepăsător, fără să-l numească anume. Pe cel prins în aceste două vâltori îl cheamă: vâltoarea neștiinței și vâltoarea patimii, în jurul cărora se învârte ispita. Ispita este fie o îndoială născută din neștiință, fie o poftă născută din patimă. Omul poate fi neștiutor și să rătăcească; poate fi și cunoscător, dar să nu dorească adevărul, iar astfel să rătăcească de asemenea.

Trezește-te! S-a apropiat vremea după care nu mai este decât Paradisul ori dogoarea unui Foc ce arde.

Ține-te de Sunna luminoasă: ea este legătura trainică ce nu se rupe.

„Doborât de dorințe deșarte, în curând vei regreta” înseamnă că asemenea dorințe l-au doborât. Dorințele deșarte sunt atunci când omul își promite ceea ce poftește, fără să facă pașii necesari: „Voi avea cutare lucru, voi avea cutare lucru, Domnul meu mă va ierta” și altele asemenea, în timp ce nu face nimic pentru aceasta. În schimb, speranța însoțită de împlinirea mijloacelor ține de buna părere despre Allah, iar buna părere despre Allah este obligatorie. Dorințele fără împlinirea mijloacelor sunt însă precum vorba oamenilor: ele sunt capitalul celor lipsiți de avere. Aceștia nu au nimic. De aceea, Trimisul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus:

Neputincios este cel care își lasă sufletul să-i urmeze patima și își face, în privința lui Allah, nădejdi deșarte.³⁷

144. Prin acel „ceas” se înțelege moartea. Chiar dacă pare departe, ea este aproape. Allah Preaînaltul a spus:

Și de unde să știi? Poate că Ceasul este aproape.³⁸

Și Preaînaltul a spus:

Ceea ce vi se făgăduiește va veni negreșit, iar voi nu puteți scăpa.³⁹

Printre zicalele cunoscute se află: „Tot ceea ce vine este aproape.” Așadar, acel ceas după care nu mai este decât Paradisul sau Focul este aproape de fiecare. Trebuie să ai grijă să folosești timpul cât încă îl ai.

145. Sunna este ceea ce s-a statornicit de la Profet — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — prin vorbă, faptă ori încuviințare. Ține-te de ea și prinde-te de ea cu măselele, căci este cea luminoasă și curată de orice îndoială și patimă.

Ține-te de ea așa cum zgârcitul își ține averea; prinde-o cu măselele și vei fi teafăr.

Lasă deoparte ceea ce oamenii au născocit după ea: pășunea acestor născociri este vătămătoare.

Pregătește un răspuns pentru când vei auzi chemarea lui Allah, în Ziua Înfățișării: «Ce le-ați răspuns

Trimișilor Mei când au venit la voi?» Cel care le-a răspuns altora în locul lor va fi umilit și va regreta.

146. Dacă am fi întrebați: „Care este cea mai strânsă alipire de pe fața pământului?”, am răspunde: „Alipirea zgârcitului de averea lui.” Zgârcitul nu poate lăsa nicidecum să-i scape ceva din avere. Cât de frumoasă este asemănarea făcută de al-Mutanabbī, care a spus:

Să mă mistui precum ruinele, de nu mă voi opri lângă ele ca zgârcitul al cărui inel s-a pierdut în țărână.

Zgârcitul al cărui inel s-a pierdut în țărână nu se îndură să plece, ci rămâne mereu să caute. Dacă ar putea, ar cerne fiecare fărâmă de pământ, poate și-ar găsi inelul în ea. Autorul — Allah să aibă milă de el — spune: „Ține-te de ea cum se ține zgârcitul de avere.” Aceasta este numai o asemănare; altfel, cel ce se ține de Sunna nu se compară cu zgârcitul și nici averea cu Sunna.

