At-Tawbah · 9:102–103

Versetele 102 la 103

„Si sunt altii”, dintre locuitorii Medinei si ai imprejurimilor ei, precum si din celelalte tinuturi musulmane, „care si-au recunoscut pacatele”: le-au marturisit, au regretat si s-au straduit sa se caiasca de ele si sa se curete de urmele lor. „Ei au amestecat o fapta dreapta cu alta rea.”

Fapta nu poate fi dreapta decat atunci cand robul are temelia Tawhidului si credinta care il scoate din necredinta si Shirk, caci aceasta este conditia primirii oricarei fapte drepte. Acestia au amestecat faptele drepte cu fapte rele: au savarsit unele fapte oprite si au neglijat unele obligatii, dar si-au recunoscut starea si au nadajduit ca Allah ii va ierta.

„Poate ca Allah Se va intoarce spre ei cu iertare.” Tawbah lui Allah fata de rob are doua intelesuri: mai intai, El ii da robului ajutorul de a se cai; apoi ii primeste cainta dupa ce acesta se caieste. „Allah este Atoateiertator, Indurator”, avand Iertarea si Mila de care nicio faptura nu este lipsita si fara de care nici lumea de sus, nici lumea de jos nu pot dainui. Daca Allah i-ar lua pe oameni la socoteala pentru nedreptatea lor, n-ar mai lasa pe pamant nicio vietate.

Allah spune: „Allah tine cerurile si pamantul sa nu se abata, iar daca s-ar abate, nimeni dupa El nu le-ar putea tine. El este Bland, Atoateiertator” [Fatir 35:41]. Prin iertarea Sa, pacatosii care s-au nedreptatit si si-au petrecut viata in fapte rele, daca se intorc si se caiesc chiar si cu putin inainte de moarte, sunt iertati, iar faptele lor rele sunt sterse.

Versetul arata ca omul care amesteca faptele, isi recunoaste pacatul si regreta, dar nu implineste o cainta desavarsita, se afla intre teama si speranta, fiind insa mai aproape de izbavire. Cel care isi amesteca faptele, dar nu recunoaste si nu regreta ceea ce a facut, ci staruie in pacate, da cele mai mari motive de teama ca pedeapsa il va ajunge.

Allah ii spune Trimisului Sau si oricarui conducator care vine dupa el, poruncindu-i ceea ce ii curata pe credinciosi si le desavarseste credinta: „Ia din averile lor o milostenie”, adica Zakah obligatorie, „prin care sa-i cureti” de pacate si de insusirile josnice „si sa-i purifici”, adica sa-i faci sa creasca in bine si sa le sporesti insusirile bune, faptele drepte si rasplata din aceasta lume si din Viata de Apoi, facandu-le totodata averile sa creasca.

„Si roaga-te pentru ei”, adica fa invocatii pentru credinciosi in general si mai ales atunci cand iti incredinteaza Zakah averilor lor. „Rugaciunea ta este o liniste pentru ei”, adica aduce inimilor lor tihna si veste buna. „Allah este Atoateauzitor”: aude invocatia ta si ii raspunde; „Atotstiutor”: cunoaste starile si intentiile robilor si il rasplateste pe fiecare potrivit faptei si intentiei sale.

Profetul a implinit porunca lui Allah: le poruncea sa dea Zakah si trimitea colectorii sai sa o stranga. Cand cineva ii aducea milostenia, Profetul facea invocatie pentru el si cerea binecuvantare¹³.

Versetul dovedeste obligativitatea Zakah pentru toate averile. Aceasta este limpede in cazul bunurilor destinate comertului, fiindca ele sunt averi care cresc si prin care se dobandeste castig; este drept ca o parte din ele sa-i ajute pe saraci, prin ceea ce Allah a poruncit drept Zakah.

In afara marfurilor comerciale, daca averea este dintre cele care cresc, precum cerealele, roadele ori animalele crescute pentru sporirea turmei, lapte si prasila, Zakah este obligatorie. Daca nu este astfel, Zakah nu este obligatorie, fiindca bunul pastrat pentru folosinta personala nu are statutul averii pe care oamenii o dobandesc ca sa creasca si din care urmaresc castig financiar; el a iesit din sfera averilor destinate inmultirii prin aceea ca este folosit ca obiect personal.

Tot din verset se deduce ca robul nu se poate curata si purifica pana cand nu scoate Zakah averii sale si ca nimic nu o poate inlocui, fiindca purificarea depinde de plata ei.

Este recomandat ca imamul sau reprezentantul sau sa faca invocatii de binecuvantare pentru cel care isi plateste Zakah. Invocatia trebuie facuta cu glas auzit, astfel incat cel care da sa o auda si inima lui sa gaseasca liniste.

Din sensul acesta se intelege ca se cuvine sa aducem bucurie credinciosului prin vorbe blande, prin invocatii si prin tot ceea ce ii aduce inimii liniste si tihna. De asemenea, cel care cheltuieste ori implineste o fapta dreapta trebuie incurajat prin invocatii pentru el, prin lauda si prin alte mijloace asemanatoare.