Urmarea Sunnei profetice și roadele ei

Lauda Îi aparține lui Allah! Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și iertarea și căutăm adăpost la Allah de răul din sufletele noastre și de faptele noastre rele. Pe cel pe care Allah îl călăuzește nu-l poate rătăci nimeni, iar pe cel pe care El îl lasă să rătăcească nu-l poate călăuzi nimeni. Mărturisesc că nimeni nu are dreptul la adorare în afară de Allah, Unicul, Care nu are asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. Allah l-a trimis cu călăuzirea și religia adevărului; el a transmis mesajul, a îndeplinit ceea ce i-a fost încredințat, a povățuit comunitatea și s-a străduit pe calea lui Allah așa cum se cuvine. Binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui, a familiei sale, a companionilor săi și a celor care îi urmează cu bunătate până în Ziua Judecății!

Apoi: în această seară, noaptea de joi, a noua zi a lunii Rajab din anul o mie patru sute nouăsprezece, mă bucur să mă întâlnesc cu frații mei din Medina — locuitorii cetății Ṭaybah — în sala de conferințe a Universității Islamice. Îi cer lui Allah Preaînaltul să facă această întâlnire binecuvântată și folositoare.

Tema conferinței este cea pe care ați auzit-o: roadele urmării Sunnei profetice. Sunna profetică este alături de Nobilul Coran în privința autorității sale ca dovadă pentru robi: ei sunt datori să o pună în practică, așa cum sunt datori să pună în practică Coranul.

Sunna profetică este ceea ce s-a confirmat de la Profet ﷺ prin cuvânt, faptă sau aprobare. Punerea ei în practică este obligatorie, întocmai ca punerea în practică a Coranului. Totuși, cel care aduce o dovadă din Coran trebuie să cerceteze un singur aspect, iar cel care aduce o dovadă din Sunna trebuie să cerceteze două aspecte.

În privința Coranului, cel care îl invocă drept dovadă trebuie să cerceteze felul în care textul indică regula pentru care a fost adus ca dovadă. Fără îndoială, oamenii se deosebesc mult în această privință, potrivit cunoașterii și înțelegerii lor.

Oamenii se deosebesc în înțelegerea sensurilor indicate de Nobilul Coran în funcție de cunoașterea și priceperea lor, precum și în funcție de credința lor în Allah Cel Atotputernic și Măreț și de cinstirea celor declarate sacre de Allah.

Cele două cercetări necesare

Cel care aduce o dovadă din Sunna trebuie însă să cerceteze două aspecte:

Primul: să cerceteze dacă Sunna respectivă este confirmată de la Trimisul lui Allah ﷺ. În ceea ce este atribuit Sunnei au pătruns multe relatări slabe și fabricate; de aceea, cel care o invocă drept dovadă trebuie să cerceteze autenticitatea și confirmarea ei de la Trimisul lui Allah ﷺ. Din acest motiv, învățații — Allah să aibă milă de ei — au alcătuit lucrări despre transmițători și despre terminologia hadithului, pentru ca Sunna autentică să se deosebească de cea neautentică.

Al doilea aspect este asemenea celui cercetat în Coran: felul în care textul indică regula pentru care a fost adus ca dovadă. Oamenii se deosebesc mult în această privință. Allah Cel Atotputernic și Măreț i-a spus Profetului Său ﷺ:

Allah a pogorât asupra ta Cartea și înțelepciunea.

Mulți învățați au explicat „înțelepciunea” ca fiind Sunna. Allah Preaînaltul a poruncit ascultarea de El și de Trimisul Său, spunând:

O, voi cei care ați crezut! Ascultați de Allah și ascultați de Trimis!

Porunca de a asculta de Trimis presupune ca Sunna lui să fie o dovadă a Legii, care trebuie pusă în practică.

Allah Preaînaltul a spus:

Iar cel care nu ascultă de Allah și de Trimisul Său va avea Focul Gheenei, în care vor rămâne veșnic.

Faptul că există această amenințare pentru cel care nu ascultă de Trimis ﷺ arată că Sunna lui este o dovadă obligatorie, întocmai ca și Coranul.

Allah Preaînaltul a spus:

Luați ceea ce vă dă Trimisul și opriți-vă de la ceea ce vă interzice!

Chiar dacă acest verset privește bunurile obținute fără luptă, acestea sunt împărțite potrivit aprecierii Trimisului ﷺ. Dacă suntem datori să primim această împărțire, cu atât mai mult suntem datori să primim regulile Legii.

Allah Preaînaltul a spus:

Ați avut în Trimisul lui Allah o pildă frumoasă pentru cel care nădăjduiește în Allah și în Ziua de Apoi și Îl pomenește mult pe Allah.

A-l lua ca model pe Trimisul lui Allah ﷺ cuprinde atât ceea ce Profetul ﷺ a făcut potrivit îndrumării Coranului, cât și ceea ce el însuși a rânduit ca Sunna.

