Infailibilitatea profeților

În primul rând:

Profeții erau infailibili în transmiterea mesajului de la Allah, preaslăvit fie El, astfel încât cuvintele lor nu puteau fi decât adevărate și nu făceau nicio greșeală, fie deliberat, fie nu, în transmiterea mesajului.

De asemenea, erau infailibili și protejați de săvârșirea păcatelor majore, precum zina (adulterul) și furtul.

De asemenea, erau infailibili și protejați de săvârșirea păcatelor minore care indică josnicia, precum furtul unei îmbucături de mâncare sau măsurarea cu lipsă.

Unii dintre ei este posibil să fi făcut greșeli în chestiuni minore care nu indică josnicie, însă nu stăruiau în aceasta; dimpotrivă, Allah, preaslăvit fie El, le atrăgea atenția asupra acestui lucru și le semnala aceasta, iar ei își corectau greșelile.

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) a spus: Opinia potrivit căreia Profeții erau infailibili și protejați de săvârșirea păcatelor majore, dar nu și a păcatelor minore, este opinia majorității savanților musulmani și a tuturor sectelor… Este, de asemenea, opinia majorității savanților tafseer-ului și hadithului și a fuqaha’. Într-adevăr, nu s-a relatat nimic de la primele generații, de la savanții de frunte, de la Sahaabah și Taabi‘een și de la cei care i-au urmat decât ceea ce este în acord cu această opinie.

Încheiat citatul din Majmoo‘ al-Fataawa, 4/319

As-Safaareeni (Allah să aibă milă de el) a spus: al-Qaadi ‘Iyaad a spus: Musulmanii sunt unanim de acord că Profeții erau infailibili și protejați de săvârșirea faptelor rușinoase și a păcatelor majore care duc o persoană la pierzanie. Unii dintre ei au fost de părere că erau, de asemenea, protejați de săvârșirea deliberată a faptelor makrooh. Încheiat citatul.

Al-‘Allaamah as-Sa‘d at-Taftazaani a spus: Ideea infailibilității lor și a protejării lor de săvârșirea oricărui păcat necesită o discuție suplimentară. Ei erau protejați de necredință (kufr) atât înainte, cât și după primirea revelației, potrivit consensului savanților, și erau protejați de săvârșirea deliberată a păcatelor majore, potrivit majorității.

Divergența de opinie se referă mai degrabă la întrebarea dacă opinia privind protejarea de păcat se bazează pe texte religioase sau pe argumente raționale. În ceea ce privește posibilitatea ca ei să fi săvârșit un păcat din greșeală, majoritatea savanților consideră că aceasta este posibilă. În ceea ce privește păcatele minore, este posibil ca ei să fi săvârșit unele în mod deliberat, potrivit majorității savanților, spre deosebire de opinia lui al-Jabbaa’i și a adepților săi; și este posibil ca ei să fi săvârșit unele păcate minore din greșeală, potrivit consensului, cu excepția tipului de păcat care indică josnicie, precum furtul unei îmbucături de mâncare sau măsurarea cu lipsă. Însă savanții au spus că ei ar fi fost corectați și s-ar fi oprit din aceasta.

Încheiat citatul din Lawaami‘ al-Anwaar al-Bahiyyah (2/305).

Dovada că este posibil ca ei să fi săvârșit păcate minore, dar nu li s-ar fi permis să persiste în acestea, este următoarea:

Allah, preaslăvit fie El, ne spune despre Adam (interpretarea sensului):

„Astfel, Adam nu L-a ascultat pe Domnul său și s-a rătăcit.

Apoi Domnul său l-a ales, i-a acceptat căința și l-a călăuzit”

[Ta-Ha 20:121-122].

Aceasta indică faptul că Adam (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) a căzut în păcat, însă nu i s-a permis să persiste în acesta și s-a căit înaintea lui Allah pentru el.

Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el) a spus:

În ceea ce-l privește pe Mesager (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui), el era infailibil în ceea ce privește mesajul pe care îl transmitea, potrivit consensului credincioșilor… Nu există nicio dispută între savanții de frunte că el (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) nu ar fi putut fi lăsat fără să fie corectat dacă ar fi existat vreo greșeală în transmiterea mesajului, deoarece cel care este infailibil în transmiterea mesajului nu ar putea fi astfel dacă ar fi posibil să fie lăsat singur și să nu fie corectat în cazul în care ar fi făcut o greșeală.