147. A spus adevărul — Allah să aibă milă de el! Lasă ceea ce oamenii au născocit, fiindcă orice lucru nou introdus în religie este inovație, iar orice inovație este rătăcire. Pășunea acestor născociri este primejdioasă: vatămă și nu aduce folos.

148–149. Allah este Cel mai Mare! În Ziua Învierii, Allah Preaînaltul spune:

În Ziua când îi va chema și va spune: „Ce le-ați răspuns trimișilor?”⁴⁰

Ce le-ați răspuns trimișilor: prin ascultare și primire ori prin împotrivire și nesupunere? Dacă le-ai răspuns trimișilor, ai dobândit fericirea; dacă le-ai răspuns altora, autorul spune că „va fi făcut de rușine și va regreta”. Cei care urmează inovațiile și pe născocitorii lor — căutăm adăpost la Allah! —, pe mai-marii și conducătorii lor, în lucruri care se împotrivesc Sunnei și trimișilor, vor fi făcuți de rușine și vor regreta în Ziua Învierii. Allah Preaînaltul a spus:

Când cei urmați se vor dezice de cei care i-au urmat, vor vedea pedeapsa și se vor rupe toate legăturile dintre ei. Cei care i-au urmat vor spune: „De-am putea să ne întoarcem, ne-am dezice de ei așa cum s-au dezis ei de noi!” Astfel le va arăta Allah faptele lor, spre amara lor părere de rău.⁴¹

Ia-ți drept cea mai mare pavăză teama de Cel Milostiv, pentru Ziua în care Iadul se va arăta limpede.

150. Scutul este ceea ce luptătorul folosește în bătălie pentru a se apăra de săgețile dușmanilor. „În Ziua când Gheena se va arăta privirilor” înseamnă că va fi adusă înaintea întregii lumi, trasă de șaptezeci de mii de frâie, fiecare frâu fiind ținut de șaptezeci de mii de îngeri. Este o priveliște uriașă și înfricoșătoare! Apoi, când cei sortiți ei sunt aruncați în ea:

Vor auzi răgetul ei, în vreme ce clocotește.⁴²

Ea răcnește ca și cum ar avea cea mai aprinsă dorință și nerăbdare de a-i primi:

În vreme ce clocotește, aproape că se sfâșie de mânie.⁴³

„Tamayyaz” înseamnă că se rupe în bucăți. Și despre omul umplut de mânie se spune că pielea aproape îi plesnește. Astfel, ea aproape se sfâșie de mânie:

Ori de câte ori este aruncată în ea o ceată, paznicii ei îi întreabă:⁴⁴

Nu este o întrebare prin care să ceară lămurire, ci una de mustrare:

„Oare nu v-a venit un prevenitor?” Ei vor răspunde: „Ba da! Ne-a venit un prevenitor, dar l-am socotit mincinos și am spus: «Allah n-a pogorât nimic! Voi nu sunteți decât într-o mare rătăcire.»” Și vor spune: „Dacă am fi ascultat ori am fi judecat, nu ne-am afla printre cei ai Văpăii.” Ei își vor mărturisi păcatul. Așadar, departe de îndurare să fie cei ai Văpăii!⁴⁵

Puntea va fi întinsă deasupra lui: unul va cădea, altul va fi zgâriat, iar altul va scăpa nevătămat.

Dumnezeul lumilor va veni potrivit făgăduinței Sale, va despărți între robi și va judeca.

Domnul tău îi va dobândi celui nedreptățit dreptul său. Vai de robul care nedreptățește făpturile!

Regretul acesta nu mai folosește atunci. Ar fi folosit dacă ar fi fost în sălașul faptelor. În sălașul răsplății nu ne folosește decât ceea ce facem în această lume și prin care ne pregătim pentru Viața de Apoi.