Profetul ﷺ vestea în predica de vineri: „Apoi: cea mai bună vorbire este Cartea lui Allah, iar cea mai bună călăuzire este călăuzirea lui Muḥammad ﷺ.”¹

El ﷺ a îndemnat la păstrarea Sunnei sale, spunând: „Țineți-vă de Sunna mea și de Sunna califilor drept călăuziți care vor veni după mine! Țineți-vă de ea și apucați-o cu măselele!”²

Textele care arată acest înțeles sunt multe.

A fost înșelat în nădejdea sa și a pierdut cel care spune: „Nu trebuie pus în practică decât ceea ce se află în Coran.” În plus, el se contrazice. Dacă spune: „Nu trebuie pus în practică decât ceea ce se află în Coran”, îi spunem: Coranul a adus obligația de a-l urma pe Profet ﷺ. Așadar, dacă spui adevărul în ceea ce susții, trebuie să accepți judecata adusă de Sunna.

Profetul ﷺ a arătat spre acest fel de oameni prin cuvintele sale: „Să nu-l găsesc pe vreunul dintre voi rezemat pe divanul său, spunând, când îi ajunge o poruncă de-a mea: «Nu știm! Urmăm ceea ce găsim în Cartea lui Allah.» Luați aminte: mi s-a dat Cartea și, împreună cu ea, ceva asemenea ei.”³

Mai mult, multe versete ale căror detalii nu sunt precizate au fost lămurite numai în Sunna. Dacă am spune că nu se primește ceea ce a venit în Sunna, toate aceste dovezi nedetaliate ar rămâne nepuse în practică, iar acest lucru este foarte grav. De aceea spunem că Sunna Profetului ﷺ este asemenea Coranului în privința obligației de a o pune în practică, potrivit a ceea ce indică dovada: obligativitate, recomandare, permisiune, caracter nerecomandat sau interdicție.

Înaintașii cei evlavioși țineau de Sunna Profetului ﷺ: nu rămâneau mai prejos de ea și nici nu o depășeau. Când le venea o poruncă de la Trimisul lui Allah ﷺ, o primeau așa cum primeau porunca de la Allah Cel Atotputernic și Măreț.

Când Profetul ﷺ le poruncea ceva, companionii nu îl întrebau dacă porunca era obligatorie sau recomandată, ci o îndeplineau fără să ceară asemenea precizări. De aceea este regretabil că unii oameni, când aud porunca Trimisului, spun: „Este obligatorie sau recomandată?” Slavă lui Allah! Cum se poate așa ceva? Cum să cerem o asemenea precizare, când Allah spune:

Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de cei care au autoritate dintre voi!

Împlinește ceea ce ți s-a poruncit! Dacă este obligatoriu, ți-ai îndeplinit îndatorirea; dacă este recomandat, ai săvârșit o faptă pentru care primești răsplată.

Nimeni nu poate dovedi că, atunci când Profetul ﷺ le poruncea companionilor ceva, aceștia spuneau: „Este obligatoriu sau recomandat?”

Da, dacă Profetul ﷺ le dădea un sfat, atunci puteau cere precizări. Așa s-a întâmplat în relatarea despre Barīrah — Allah să fie mulțumit de ea. Ea era o sclavă căsătorită cu un bărbat numit Mughīth. ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea — a eliberat-o, iar după eliberare Profetul ﷺ i-a dat de ales dacă să rămână cu soțul ei. Ea a ales desfacerea căsătoriei. Soțul ei — Allah să fie mulțumit de el — ținea la ea și se agăța de ea; mergea după ea prin piețele Medinei, plângând, în nădejdea că își va schimba hotărârea. Însă ea a refuzat. Profetul ﷺ a sfătuit-o să se întoarcă la soțul ei, Mughīth, iar ea a spus: „O, Trimis al lui Allah! Dacă îmi poruncești, ascult și mă supun; dacă însă mă sfătuiești, nu-l doresc.”⁴

Aici se justifică întrebarea: dacă ar fi fost o poruncă, ea ar fi împlinit-o; dacă însă era un sfat, putea să-l primească sau să nu-l primească.

Ceea ce contează este că îi sfătuiesc pe frații mei, cei care caută cunoașterea, ca atunci când le ajunge o poruncă de la Allah și de la Trimisul Său să nu ceară asemenea precizări. Allah Cel Atotputernic și Măreț a spus:

Cuvântul credincioșilor, când sunt chemați la Allah și la Trimisul Său, pentru ca el să judece între ei, este numai să spună: «Am auzit și ne-am supus.»

Și a spus:

Niciun credincios și nicio credincioasă nu au dreptul la alegere în treaba lor atunci când Allah și Trimisul Său au hotărât un lucru.