În ceea ce privește disputa savanților asupra altor chestiuni, precum disputa lor dacă era posibil ca Profeții să facă greșeli sau să săvârșească păcate minore, putem observa că nu li s-ar fi permis să persiste în aceasta (ci ar fi fost corectați). Dacă spunem că erau protejați și nu li se permitea să persiste în aceasta, atunci, spunând aceasta, evităm disputa binecunoscută. Într-adevăr, majoritatea primei generații, savanții de frunte și majoritatea ummah-ului consideră că era posibil ca Profeții să săvârșească păcate minore și spun că erau protejați de persistența în păcat (și că erau corectați). Ei spun: Acest lucru a fost permis să se întâmple pentru a dobândi virtutea menționată în versetul în care se spune că Allah îi iubește pe cei care se căiesc înaintea Lui și îi iubește pe cei care se purifică (al-Baqarah 2:222). Acest sens este indicat, de asemenea, de Coran și Sunnah și de relatări.

Încheiat citatul din Bughyat al-Murtaad (501).

El a mai spus: Opinia corectă este cea a majorității savanților, care este în acord cu relatările transmise de la primele generații, și anume să credem că Profeții erau protejați de persistența în toate păcatele și să respingem opinia potrivit căreia li s-ar fi putut permite să persiste în păcat.

Opinia celor care cred că Profeții erau infailibili se reduce la ceea ce am menționat mai sus. În argumentul celor care neagă infailibilitatea nu există nimic care să indice că vreunul dintre Profeți a săvârșit un păcat și i s-a permis să persiste în acesta (și că nu a fost corectat). Dimpotrivă, cei care cred că Profeții erau infailibili și-au bazat argumentul pe faptul că este prescris să le urmăm exemplul, iar aceasta nu are sens dacă este posibil ca ei să săvârșească păcat.

Este binecunoscut că urmarea exemplului lor este prescrisă numai în chestiunile în care au fost aprobați, nu în ceea ce li s-a interzis să facă și apoi au renunțat la acel lucru. Mai mult, poruncile și interdicțiile lor trebuie urmate în chestiunile care nu au fost abrogate. În ceea ce privește poruncile și interdicțiile lor care au fost abrogate, nu este permis să le considerăm porunci și interdicții, cu atât mai puțin să le urmăm. Ei folosesc un argument similar pentru a spune că săvârșirea păcatelor este contrară perfecțiunii, sau că săvârșirea păcatului de către cel care a fost binecuvântat mai mult de Allah este mai detestabilă, sau că aceasta îi poate îndepărta pe oameni de Profet (dacă el a săvârșit păcate), sau argumente raționale similare.

Acest lucru ar fi adevărat dacă el ar fi persistat în aceasta sau nu s-ar fi căit, însă, altfel, prin virtutea căinței sincere pe care Allah o acceptă, El îl ridică pe cel care se căiește la un rang mai înalt decât cel pe care îl avea înainte.

Încheiat citatul din Majmoo‘ al-Fataawa (10/294).

Un exemplu în acest sens este ceea ce i s-a întâmplat lui Yoonus (pacea fie asupra lui) când și-a părăsit poporul înainte ca Allah să-i dea permisiunea să facă aceasta. Allah, preaslăvit fie El, spune (interpretarea sensului):

„Și (amintește-l pe) Dhun-Noon (Yoonus/Jonah), când a plecat mânios”

[al-Anbiya’ 21:87].

Al-Ameen ash-Shinqeeti (Allah să aibă milă de el) a spus: Expresia „mânios” din acest verset se referă la momentul în care el s-a mâniat pe poporul său. El i-a mâniat când i-a părăsit, iar ei s-au temut că pedeapsa va veni asupra lor, și ei l-au mâniat când i-a chemat la Allah pentru o perioadă, dar nu au răspuns chemării sale. Așadar, el i-a avertizat cu privire la pedeapsă, apoi i-a părăsit, așa cum făceau de obicei Profeții înainte de coborârea pedepselor, însă a făcut aceasta înainte ca Allah să-i dea permisiunea să plece. Acest lucru a fost menționat de Abu Hayyaan în al-Bahr.

