Sora mea cea răbdătoare

Le-am cerut copiilor ei devotați, fii și fiice, să scrie câte ceva despre viața și purtarea ei, despre boală, suferință și răbdare și despre lucrurile uimitoare pe care le-au văzut la ea. Ei au scris:

„Laudă lui Allah, care a făcut din moarte și din viață o încercare! În Revelația limpede, El spune:

Laudă lui Allah, care le dăruiește din belșug robilor Săi statornicie și puterea de a răbda! El a făcut din nenorociri o poartă spre răsplată și iertare, iar din încercare un mijloc de a înălța treptele, așa cum a spus Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace! —:

Apoi, binecuvântare asupra Profetului ales, care a trăit orfan, și-a îngropat fiicele, i-a văzut pe cei dragi pierind și a întâmpinat atâtea încercări… A răbdat pentru Allah și nu a cedat! Binecuvântare asupra familiei sale și a tuturor companionilor săi!

În cele ce urmează: cu inimi credincioase și mulțumite de hotărârea și predestinarea lui Allah ne-am luat rămas-bun de la scumpa noastră răposată, mama noastră dragă, Nūrah bint ʿAbd al-Muḥsin al-Badr. Ea a trecut în vecinătatea lui Allah, Cel Măreț, după o viață plină de răbdare și mulțumire, cu o inimă care credea în hotărârea și predestinarea lui Allah.

A lăsat în inimile celor dragi un gol ce nu poate fi umplut și o rană ce nu se închide… Cum să nu curgă lacrimile, când ea a fost o mamă atât de bună, o fiică atât de devotată, o soră atât de iubitoare, care a lăsat în fiecare inimă o urmă a cărei amintire nu se stinge?!

Mângâierea noastră este că a lăsat în urmă o viață frumoasă și a plecat la Cel care este mai îndurător cu ea decât noi: la Cel Recunoscător, care îi răsplătește pe robii Săi drepți, la Cel care a spus în Cartea Sa:

Scriem aceste cuvinte având o bună părere despre Allah, fără a o lăuda înaintea Lui. Le așternem din devotament, fără slăbiciune, pentru a-i păstra amintirea, fără jale, ca o urmă folositoare și binecuvântată pentru ea și pentru a evoca frumoasa sa viață… Nădăjduim ca ele să fie puse în balanța faptelor sale bune. Fie ca Cel Milostiv să o cuprindă cu îndurarea Sa, să facă din ceea ce a suferit un mijloc de a-i înălța treptele la El și să ne reunească cu ea în sălașul îndurării Sale.

Am cunoscut-o răbdătoare și aducătoare de laudă.

A fost încercată la începutul anului 1425 h., iar Allah, prin îndurarea Sa, a revărsat asupra ei răbdare, statornicie și încredere sinceră în El. Acestea se vedeau în cuvintele sale. Boala era în stadiul al patrulea, cel mai primejdios, iar medicii au apreciat că nu-i mai rămăseseră mai mult de șase luni de viață. Cu toate acestea, ea căuta toate mijloacele îngăduite: tratamente medicale de diferite feluri, ruqyah după Legea islamică, milostenii făcute în ascuns și stăruință în rugă.

Certitudinea ei în vindecare nu se clătina, iar buna sa părere despre Allah nu se întrerupea. La fiecare nouă programare pentru tratament repeta cu statornicie și răbdare: «Allah dă folos prin mijloacele pe care le folosim, însă noi ne încredem numai în Allah, Cel Generos.»

A împlinit postul lunii Ramaḍān și s-a îngrijit să recupereze zilele în care nu postise din pricina tratamentului. Le-a urmat cu șase zile din Shawwāl. Am încercat să o facem să renunțe, din pricina oboselii și istovirii puternice provocate de boală, dar ea refuza să discute și încheia imediat subiectul. A intrat în spital la 17 Shawwāl și a rămas acolo până când sufletul i-a părăsit trupul, sâmbătă, 4 Dhū al-Ḥijjah.