Da, dacă omul a ajuns să încalce porunca, atunci întreabă: dacă porunca era obligatorie, trebuie să se căiască pentru acea încălcare, fiindcă abandonarea unei îndatoriri obligatorii este un păcat; dacă era recomandată, lucrul este mai ușor. Înainte însă, primește cu inima deschisă și largă poruncile lui Allah și ale Trimisului Său, spune:

Am auzit și ne-am supus.

și împlinește-le. Așa trebuie să facă omul care dorește să se supună cu adevărat poruncii lui Allah, Binecuvântat și Preaînalt, și Trimisului Său.

Înțelegerea corectă a dovezilor

Este foarte important ca omul să înțeleagă sensurile textelor, ceea ce presupun realitățile stabilite de Lege și indiciile de care trebuie să se țină seama, pentru a nu aluneca și a nu se pierde. Unii oameni sunt dornici să-l urmeze pe Trimis ﷺ, dar fac ceea ce socotesc corect, deși nu este corect. Există multe exemple:

Unul este ceea ce vedem la unii oameni în rugăciune: când se ridică de la primul tashahhud, își ridică mâinile încă șezând, înainte să ajungă în picioare, socotind că aceasta este Sunna. Sunna este însă alta: să nu-și ridice mâinile decât după ce se ridică în picioare, după cum apare în relatarea lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi.⁵

Un alt exemplu este felul în care unii înțeleg cuvintele companionilor: „Fiecare dintre noi își lipea glezna de glezna celui de lângă el și umărul de umărul lui” — adică în rugăciune.⁶ Ei înțeleg că trebuie să depărteze picioarele până când gleznele se ating unele de altele. Nu acesta este înțelesul. Cuvintele companionilor arată că se apropiau unii de alții și îndreptau rândurile, potrivindu-le chiar după glezne, astfel încât nimeni să nu fie înaintea sau în urma celui de lângă el. Dacă și-ar fi depărtat picioarele, ar fi spus că și le depărtau. Se știe că, dacă îți depărtezi picioarele, umerii se îndepărtează unii de alții.

Așadar, este important să înțelegem înțelesul textelor.

Roadele urmării Sunnei

Să se știe apoi că urmarea Sunnei are roade lăudabile:

Unul este că omul știe că și-a luat un îndrumător pe care să-l urmeze: pe Trimisul lui Allah ﷺ. Atunci se naște în inima sa iubirea pentru Trimisul lui Allah ﷺ. Iată un exemplu: doi oameni fac abluțiunea potrivit Sunnei; unul simte că îl urmează pe Trimis ﷺ, ca și cum l-ar vedea făcând abluțiunea, iar celălalt nu se gândește la aceasta. Urmarea asupra inimii celui dintâi este mai mare decât asupra inimii celui de-al doilea. Al doilea a făcut abluțiunea fără să se gândească la aceasta, în timp ce primul simțea că îl urmează pe Trimisul lui Allah ﷺ, îl ia ca model și nădăjduiește răsplata cuvintelor sale: „Cel care face abluțiunea asemenea acestei abluțiuni a mele, apoi împlinește două unități de rugăciune fără să-și lase mintea să rătăcească în ele, îi vor fi iertate păcatele de mai înainte.”⁷

La fel este în rugăciune. Mulți musulmani — laudă lui Allah — care urmăresc să practice Sunna se roagă potrivit ei, dar nu au în vedere că îl iau ca model pe Trimisul lui Allah ﷺ în fiecare mișcare și în fiecare cuvânt. Aceasta este o lipsă de atenție. Dacă însă omul ar simți în timpul rugăciunii că îl ia ca model pe Trimis ﷺ, ca și cum l-ar vedea rugându-se, ar găsi în inima sa un efect puternic al acestui lucru.

Să se știe că unul dintre roadele păstrării Sunnei este respingerea inovației religioase. Profetul ﷺ a spus: „Cea mai bună vorbire este Cartea lui Allah, cea mai bună călăuzire este călăuzirea lui Muḥammad ﷺ, iar cele mai rele lucruri sunt cele născocite.”⁸ A pus născocirea în opoziție cu Sunna. Dacă aceasta îi este opusă, cu cât omul se ține mai strâns de Sunna Profetului ﷺ, cu atât este mai departe de inovație. Îl vezi respingând inovația și nu-L poate adora pe Allah decât prin ceea ce Allah Cel Atotputernic și Măreț a legiferat, fiindcă urmează Sunna. Unul dintre marile roade este, așadar, înlăturarea inovațiilor, pentru că omul ține de Sunna.

Respingerea și detestarea inovațiilor sunt o binefacere a lui Allah Preaînaltul pentru rob. Respingerea inovației este asemenea respingerii asocierii altora cu Allah, întrucât actele de adorare nu sunt împlinite cum se cuvine decât prin curăția intenției, care se opune asocierii, și prin curăția urmării, care se opune inovației.