În Soorat as-Saaffaat se spune: „Când a fugit spre corabia încărcată” [as-Saaffaat 39:140]. Cuvântul tradus aici prin „a fugit” este același cuvânt folosit în limba arabă pentru a se referi la un sclav fugar, deoarece Yoonus a plecat înainte ca Domnul său să-i dea permisiunea. De aceea este folosit acest cuvânt. Mai târziu, în aceeași soorah (v. 142), se spune despre el că a făcut o faptă vrednică de mustrare.

În Soorat al-Qalam există o indicație că Profetul lui Allah Yoonus (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui și asupra Profetului nostru) s-a grăbit prea mult să plece atunci când s-a mâniat pe poporul său și nu a fost răbdător așa cum ar fi trebuit, pe baza faptului că Allah spune, adresându-Se Profetului nostru (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) în această soorah (interpretarea sensului):

„Așadar, așteaptă cu răbdare hotărârea Domnului tău și nu fi precum Tovarășul Peștelui, când a strigat către Noi în timp ce era cuprins de o mare mâhnire”

[al-Qalam 68:48].

Faptul că Allah, în acest verset, îi poruncește Profetului nostru să fie răbdător și îi spune să nu fie precum Tovarășul Peștelui (adică Yoonus, pacea fie asupra lui) indică faptul că Tovarășul Peștelui nu a fost răbdător așa cum ar fi trebuit.

Încheiat citatul din Adwa’ al-Bayaan (4/241).

Aceasta nu diminuează statutul lui Yoonus (pacea fie asupra lui).

Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el) a spus:

Ceea ce găsim în povestea lui Dhu’n-Noon (adică Yoonus), dintre lucrurile pentru care ar fi putut fi mustrat, a fost cu totul iertat, iar Allah le-a înlocuit cu hasanaat și l-a ridicat în rang. După ce a ieșit din burta peștelui și s-a căit, el a avut un rang mai înalt decât înainte de toate acestea. Allah, preaslăvit fie El, spune (interpretarea sensului):

„Așadar, așteaptă cu răbdare hotărârea Domnului tău și nu fi precum Tovarășul Peștelui, când a strigat către Noi în timp ce era cuprins de o mare mâhnire.

Dacă nu l-ar fi ajuns un Har de la Domnul său, el ar fi fost cu adevărat lăsat în burta peștelui, dar Noi l-am iertat, iar el a fost aruncat pe țărmul gol, în timp ce era mustrat.

Însă Domnul său l-a ales și l-a făcut dintre cei drepți”

[al-Qalam 68:48].

Aceasta era diferit de starea sa atunci când peștele l-a înghițit, după cum spune Allah (interpretarea sensului):

„Apoi un pește mare l-a înghițit, iar el făcuse o faptă vrednică de mustrare”

[as-Saaffaat 37:142].

Allah ne spune că, în acea situație, el era vrednic de mustrare, deoarece făcuse o faptă vrednică de mustrare.

Mustrarea din acea situație nu a fost atunci când a fost aruncat bolnav pe țărmul gol. Aceasta a fost după ce a spus: „La ilaha illa Anta (nimeni nu are dreptul să fie adorat în afară de Tine, o, Allah), Slăvit și Preaînălțat ești Tu (deasupra a tot ceea ce ei Îți asociază ca rău). Cu adevărat, am fost dintre cei nedrepți” [al-Anbiya’ 21:87], iar în acel moment el avea un rang mai înalt decât înainte de toate acestea.

Ceea ce contează este rangul perfect pe care l-a atins la sfârșit, nu ceea ce s-a întâmplat la început, deoarece faptele sunt judecate după felul în care se încheie. Allah, preaslăvit fie El, l-a creat pe om și l-a scos din pântecele mamei sale fără să știe nimic, apoi l-a învățat și l-a adus dintr-o stare de imperfecțiune la o stare de perfecțiune. Prin urmare, nu este permis să evaluăm pe cineva pe baza a ceea ce a făcut înainte de a atinge un nivel de perfecțiune; ceea ce contează este starea de perfecțiune cu care a încheiat. Yoonus (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) și ceilalți Profeți au atins în cele din urmă cea mai perfectă stare.

Încheiat citatul din Majmoo‘ al-Fataawa (10/299)

Vezi, de asemenea, întrebările nr. 42216 și 7208.