151. Podul este Ṣirāṭ: el va fi întins deasupra Gheenei, mai subțire decât un fir de păr și mai ascuțit decât sabia. Oamenii îl vor străbate potrivit faptelor lor. Unii vor trece teferi, alții vor cădea în Gheena, iar alții vor fi zgâriați, mergând uneori și târându-se alteori. Cine s-a grăbit în această lume spre mulțumirea lui Allah va trece repede pe Ṣirāṭ; cine a fost încet va trece încet. Cui i-a alunecat piciorul în această lume îi va aluneca și în Viața de Apoi.

152–153. Allah Preaînaltul vine să judece între robii Săi după ce Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — mijlocește la Domnul său pentru făpturi. Oamenii vor fi cuprinși de o întristare și o strâmtorare pe care nu le pot îndura. Își vor spune unii altora: „Căutați pe cineva care să mijlocească pentru noi la Domnul nostru, ca să ne ușureze această așteptare.” Vor merge la Ādam, apoi la Nūḥ, apoi la Ibrāhīm, apoi la Mūsā și apoi la ʿĪsā. Niciunul dintre aceștia nu va mijloci pentru ei, fiecare având un alt motiv. Doar ʿĪsā nu va invoca un motiv, ci le va arăta cine este mai îndreptățit: „Mergeți la Muḥammad, un rob căruia Allah i-a iertat păcatele trecute și viitoare.”

Aceasta este cuprinsă în cuvintele Lui:

Poate că Domnul tău te va ridica la un loc vrednic de laudă.⁴⁶

Registrul socotelii va fi desfăcut, iar balanțele vor fi așezate cu o dreptate care nu nedreptățește.

Niciun nelegiuit nu se va teme de o nedreptate cât un fir de praf și niciun binefăcător nu va fi lipsit de dreptul său.

Ei vor veni la Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace —, iar el va spune: „Eu sunt pentru aceasta.” Apoi va merge și Îi va cere lui Allah îngăduința să mijlocească, iar Allah i-o va da. I se va spune: „Ridică-ți capul! Vorbește și vei fi ascultat; mijlocește și mijlocirea îți va fi primită.” El va mijloci la Allah ca să judece între robii Săi.

Domnul Preaînaltul va veni să judece între robii Săi:

Și va veni Domnul tău, iar îngerii vor sta rând după rând.⁴⁷

Toți îngerii vor sta în rânduri. Îngerii fiecărui cer vor coborî: cei din cerul cel mai apropiat vor coborî și vor înconjura făpturile; apoi vor coborî în spatele lor cei din al doilea cer, apoi cei din al treilea și așa mai departe, până la al șaptelea. Apoi Domnul Preaînaltul va coborî și va veni să judece între robii Săi. Nu cunoaștem cum este această coborâre, însă credem în ea și îi cunoaștem înțelesul. Modul ei nu îl putem cunoaște, fiindcă ține de Ființa lui Allah, iar felul Ființei Sale ne este necunoscut; la fel este și cu atributele Lui.

El va judeca între robi și va face dreptate împotriva asupritorului, în favoarea celui asuprit. Apoi autorul — Allah să aibă milă de el — îl deplânge pe robul care îi nedreptățește pe ceilalți: din faptele lui bune se ia și i se dă celui nedreptățit. Dacă îi mai rămân fapte bune, acestea sunt folosite astfel; dacă nu, se ia din păcatele celui pe care l-a nedreptățit, se pun asupra lui, iar apoi este aruncat în Foc. După aceea, autorul amintește desfășurarea registrelor și așezarea balanțelor.

154–155. Registrele sunt foile în care sunt scrise faptele omului. Allah Preaînaltul a spus:

Fiecărui om i-am legat soarta faptelor de gât, iar în Ziua Învierii îi vom scoate o carte pe care o va găsi deschisă. „Citește-ți cartea! Astăzi îți ajungi tu însuți pentru a-ți cere socoteală.”⁴⁸

Al-Ḥasan al-Baṣrī — Allah să aibă milă de el — a spus: „Ți-a făcut dreptate Cel care te-a pus să-ți ceri singur socoteală.”

Aceasta este dreptatea: tu însuți îți ceri socoteală.