Unul dintre foloasele și roadele lăudabile ale păstrării Sunnei este că cel care ține de ea devine o pildă și un îndrumător, iar nimeni nu-i poate ataca practica pe un temei valid. Celui care împlinește un act de adorare doar imitând un imam al musulmanilor i se poate găsi o slăbiciune și i se poate spune cu ușurință: „Care este dovada ta pentru aceasta?” Însă celui care ține de Sunna nu i se poate aduce o asemenea obiecție: dacă este întrebat „Care este dovada ta?”, răspunde: „Aceasta este fapta Trimisului ﷺ”, dacă este vorba despre o faptă, sau: „Acestea sunt cuvintele lui”, dacă este vorba despre o vorbă. El se află într-o cetate bine întărită, fiindcă se găsește între zidurile Sunnei lui Muḥammad ﷺ.

Unul dintre roadele lăudabile ale Sunnei este însușirea caracterului Profetului ﷺ. Profetul ﷺ a fost trimis să desăvârșească virtuțile caracterului — binecuvântările și pacea fie asupra lui. Allah l-a înzestrat cu cel mai nobil caracter. Dacă omul ține de Sunna lui, va avea un caracter pentru care va fi lăudat și care îl va apropia de Allah Cel Atotputernic și Măreț, fiindcă Profetul ﷺ a spus: „Cei mai desăvârșiți credincioși în credință sunt cei cu cel mai bun caracter.”⁹

Unul dintre roadele păstrării Sunnei curate este că omul se află la mijloc între cel care exagerează în religia lui Allah și cel care se îndepărtează de ea. Religia Islamului este religia căii de mijloc: nu are nici exagerare, nici neglijență, ci este la mijloc între acestea. Cel care urmează Sunna înaintează către Allah, prin actele sale de adorare, pe o cale aflată între exagerare și îndepărtare, dând fiecărui lucru locul cuvenit.

Voi da două exemple în această privință:

Primul: purtarea față de cel neștiutor potrivit situației lui.

Al doilea: purtarea față de cel care greșește cu bună știință potrivit situației lui.

Exemplul celui dintâi este un om care a intrat în moschee, în moscheea Profetului ﷺ, s-a retras într-o parte și a început să urineze în ea. Oamenii l-au oprit și au strigat la el, dar Profetul ﷺ a spus: „Nu-l întrerupeți!” — adică nu-i întrerupeți urinarea — „Lăsați-l!” Adică lăsați-l să urineze. A urina în continuare însemna murdărirea și mai mult a moscheii, însă Trimisul lui Allah ﷺ avea în aceasta o înțelepciune pe care companionii — Allah să fie mulțumit de ei — nu o înțeleseseră.

Beduinul a terminat de urinat, apoi Profetul ﷺ le-a poruncit să verse peste urina lui o găleată de apă. Ei au făcut așa, iar neajunsul murdăririi moscheii a fost înlăturat prin curățare. Cât despre beduin, Profetul ﷺ l-a chemat și i-a spus: „Aceste moschei nu sunt potrivite pentru nimic vătămător sau murdar; ele sunt pentru rugăciune și recitarea Coranului” — sau după cum a spus el ﷺ. Beduinul a zis: „O, Allah, ai milă de mine și de Muḥammad și să nu ai milă de nimeni altcineva împreună cu noi!”¹⁰

Privește cum s-a purtat Trimisul ﷺ cu el!

Cel care ține de Sunna face asemenea Trimisului ﷺ: nu-l bruschează pe cel neștiutor, nu-l mustră aspru și nu-l declară vinovat de păcat, ci se apropie de el cu înțelepciune.

În al doilea caz, Profetul ﷺ a văzut un bărbat purtând un inel de aur, l-a scos cu mâna sa nobilă, l-a aruncat și a spus: „Vreunul dintre voi ia un tăciune din foc și și-l pune pe mână!” Vezi deosebirea dintre purtarea Profetului ﷺ față de acest bărbat și față de beduin. Când Profetul ﷺ a plecat, i s-a spus bărbatului: „Ia-ți inelul.” El a răspuns: „Pe Allah, nu voi lua un inel pe care Profetul ﷺ l-a aruncat!”¹¹

Păstrarea Sunnei îndeamnă la milă, bunăvoință, blândețe și smerenie. Profetul ﷺ glumea cu copiii, îi saluta și răbda greșelile lor, precum a făcut cu acel copil care avea o păsărică numită nughayr. Se juca cu ea și se bucura de ea, cum fac copiii. Păsărica a murit, iar Profetul ﷺ glumea cu el, spunând: „O, Abū ʿUmayr, ce a făcut păsărica?” Aceasta era o purtare prietenoasă și o glumă.¹²

Într-o zi, al-Ḥasan ibn ʿAlī a venit la el când se afla în prosternare, conducând rugăciunea oamenilor, și i s-a urcat pe spate. Profetul ﷺ a prelungit prosternarea, iar după salutul de încheiere le-a spus companionilor că fiul său îl luase drept călărie și că voise să-l lase până când își împlinea dorința.

O, Allah, binecuvântează-l și dăruiește-i pace!