Allah să o ierte, să aibă milă de ea și să-i înalțe pomenirea! Să facă din suferința ei o curățire și o înălțare a treptelor și să o sălășluiască în cel mai înalt Firdaws al Paradisului, fără socoteală și fără pedeapsă înainte de aceasta!

În aceste ultime trei luni ale vieții sale, boala s-a întețit și a ajuns foarte departe. Dar ea a fost un exemplu de răbdare și statornicie: nu și-a arătat nemulțumirea și nu i s-a auzit niciun geamăt.

Citeam apăsarea în trăsăturile feței sale când se întorcea la dreapta și la stânga și privea spre cer, ca și cum ar fi vorbit în taină cu Domnul său și I-ar fi încredințat plângerea. Nu ne cerea nimic: inima ei era legată de Allah. Până și medicul ne recomanda să-i înțelegem expresiile feței pentru a ne da seama când avea nevoie de calmante, fiindcă ea, chiar dacă suferea, nu spunea nimic!

Când durerea se întețea, grija de mamă se trezea în ea și se lăsa pe sine deoparte, ca să ne aline tristețea. Uneori ne amintea cuvintele Celui ales către Abū Bakr — Allah să fie mulțumit de el! — în peșteră:

Alteori repeta hadithul: «Uimitoare este starea credinciosului…» Se consola pe sine și îi consola pe cei din jur prin Coran. Când venea apăsarea, își ridica arătătorul și repeta, cu o cugetare care atingea inimile și le dădea viață:

Când o întrebam cum se simte, spunea: «Tot ceea ce i se întâmplă musulmanului este bine! Chiar și pentru un spin care îl înțeapă, Allah îi șterge o parte din păcate. Atunci cum să fie în cazul meu, cu această boală și această durere?!»

Uneori, când încercarea se întețește asupra robului, ea îl poate abate de la pomenirea lui Allah și de la amintirea făgăduinței Sale de izbăvire și de răspuns la rugă, din pricina atacului puternic al lui Shayṭān. Eu îi aminteam: «Prin câte necazuri ai trecut din care Allah te-a scăpat prin îndurarea și favoarea Sa?» Ea le număra împreună cu mine, cu sufletul ușurat.

Odată, când era la terapie intensivă, i-am amintit ce ne învățase despre încrederea în Allah. Ne-a răspuns cu glasul ei istovit, dar cu inima liniștită:

Medicii se minunau mereu de răbdarea ei. Nu se plângea decât de epuizare și de lipsa somnului. Îi spuneau: «Mā shāʾ Allah, cât ești de răbdătoare, Nūrah!» Chiar și când unele infirmiere ale spitalului se purtau ceva mai aspru, le spunea: «Mai încet cu mine, sunt obosită și bolnavă.» Le-a câștigat prin purtarea și statornicia ei. Nu se arăta supărată, ci repeta: «Fetița mea, am impresia că le-am dat prea mult de lucru!» Eu îi răspundeam: «Aceasta este munca și datoria lor.»

Una dintre ele a întrebat: «De când are boala?» Nu i-am răspuns nimic. Mama avea ochii închiși, dar a arătat cu două degete. Infirmiera a spus: «Doi ani?!» Mama a răspuns: «Nu, douăzeci.»

Am cunoscut-o ca pe un adăpost plin de duioșie în încercări. De câte ori ne-am minunat de tandrețea ei în toiul durerii! Chiar și pe patul de suferință, ne privea cu ochi de mamă și cu o inimă caldă. Ne mângâia pe cap și îi îmbrățișa pe cei care aveau nevoie de liniște. Ne insufla pace și ne întărea.

Într-una dintre nopțile răbdării, a văzut pe cineva ascunzându-și lacrimile când își lua rămas-bun de la ea. Nu a închis ochii până în zori și a spus: «Dați-i lui cutare vestea bună că sunt bine și mă simt bine!»