La fel, vor fi așezate balanțele. Cuvântul este pluralul lui „balanță”. Sunt ele reale sau numai figurate? Răspunsul: sunt reale, cu două talere, dintre care unul atârnă mai greu decât celălalt. Ceea ce se cântărește sunt faptele: Allah Preaînaltul le dă trup și le așază pe balanțe, tot așa cum morții, care este o noțiune abstractă, îi va da trup.

Moartea va fi adusă în Ziua Învierii sub înfățișarea unui berbec alb amestecat cu negru. Acesta va fi oprit între Paradis și Foc. Celor din Paradis li se va spune: „O, locuitori ai Paradisului!”, iar ei își vor întinde gâturile și vor privi. Celor din Foc li se va spune: „O, locuitori ai Focului!”, iar ei își vor întinde gâturile și vor privi. Toți vor fi întrebați: „Știți ce este acesta?” Vor răspunde: „Da, aceasta este moartea.” Atunci va fi înjunghiat între Paradis și Foc. Se va spune: „O, locuitori ai Paradisului, veșnicie și nicio moarte!” Și se va spune: „O, locuitori ai Focului, veșnicie și nicio moarte!”

Bucuria celor din Paradis va crește și mai mult, iar întristarea celor din Foc va spori și mai mult — Îi cerem lui Allah să ne apere de Foc! Ceea ce se cântărește sunt, așadar, faptele. De aceea, Allah Preaînaltul a spus:

Cine face un bine cât greutatea unui fir de praf îl va vedea. Și cine face un rău cât greutatea unui fir de praf îl va vedea.⁴⁹

Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus:

Două rostiri sunt iubite Celui Milostiv, ușoare pe limbă și grele pe balanță — adică aceste două rostiri: „Slavă lui Allah și Lui I se cuvine lauda! Slavă lui Allah Cel Măreț!”⁵⁰

Unii învățați au spus că se cântăresc foile, adică registrele faptelor, fiindcă al-Tirmidhī a relatat de la Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — un hadith:

Va fi adus un om, iar faptele lui îi vor fi arătate în foile sale. I se vor așeza registre cât cuprinde privirea, toate pline de fapte rele. Când va socoti că este pierdut, i se va spune: „Ai la Noi o faptă bună.” Va fi adus un cartonaș care, pe lângă acele registre, nu pare nimic. El va spune: „Ce poate însemna acest cartonaș față de aceste registre?” I se va răspunde: „Nu vei fi nedreptățit.” Apoi cartonașul va fi pus pe un taler și registrele pe celălalt, iar cartonașul va atârna mai greu decât ele.⁵¹

Mădularele răufăcătorului vor mărturisi ceea ce a săvârșit; astfel, Cel care veghează asupra tuturor îi va pecetlui gura.

Aceasta arată că se cântăresc foile faptelor. Alți învățați au spus că se cântărește făptuitorul și au adus ca dovadă relatarea autentică despre Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el:

Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — s-a dus la un arbore de arāk, din care se fac bețișoarele de siwāk. Vântul era puternic și îl clătina. În timp ce ceilalți priveau subțirimea gambelor lui, Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — a spus: „Pe balanță, ele sunt cât muntele Uḥud.”⁵²

Aceasta arată că se cântărește făptuitorul. Totuși, textele Coranului și ale Sunnei autentice arată fără îndoială că se cântărește însăși fapta. Celelalte relatări se pot referi la anumite persoane: unora li se cântărește fapta, alții sunt cântăriți ei înșiși, iar altora li se cântăresc foile faptelor.

156. În Ziua Învierii, cel care I-a făcut asociați lui Allah încearcă să tăgăduiască și spune:

Pe Allah, Domnul nostru, noi n-am fost dintre cei care fac asociați!⁵³

Ei jură, socotind că, dacă jură în Viața de Apoi, vor scăpa așa cum scapă în lumea aceasta. Allah Preaînaltul a spus:

Privește cum se mint pe ei înșiși!⁵⁴

O, de-aș ști care va fi starea ta când cărțile oamenilor vor zbura și vor fi împărțite!