Face vreunul dintre noi așa ceva? Dacă ar face-o, mulți l-ar critica. Însă Muḥammad ﷺ a făcut aceasta din blândețe față de copii și pentru a-i bucura.

Mulți dintre noi nu se poartă cu blândețe față de copii și nu au milă de ei, ci îi alungă. Chiar dacă un copil intră într-o adunare cu cea mai aleasă purtare, îl ceartă și îi spun: „Du-te la ai tăi!” sau ceva asemănător. Dacă sunt întrebați despre aceasta, răspund: „Mă tem să nu prindă îndrăzneală față de bărbați și să se joace.”

Nimeni nu are dreptul la adorare în afară de Allah! Allah Preaînaltul a spus:

Ați avut în Trimisul lui Allah o pildă frumoasă pentru cel care nădăjduiește în Allah și în Ziua de Apoi și Îl pomenește mult pe Allah.

Păstrarea Sunnei are, așadar, roade mărețe și lăudabile, însă aceasta cere cunoașterea Sunnei. De aceea îi îndemn pe frații mei, cei care caută cunoașterea, să se străduiască să cunoască Sunna Profetului ﷺ, pentru a o putea pune în practică și pentru a chema la ea. Acest lucru este mai bun și mai dăinuitor.

În timpul celor spuse am amintit că păstrarea Sunnei presupune detestarea inovației, îndepărtarea ei și ținerea la distanță de ea.

Luna Rajab și practicile legate de ea

Cu această ocazie, fiindcă ne aflăm acum într-o lună sacră — luna Rajab — am scris ceea ce mi-a fost cu putință despre unele lucruri care se spun sau se fac în această lună. Aș vrea să vi le citesc, poate că Allah va aduce folos prin ele:

Virtutea lunilor sacre

1. Luna Rajab este una dintre cele patru luni sacre: Dhū al-Qaʿdah, Dhū al-Ḥijjah și al-Muḥarram — trei luni consecutive — și Rajab, care este singură, între Jumādā și Shaʿbān. Aceste patru luni au însușiri cunoscute, pe care le au în comun; Rajab nu este singura care le are.

Învățații au avut păreri diferite despre care dintre cele patru este mai bună.

Unii învățați shafiʿiți au spus: Rajab. An-Nawawī și alții au socotit însă slabă această opinie.

S-a spus și: al-Muḥarram. Aceasta a fost opinia lui al-Ḥasan, iar an-Nawawī a considerat-o mai puternică.

S-a spus și: Dhū al-Ḥijjah. Aceasta s-a relatat de la Saʿīd ibn Jubayr și de la alții și este opinia mai evidentă.

Așa se spune în „al-Laṭāʾif”.

Eu spun: aceasta este opinia corectă, fiindcă Dhū al-Ḥijjah întrunește două virtuți: este una dintre lunile pelerinajului și cuprinde ziua marelui pelerinaj, iar pe de altă parte este una dintre lunile sacre.

Lupta în lunile sacre

2. Luna Rajab era o lună cinstită de oamenii din perioada preislamică, în care socoteau interzisă lupta, la fel ca în celelalte luni sacre.

Musulmanii au avut păreri diferite despre interzicerea luptei în aceste luni.

Cei mai mulți învățați — Allah să aibă milă de ei — consideră că interzicerea luptei în aceste luni a fost abrogată și că atât în Rajab, cât și în celelalte luni sacre, este permisă inițierea luptei — mă refer la lupta împotriva necredincioșilor — datorită caracterului general al dovezilor despre aceasta.

Opinia corectă este că inițierea luptei în aceste luni este interzisă. Dacă însă ei ne atacă sau lupta este continuarea uneia începute în lunile în care era permisă, nu este nicio problemă.

Postul propriu lunii Rajab

3. Oamenii din perioada preislamică cinsteau luna Rajab postind în ea. Însă nu s-a confirmat nimic autentic de la Profetul ﷺ despre un post propriu lunii Rajab.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, a spus în „al-Fatāwā” (25/290): „În ceea ce privește postul propriu lunii Rajab, toate relatările despre el sunt slabe, ba chiar fabricate — adică născocite și atribuite Trimisului lui Allah ﷺ. Învățații nu se sprijină pe niciuna dintre ele. Nu sunt nici din categoria relatărilor slabe care se transmit despre virtuțile faptelor; dimpotrivă, cele mai multe sunt fabricate și mincinoase.”

Apoi a spus: „S-a confirmat autentic că ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb lovea mâinile oamenilor pentru ca ei să le întindă spre mâncare în Rajab și spunea: «Nu o asemănați cu Ramadanul!»

Abū Bakr aṣ-Ṣiddīq — Allah să fie mulțumit de el — a intrat și i-a văzut pe ai săi cumpărând căni pentru apă și pregătindu-se de post. A întrebat: «Ce este aceasta?» Ei au răspuns: «Este Rajab.» A spus: «Vreți să o asemănați cu Ramadanul?!» și a spart acele căni.” Aici se încheie citatul.