Când una dintre fiicele sale a intrat încercând să-și stăpânească lacrimile de teamă și de grijă pentru ea, și-a scos masca de oxigen și i-a spus cu glas răgușit: «Fetița mea, tot ceea ce i se întâmplă credinciosului este bine!»

A oprit vizitele nepoților și ale rudelor, deși îi era foarte dor de ei și întreba de ei. Explica: «Nu vreau să li se strângă inima din pricina mea și nu vreau să mă vadă în această slăbiciune!»

Am cunoscut-o legată de Allah și de Cuvântul Său. Boala a țintuit-o la pat, însă nu a slăbit în pomenirea lui Allah. Obiceiul ei era să-L preamărească și să-I aducă laudă. Repeta cu certitudine: «Laudă lui Allah, lauda celor care Îl pomenesc și Îi sunt recunoscători!»

Pe măsură ce boala se agrava, spre sfârșitul vieții, vorbea tot mai puțin. Nu făcea decât să se roage ori să-L pomenească pe Allah. Ne cerea să-i recităm versetele liniștii și să-i amintim rugile de la necaz și formulele de mărturisire a unicității lui Allah.

Odată, una dintre fiicele sale îi recita Coranul. Ea și-a revenit, și-a scos masca de oxigen și a cerut să recite versetele împreună cu ea.

În altă noapte a întrebat cât este ceasul. I-am spus că ne aflam în ultima treime a nopții, timpul rugii și al cererii de iertare. A întrebat în ce direcție se află qiblah, și-a îndreptat privirea spre ea, apoi a închis ochii… Allah este mai îndurător cu ea decât noi și știe cel mai bine ce se află în inima sa. El este Aproape, Aude și Răspunde.

Când și-a revenit la terapie intensivă, a întrebat cu nerăbdare cât este ceasul și cum putea să cunoască orele rugăciunilor, fiindcă acolo nu era nici lumină, nici ceas.

Am cunoscut-o cu inimă curată și cu fire blândă. O știam străduindu-se să facă binele: împărțea cu săracii din hrana casei sale, participa cu statornicie la adunările de pomenire, în ciuda oboselii, și ținea la legătura cu cei apropiați de Coran. Își vizita rudele și a avut un rol binecuvântat în înființarea unei întâlniri de familie. Îi cinstea pe vârstnicii dintre rudele sale și dintre rudele copiilor săi.

Odată, la o întâlnire de familie, când se bea cafeaua, a dat întâietate vizitării unui bolnav. I-a încredințat fiului său cafeaua și i-a cerut să meargă la unchiul lui — Allah să-l ierte! — să-l viziteze la spital și să bea cafeaua cu el. I-a spus: «Du cafeaua la el și nu sta lângă mine!»

Cu trei zile înainte să moară, a făcut o febră puternică, ce a istovit-o atât de mult încât abia putea vorbi și se putea mișca. Îi puneam comprese și încercam să-i alinăm durerea. Și-a ridicat cu greu capul și a spus cu glas obosit:

Apoi și-a sprijinit capul și a închis ochii. Îl rugăm pe Allah să-i înalțe treapta și locul, să-i dea cea mai bună răsplată pe care o dă robilor Săi răbdători care așteaptă răsplata Sa și să o sălășluiască în cel mai înalt Firdaws al Paradisului, fără socoteală și fără pedeapsă înainte de aceasta! Dacă nu am avea certitudinea unei noi întâlniri, inimile ni s-ar sfâșia. Dar nădăjduim la Cel Binefăcător și Îndurător să reverse asupra mormântului scumpei noastre răposate ploi din iertarea și îndurarea Sa și să ne reunească cu ea în sălașul îndurării Sale. El este Dăruitorul, Cel Îndurător.” Aici se încheie cuvintele lor.

Laudă lui Allah, Domnul lumilor! Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace robului și Trimisului Său, Profetului nostru Muḥammad, familiei sale și tuturor companionilor săi!