Îți vei lua cartea cu dreapta ori îți va fi înmânată în cealaltă mână, pe la spate?

Vei citi în ea tot ceea ce ai făcut, iar chipul tău se va lumina sau se va întuneca.

Vei spune: «Cartea mea! Citiți-o, căci vestește izbânda cea mare și o face cunoscută!»

Dar dacă va fi cealaltă soartă, vei spune: «O, de nu mi-ar fi fost dată, căci este o povară!»

Apoi li se vor pecetlui gurile — căutăm adăpost la Allah! —, iar mâinile, picioarele, pielea și limbile lor vor mărturisi ceea ce au făcut. Mâinile vor mărturisi faptele mâinilor, picioarele ceea ce au făcut prin mers, pielea ceea ce au făcut prin atingere, iar limbile ceea ce au făcut prin vorbire. Mai rămâne vreo scuză după aceasta? Nu! Își vor mustra propria piele:

„De ce mărturisiți împotriva noastră?” Ea va răspunde: „Ne-a făcut să vorbim Allah, Cel care face totul să vorbească. El v-a creat prima oară și la El vă veți întoarce.”⁵⁵

157–161. Aceasta este starea omului când i se dă cartea, fie în mâna dreaptă, fie în cea stângă. Dacă i se dă în dreapta, se mândrește, se bucură și este fericit, spunând:

Poftiți, citiți-mi cartea!⁵⁶

Este ca omul care le arată celorlalți foaia cu rezultatele sale: „Uitați-vă la rezultatul meu! Am reușit și am note bune!” La fel, în Ziua Învierii, se va bucura și le va spune oamenilor: „Poftiți, citiți-mi cartea!” Celui căruia i se va da însă cartea în stânga i se va întâmpla contrariul — căutăm adăpost la Allah! — și va spune:

O, de nu mi s-ar fi dat cartea și de n-aș fi știut care îmi este socoteala!⁵⁷

„De n-aș fi știut și de nu mi s-ar fi dat cartea!” Dar aceasta nu-i mai folosește. Atunci, fața celui care își ia cartea în dreapta se luminează, iar fața celui care o ia în stânga se întunecă:

În Ziua când unele fețe se vor lumina.

Iar alte fețe se vor întuneca.⁵⁸

Grăbește-te, așadar, câtă vreme mai este răgaz în viață, scuza îți este primită, iar faptele tale încă sunt prețuite.

Străduiește-te, grăbește-te și folosește-ți tinerețea! Câtă vreme ai putere, lucrezi și dobândești câștig.

Mergi repede, căci șuvoiul din urma ta se grăbește; nu este nicio scăpare și niciun refugiu din calea lui!

Acestea sunt morțile: în orice vale ai coborî, fie vei merge tu la ele, fie vor veni ele la tine.

Autorul spune: „De-aș ști care îți va fi starea!” Adică: de-aș putea să aflu cum vei fi! Răspunsul este că, dacă ai simți ce înseamnă această stare, ai simți ceva măreț, care fie te-ar bucura, fie te-ar întrista.

162. „Grăbește-te, așadar!” înseamnă: acum, cât încă mai ai răgaz în viață, cât încă îți este primită dezvinovățirea și cât încă îți sunt îngăduite îndeletnicirile.

164. Adică: mergi repede, fiindcă puhoiul este în urma ta. Omul care știe că puhoiul îl urmărește se grăbește și fuge de el.