Ḥāfiẓ Ibn Rajab a menționat în „al-Laṭāʾif” relatarea de la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb în cuvinte asemănătoare celor din „al-Fatāwā”, adăugând: „Oamenii din perioada preislamică cinsteau Rajab, iar când a venit Islamul, acest lucru a fost părăsit.”

ʿUmrah în Rajab

4. Arabii cinsteau luna Rajab și împlineau ʿumrah în ea: în luna Dhū al-Ḥijjah mergeau în pelerinaj la Casă, iar Rajab se află la jumătatea anului socotit după al-Muḥarram, astfel că împlineau ʿumrah în ea, pentru ca această Casă să fie însuflețită de pelerini la sfârșitul anului și la jumătatea lui.

În „al-Laṭāʾif” se spune: „ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb și alții au considerat recomandată ʿumrah în Rajab. ʿĀʾishah o făcea, precum și Ibn ʿUmar. Ibn Sīrīn a transmis de la înaintași că o făceau.”

Rugăciunea ar-Raghāʾib

5. În Rajab se face o rugăciune numită „rugăciunea ar-Raghāʾib”, în prima noapte de vineri a lunii, între Maghrib și ʿIshāʾ. Ea are douăsprezece unități și un fel neobișnuit de a fi împlinită, descris de ḥāfiẓ Ibn Ḥajar în cartea sa „Tabyīn al-ʿajab bi-mā warada fī faḍl Rajab”.

An-Nawawī a spus în „Sharḥ al-Muhadhdhab” (3/548): „Rugăciunea cunoscută ca rugăciunea ar-Raghāʾib are douăsprezece unități, împlinite între Maghrib și ʿIshāʾ, în noaptea primei vineri din Rajab. Rugăciunea din noaptea de la mijlocul lunii Shaʿbān are o sută de unități.

Aceste două rugăciuni sunt două inovații și două fapte reprobabile, urâte. Să nu se lase nimeni amăgit de menționarea lor în cărțile «Qūt al-qulūb» și «Iḥyāʾ ʿulūm ad-dīn», nici de relatarea menționată despre ele, fiindcă toate acestea sunt neîntemeiate. Să nu se lase amăgit nici de vreun imam căruia i-a fost neclară judecata lor și care a scris câteva foi recomandându-le, fiindcă a greșit în aceasta.

Șeicul și imamul Abū Muḥammad ʿAbd ar-Raḥmān ibn Ismāʿīl al-Maqdisī a alcătuit o carte valoroasă pentru a le arăta nevaliditatea și a făcut-o foarte bine. Allah Preaînaltul să aibă milă de el!”

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, a spus, după cum apare în „Majmūʿ al-fatāwā” (23/124): „Rugăciunea ar-Raghāʾib este o inovație, potrivit acordului imamilor religiei. Nu a fost rânduită nici de Trimisul lui Allah ﷺ, nici de vreunul dintre califii săi și nu a fost recomandată de vreunul dintre imamii religiei, precum Mālik, ash-Shāfiʿī, Aḥmad, Abū Ḥanīfah, ath-Thawrī, al-Awzāʿī, al-Layth și alții. Relatarea transmisă despre ea este o minciună, potrivit acordului cunoscătorilor hadithului.” Aici se încheie citatul.

Ibn Rajab a spus în „al-Laṭāʾif”: „Nu s-a confirmat autentic nicio rugăciune proprie lunii Rajab. Relatările transmise despre virtutea rugăciunii ar-Raghāʾib în prima noapte de vineri din Rajab sunt minciuni și neîntemeiate; nu sunt autentice.”

A spus: „Cei de demult nu au menționat-o fiindcă a fost născocită după ei. A apărut pentru prima dată după anul patru sute; de aceea cei de demult nu au cunoscut-o și nu au vorbit despre ea.”

Ash-Shawkānī a spus în „al-Fawāʾid al-majmūʿah” (p. 48): „Cunoscătorii hadithului sunt de acord că ea — adică relatarea despre rugăciunea ar-Raghāʾib — este fabricată.” Apoi a spus: „Cel care are chiar și cea mai mică familiaritate cu știința hadithului nu se îndoiește că este fabricată.” Și a spus: „Al-Fayrūzābādī a spus în «al-Mukhtaṣar» că este fabricată, potrivit acordului învățaților. La fel a spus și al-Maqdisī.”

El — adică ash-Shawkānī, în cartea amintită — a menționat o relatare despre virtutea rugăciunii în noaptea de la mijlocul lunii Rajab și a spus: „Al-Jawzaqānī a transmis-o de la Anas, atribuind-o Profetului. Este fabricată, iar transmițătorii ei sunt necunoscuți.”

Vizita numită ar-Rajabiyyah

6. În luna Rajab, unii oameni vin la Medina Profetului pentru o vizită pe care o numesc „ar-Rajabiyyah”. O socotesc una dintre practicile Sunnei puternic recomandate și vizitează în timpul ei diferite locuri.