165. A spus adevărul — Allah să aibă milă de el:

Oriunde v-ați afla, moartea vă va ajunge.⁵⁹

În orice vale te-ai opri, vei ajunge la moarte ori ea va veni la tine. Uneori omul fuge de moarte, dar moare în patul lui; alteori moare chiar prin fuga sa. Aceasta se întâmplă adesea, mai ales pe drumurile de mare viteză: omul coboară din mașină și se îndepărtează de mijlocul șoselei ca să stea pe margine, dar îl lovește o altă mașină. A fugit de moarte chiar spre moarte și s-a dus la ea. Dacă nu te duci tu la ea, ea va veni negreșit la tine, de vei trăi îndeajuns.

Vino, așadar, spre Grădinile șederii veșnice: ele sunt primele tale locuințe și acolo îți este sălașul!

166. „Vino!” înseamnă: îndreaptă-te spre ea. Grădinile ʿAdn sunt grădinile statornicirii, numite astfel fiindcă locuitorul lor nu dorește să fie mutat din ele. În lumea aceasta, în orice palat ai locui, vezi unul mai bun și spui: „De-aș avea palatul acesta!”, iar dacă poți, cauți să te muți. În Paradis nu-ți dorești niciodată altă locuință decât a ta; locuitorii lui nu doresc să fie mutați și nici nu văd pe altcineva ca fiind mai fericit decât ei. De aceea se numesc grădinile statornicirii: nu este moarte, boală, plictiseală și nici privire doritoare către ceea ce are altul.

El spune: „Locuințele tale dintâi.” Cum sunt ele locuințele dintâi? Pentru că Ādam a fost scos din Paradis. Aceasta arată că autorul — Allah să aibă milă de el — socotește Paradisul din care a fost scos Ādam ca fiind Paradisul veșniciei. Este una dintre cele două păreri ale învățaților, între care dezacordul este cunoscut. Părerea mai întemeiată este că acela a fost Paradisul veșniciei. Dar Ādam — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — a săvârșit o neascultare și a fost scos din el, printr-o înțelepciune voită de Allah Preaînaltul.

Știi însă că acea neascultare a avut un folos pentru Ādam și pentru fiii lui? Dacă n-ar fi coborât din Paradis, n-ar fi existat încercare și punere la probă, iar toți oamenii ar fi fost în Paradis, dacă Allah i-ar fi rânduit urmași. Dacă n-ar fi coborât, n-ar fi dobândit nici această mare însușire:

Ādam nu L-a ascultat pe Domnul său și a rătăcit. Apoi Domnul său l-a ales.⁶⁰

Alegerea și deosebita cinstire au venit după ce nu L-a ascultat pe Domnul său și apoi s-a căit. Această treaptă înaltă a dobândit-o după aceea. Allah Preaînaltul este înțelept în ceea ce i-a rânduit lui Ādam, iar în aceasta a fost un folos atât pentru el, cât și pentru urmașii lui.

Însă noi suntem robiți de dușman; oare ne vom întoarce în ținuturile noastre, ca să fim teferi?

Se spune că străinul, când pleacă și ținuturile sale rămân departe, este îndurerat.

Ce înstrăinare poate întrece înstrăinarea noastră, din pricina căreia dușmanii au ajuns să hotărască asupra noastră?

167. Dușmanul care ne-a luat captivi este Șeitan, cel din pricina căruia Ādam a fost scos din Paradis. Cel rău l-a ispitit pe Ādam cu șoapte însemnate:

Și le-a jurat: „Eu sunt, pentru voi, dintre sfătuitorii sinceri.”⁶¹

A adus jurăminte mari, spunând că le este sfătuitor sincer:

„Eu sunt, pentru voi, dintre sfătuitorii sinceri.” Astfel i-a atras prin înșelăciune.

Și a spus:

A spus: „O, Ādam, să-ți arăt pomul veșniciei și o împărăție care nu piere?”⁶²

Slavă lui Allah! Omul a fost înșelat prin aceste jurăminte mari, prin această amăgire și prin aceste cuvinte împodobite: „pomul veșniciei și o împărăție care nu piere”. S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.

168–169. „Oamenii au susținut” înseamnă aici că au spus un adevăr; verbul nu înseamnă neapărat minciună. Străinul plecat departe de patrie suferă și nu-și află liniștea până nu se întoarce acasă. Suntem noi străini față de prima noastră patrie, Paradisul? Răspunsul: da, suntem străini, iar dușmanii ne-au prins. De aceea spune: „Ce înstrăinare poate fi mai mare decât a noastră, când dușmanii au ajuns să stăpânească asupra ei?”

Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — i-a spus lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar, după ce l-a prins de un umăr sau de ambii umeri: „Fii în această lume ca un străin ori ca un călător în trecere.” Iar ʿAbd Allāh ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de ei amândoi — spunea: „Când te prinde dimineața, nu aștepta seara, iar când te prinde seara, nu aștepta dimineața.”⁶³

Nu spune: „Voi face aceasta seara, dacă voiește Allah; este timp seara, atunci mă voi căi la Allah.” Nu vorbi astfel! Dacă spui așa, timpul îți va trece. Ia din sănătatea ta pentru boala ta și din viața ta pentru moartea ta. Cât ești sănătos, folosește-ți timpul, căci te poți îmbolnăvi; cât ești viu, folosește-ți timpul, fiindcă vei muri. Orice ființă vie va muri:

Tot ceea ce se află pe ea este pieritor. Și va rămâne Fața Domnului tău, Stăpânul măreției și al cinstirii.⁶⁴

Vino spre grădinile și corturile ei! Vino spre o viață de care nu te vei plictisi!

Vino spre Ziua Dăruirii din Belșug, căci ea este întâlnirea făgăduită celor care iubesc, atunci când sunt cinstiți!

Vino spre o vale largă de acolo, cu amvoane de lumină pentru cei cinstiți!

În jurul lor sunt dune de mosc, locuri de ședere pentru cei aflați mai prejos de ei. Aceasta este măreața dăruire!

Acolo Îl vor vedea pe Cel Milostiv, mărit fie El, așa cum văd luna plină, fără închipuire,

170. Adică: vino spre grădinile ʿAdn, spre poienile și corturile lor, spre o viață în care nu este plictiseală și nici înclinare spre altceva! Poienile lor au sădirea lor:

Slavă lui Allah! Laudă lui Allah! Nu există altă divinitate în afară de Allah! Allah este Cel mai Mare!

Fiecare dintre acestea este un copac, fără osteneală și fără plictiseală, o sădire roditoare care nu moare. Acum ne trudim să sădim un copac mic: să-l aducem, să-i pregătim locul, să-l udăm. Poate vine un vârtej și îl arde; poate murim înainte să rodească, și astfel îl pierdem. Paradisul — Îi cerem lui Allah să ne facă dintre locuitorii lui! — nu este astfel.

171. Ziua sporirii este ziua în care locuitorii Paradisului Îl întâlnesc pe Allah Preaînaltul. Atunci li se adaugă bucurie, desfătare și fericire peste binefacerile și bucuria pe care le au.

ori soarele pe cer senin, fără nori și fără negură întunecată care să-i acopere zarea.

175. O, Allah, nu ne lipsi de această priveliște! Ei au o zi numită Ziua sporirii. În relatările transmise s-a pomenit că este vinerea, iar întâlnirea are loc la vremea rugăciunii de vineri.⁶⁵

Îl vor întâlni pe Allah Preaînaltul și Îl vor vedea tot atât de limpede cum văd luna în noaptea cu lună plină. Nu înseamnă că El ar fi asemenea lunii; El este mai măreț decât să aibă un asemenea. Însă vederea va fi sigură și limpede, așa cum este vederea lunii pline ori a soarelui pe cer senin, fără nori care să-l acopere, după cum a vestit Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace — și după cum au venit versetele coranice.