Vizitarea unora dintre ele este legiferată: moscheea Profetului, moscheea Qubāʾ, mormântul Profetului ﷺ și mormintele celor doi companioni ai săi, al-Baqīʿ și mormintele martirilor de la Uḥud.

Vizitarea altora nu este legiferată: moscheea numită al-Ghamāmah, moscheea celor două direcții de rugăciune și cele șapte moschei.

Această vizită „ar-Rajabiyyah” nu are temei în cuvintele învățaților și pare să fi fost născocită de curând. Fără îndoială, moscheea Profetului este una dintre moscheile către care se pornește în călătorie, și anume: Moscheea Sacră, moscheea Profetului ﷺ și moscheea al-Aqṣā. Însă a rezerva acest lucru unei anumite luni sau unei anumite zile cere o dovadă proprie; aici nu există nicio dovadă care să rezerve aceasta lunii Rajab.

De aceea, a face din aceasta o Sunna prin care omul caută apropierea de Allah Preaînaltul anume în această lună este o inovație respinsă. Profetul ﷺ a spus: „Cel care face o faptă care nu este potrivit rânduielii noastre, aceea este respinsă.” Într-o altă formulare: „Cel care aduce în această rânduială a noastră ceva care nu ține de ea, acel lucru este respins” — adică îi este respins celui care îl săvârșește.¹³

Călătoria nocturnă și Înălțarea

7. Potrivit unei păreri răspândite printre oameni în vremurile mai recente, Călătoria nocturnă și Înălțarea au avut loc în luna Rajab, în noaptea de douăzeci și șapte. Ei organizează sărbătoriri pentru aceasta și uneori fac din acea zi o sărbătoare oficială. Aici trebuie dovedite două lucruri:

Primul: din punct de vedere istoric.

Al doilea: din punctul de vedere al adorării, prin organizarea sărbătoririi în acea noapte.

În privința celui dintâi, învățații au avut păreri diferite.

Ibn Kathīr a menționat în „al-Bidāyah wa-n-nihāyah” (3/119, ediția al-Fajjālah) de la az-Zuhrī și ʿUrwah că „a avut loc cu un an înainte ca Profetul ﷺ să plece spre Medina”; așadar, ar fi fost în Rabīʿ al-Awwal.

De la as-Suddī s-a transmis că „a fost cu șaisprezece luni înainte de emigrarea lui”; așadar, ar fi fost în Dhū al-Qaʿdah.

Ḥāfiẓ ʿAbd al-Ghanī ibn Surūr al-Maqdisī a adus, în biografia sa, o relatare al cărei lanț de transmitere nu este autentic, potrivit căreia a fost în noaptea de douăzeci și șapte din luna Rajab.

Unii pretind că a fost în prima noapte de vineri din Rajab, noaptea ar-Raghāʾib în care a fost născocită acea rugăciune cunoscută. Aceasta nu are temei, iar Allah știe mai bine. Aici se încheie cuvintele lui, redate prin sens sau literal.

As-Saffārīnī a menționat în comentariul crezului său (2/280): „De la al-Wāqidī, de la transmițătorii săi, s-a relatat că Călătoria nocturnă și Înălțarea au avut loc în noaptea de sâmbătă, după ce trecuseră șaptesprezece nopți din Ramadan, în al doisprezecelea an de la începutul misiunii profetice, cu optsprezece luni înainte de emigrare.

El a relatat și de la unii dintre șeicii săi, care au spus: Trimisul lui Allah ﷺ a fost dus în Călătoria nocturnă în noaptea de șaptesprezece din Rabīʿ al-Awwal, cu un an înainte de emigrare.

Abū Muḥammad ibn Ḥazm a susținut că există consens în această privință.

Aceasta este opinia lui Ibn ʿAbbās și a ʿĀʾishei — Allah să fie mulțumit de ei.”

Apoi a menționat cuvinte ale lui Ibn al-Jawzī potrivit cărora a fost în Rabīʿ al-Awwal, în Rajab sau în Ramadan.

Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar a menționat în „Fatḥ al-Bārī” (7/203), la capitolul despre Înălțare din „Ṣaḥīḥ al-Bukhārī”: „Învățații au avut în această privință mai mult de zece opinii.” Dintre acestea a amintit: cu un an înainte de emigrare — așa au spus Ibn Saʿd și alții, iar an-Nawawī a afirmat-o cu hotărâre — sau cu opt luni înainte, cu șase luni, cu unsprezece luni, cu un an și două luni, cu un an și trei luni, cu un an și cinci luni, cu optsprezece luni, cu trei ani sau cu cinci ani. S-a spus și că a fost în Rajab; a transmis aceasta Ibn ʿAbd al-Barr, iar an-Nawawī a afirmat-o cu hotărâre în „ar-Rawḍah”. Aici se încheie citatul.