Cel care tăgăduiește această vedere, spunând că este numai vederea răsplății, nu vederea Domnului Preaînaltul, ori că este o exprimare figurată a cunoașterii sigure pe care o au în inimi, a fost lipsit de bucuria de a crede în acest adevăr în lumea aceasta. Ne temem că va fi lipsit și de bucuria împlinirii lui în Ziua Învierii — căutăm adăpost la Allah! —, fiindcă versetele sunt limpezi în această privință, iar hadithurile despre ea sunt transmise mutawātir. După cum s-a spus:

Printre cele transmise mutawātir sunt hadithul „Cine minte...” și „Cine Îi clădește lui Allah o casă, căutând răsplata”, vederea Lui, mijlocirea, Bazinul și trecerea mâinilor umezite peste încălțările de piele — acestea sunt doar câteva.

Versetele sunt vădite și limpezi, iar hadithurile sunt transmise mutawātir, numeroase și întărite unele prin altele. Învățații le-au primit cu credință, adeverire și certitudine, fără vreo neclaritate. Ei Îl vor vedea pe Allah — Slăvită fie măreția Lui! — tot așa de limpede cum văd luna. Dar Îl vor cuprinde oare cu vederea când Îl vor vedea? Răspunsul: nu, nu Îl vor cuprinde, fiindcă Allah spune:

Privirile nu-L cuprind, dar El cuprinde toate privirile; El este Cel Subtil și Bineștiutor.⁶⁶

După cum nu-L cuprindem cu știința, tot așa nu-L cuprindem nici cu vederea, deși Îl vedem. Noi vedem soarele; îl cuprindem oare în întregime? Nu! Allah Preaînaltul este văzut, dar nu poate fi cuprins cu vederea. Îl vedem așa cum voiește El, fără să-L cuprindem.

În timp ce se bucură de viața și fericirea lor, iar darurile curg spre ei și sunt împărțite,

deodată li se arată o lumină strălucitoare. Își ridică privirile și Îl văd

pe Domnul lor deasupra lor, spunându-le: «Pace vouă! Sunteți buni și v-ați bucurat de binefaceri!»

177–178. Aici, „iată” arată venirea neașteptată. În acea clipă sunt surprinși de o lumină strălucitoare care li se arată, iar ei își ridică privirile. În vreme ce se află în această viață, bucurie și desfătare, cu plăcerea văzului, auzului și inimii:

În ea se află ceea ce niciun ochi n-a văzut, nicio ureche n-a auzit și ceea ce nu i-a trecut prin inimă niciunui om.⁶⁷

Este o desfătare pe care nu o putem atinge nicidecum în lumea aceasta, care nu ne trece prin inimi și pe care nu o vedem la altcineva. În vreme ce ei se află în această desfătare, li se arată o lumină strălucitoare și își ridică privirile. Ce este această mare lumină? Atunci Îl văd pe Allah Preaînaltul, aflat deasupra lor, spunând:

Pace vouă! Sunteți curați și în desfătare!

Ce viu este acest cuvânt și cât de măreț acest glas! Domnul Preaînaltul spune: „Pace vouă!” Este aceasta o vestire sau o rugă? Este o vestire, fiindcă Allah nu Se roagă nimănui; El este Cel chemat în rugă. „Pace vouă” înseamnă că sunt feriți de toate relele. După pace urmează și bunătatea: „Sunteți curați și în desfătare!” Curați la inimă, la trup, în bucurie și în desfătare.

«Pace vouă!» Cu toții Îi aud cu urechile lor salutul, atunci când îi salută.

Pe Allah, ce scuză mai are un om care crede în acestea, dar nu se străduiește să le atingă și nu lucrează pentru ele?

Însă reușita vine doar de la Allah: El o dăruiește cui voiește, prin harul Său, și își revarsă binefacerile.

180–181. O, Allah, Te rugăm să ne dăruiești izbânda de a ajunge la aceasta! Tu ești Darnic și Generos.

Laudă lui Allah, Domnul lumilor! Îi cer binecuvântare și pace pentru Profetul nostru Muḥammad, pentru întreaga lui familie și pentru toți companionii săi.