Însă unii au menționat că nu au găsit această afirmație în „ar-Rawḍah”.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, a spus, potrivit celor transmise de elevul său Ibn al-Qayyim în „Zād al-maʿād”, în cadrul discuției despre întâietatea anumitor zile și luni față de altele: „Cât despre cel care spune că noaptea Călătoriei nocturne este mai bună decât Noaptea Destinului: dacă prin aceasta vrea să spună că noaptea în care Profetul ﷺ a fost dus în Călătoria nocturnă și nopțile corespunzătoare ei din fiecare an sunt mai bune pentru comunitatea lui Muḥammad decât Noaptea Destinului, astfel încât rugăciunea și invocarea în ele sunt mai bune decât în Noaptea Destinului, aceasta este o afirmație neîntemeiată, pe care niciun musulman nu a spus-o. Nevaliditatea ei este cunoscută în mod constant din religia Islamului. Aceasta ar fi situația dacă s-ar cunoaște exact noaptea Călătoriei nocturne; cum să fie atunci când nu există o dovadă cunoscută nici pentru luna ei, nici pentru decada ei, nici pentru noaptea precisă? Relatările despre aceasta sunt întrerupte și diferite; nu cuprind ceva care să poată fi afirmat cu certitudine. Musulmanilor nu li s-a legiferat să rezerve nopții despre care cred că este noaptea Călătoriei nocturne o rugăciune de noapte sau altceva.”

Apoi a spus: „Nu se cunoaște că vreun musulman i-ar fi dat nopții Călătoriei nocturne o virtute aparte față de alte nopți, cu atât mai puțin față de Noaptea Destinului. Nici companionii, nici cei care i-au urmat cu bunătate nu urmăreau să rezerve nopții Călătoriei nocturne vreun lucru și nici nu o aminteau. De aceea nu se știe în ce noapte a fost.” Aici se încheie citatul.

Acesta este primul aspect referitor la Călătoria nocturnă și Înălțare. Prin el s-a lămurit că nu este confirmată data Călătoriei nocturne și a Înălțării: în ce noapte, lună sau an au avut loc.

Al doilea aspect este a face din acea noapte o sărbătoare: să se organizeze festivități, să se țină cuvântări și să se citească relatări fabricate sau foarte slabe despre Călătoria nocturnă și Înălțare. Nimeni care este eliberat de patimă și cunoaște realitatea acestui lucru nu se îndoiește că aceasta se numără printre inovațiile născocite în Islam. Sărbătorirea acelei nopți nu era cunoscută în vremea companionilor și a celor care i-au urmat cu bunătate. În Islam există numai trei sărbători: ʿĪd al-Fiṭr și ʿĪd al-Aḍḥā — acestea două sunt anuale — iar a treia este ziua de vineri, sărbătoarea săptămânală. În Islam nu există altă sărbătoare în afara acestor trei.

Să se știe că adevărata urmare a Profetului ﷺ înseamnă a ține de Sunna lui: a face ceea ce a făcut și a lăsa ceea ce a lăsat. Cel care adaugă la ea sau scade din ea își micșorează urmarea lui. Adăugarea este însă mai gravă, fiindcă înseamnă a o lua înaintea lui Allah și a Trimisului Său și presupune consecințe despre care niciun om cu minte, cu atât mai mult un credincios, nu se îndoiește că sunt dintre cele mai mari nenorociri. Credinciosului îi ajunge ca desăvârșire să-L adore pe Allah Preaînaltul prin ceea ce El a legiferat prin Trimisul Său ﷺ; și îi ajunge omului ca lipsă să adauge la ceea ce Allah și Trimisul Său au legiferat.

Credinciosul să se ferească, așadar, de a născoci în religia lui Allah Preaînaltul ceea ce patima lui socotește frumos. Profetul ﷺ avertiza asupra acestui lucru și îl vestea în predicile de vineri, spunând: „Apoi: cea mai bună vorbire este Cartea lui Allah, cea mai bună călăuzire este călăuzirea lui Muḥammad, cele mai rele lucruri sunt cele născocite și fiecare inovație este rătăcire.” Așa apare în „Ṣaḥīḥ Muslim”, iar în relatarea lui an-Nasāʾī: „Și fiecare rătăcire este în Foc.”¹⁴

Îi cer lui Allah Preaînaltul să ne întărească prin cuvântul statornic în viața de aici și în Viața de Apoi și să ne apere de ispite, de cele văzute și de cele ascunse. El este Darnic și Generos.

Am citit aceste câteva foi în cadrul unei conferințe intitulate „Urmarea Sunnei și roadele ei”, în sala de conferințe a Universității Islamice, în noaptea de joi, 9/7/1419 H.

Este posibil ca în timpul prezentării să fi adăugat sau să fi omis ceva.

Acestea sunt cuvintele celui care le-a scris,

Muḥammad aṣ-Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn

13/7/1419 H