Sora mea cea răbdătoare

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Laudă multă lui Allah pentru hotărârea Sa! Lui Îi aparține ceea ce a luat și Lui Îi aparține ceea ce a dăruit, iar la El fiecare lucru are un termen hotărât. Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, Unicul, fără asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace lui, familiei sale și tuturor companionilor săi!

În cele ce urmează: Allah le-a făgăduit celor răbdători că le va da răsplata întreagă, fără socoteală. El, Preaslăvitul, spune:

Al-Awzāʿī — Allah să aibă milă de el! — a spus: „Nu li se cântărește și nu li se măsoară, ci li se dăruiește din belșug.”

Eu socotesc — fără a lăuda pe cineva înaintea lui Allah — că sora mea dragă și scumpă, Nūrah bint ʿAbd al-Muḥsin al-Badr, se numără printre credincioasele răbdătoare, care așteaptă răsplata și nădăjduiesc în ceea ce se află la Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Ceea ce se află la El, Preaslăvitul, este mai bun și mai dăinuitor. Ea s-a născut în orașul az-Zulfī, în ziua a treia a lunii Shaʿbān din anul 1379.

Încercările grele ale bolii și durerile suferinței au început să o lovească în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. În tot acest răstimp a fost încercată cu tumori canceroase care se mutau dintr-o parte a trupului în alta. De fiecare dată când trata un loc prin chimioterapiile istovitoare și se vindeca de acolo, boala trecea în altul. În ultimele sale zile, cancerul s-a răspândit în cap atât de mult, încât medicii nu mai aveau nici mijloc, nici tratament, în afară de a-i prescrie calmante care să-i micșoreze intensitatea durerii și să-i aline o parte din suferință. În tot acest răstimp ea a rămas răbdătoare și aștepta răsplata, fără să-și piardă cumpătul și fără să arate nemulțumire.

Un lucru uimitor era că ea îi consola pe cei care veneau să o mângâie și îi încuraja pe cei pe care îi durea starea ei și care o compătimeau. Socotesc că avea o mare certitudine în Allah și încredere în făgăduința Sa pentru cel care își pune nădejdea în El.

În ultimele sale zile, în toiul durerilor, a văzut-o îndurerată pe una dintre fiicele sale și i-a spus: „Pentru credincios, tot ceea ce i se întâmplă este bine.” Îi consola pe cei aflați lângă ea, spunând că Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace! — a zis: „Chiar și pentru un spin care îl înțeapă, Allah îi șterge o parte din păcate.”

Una dintre fiicele sale a auzit-o, când boala se înrăutățise și ea își pierdea și își recăpăta cunoștința, recitând:

Apoi și-a pierdut cunoștința pentru o vreme. Când și-a revenit, a continuat versetul, repetându-l:

Îl lăuda mult pe Allah și Îi aducea mulțumiri. Îi cerea un sfârșit bun și să o ia din această lume fiind mulțumit de ea.

Abū Dāwūd a relatat în Sunan, iar Aḥmad în Musnad, că Profetul — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace! — a spus:

Eu nădăjduiesc la Allah, Cel Generos, că pentru ea fusese rânduită la El o treaptă înaltă și aleasă în Grădinile desfătării.

Era devotată părinților săi, le făcea bine și păstra legătura cu ei. Îi vizita chiar și când boala era grea, iar când nu putea, îi suna și vorbea cu ei. Îi întreba cum se simt, le urmărea starea sănătății și le recomanda fraților și surorilor sale să aibă grijă de ei. Își dorea să fi putut locui aproape de ei.

Din devotamentul față de ei, a lăsat ca după moarte să fie dusă la Medina și rugăciunea funerară să se facă acolo. Nu voia ca moartea ei să-i împovăreze cu o călătorie pentru a se ruga asupra ei: știa că nu ar fi lipsit, deși le-ar fi fost greu. Allah i-a înlesnit ceea ce dorea. Transportul ei s-a făcut cu o ușurință uimitoare: a murit după rugăciunea de ʿAṣr, iar rugăciunea funerară asupra ei s-a făcut în Moscheea Profetului după Fajr. A fost petrecută spre locul său de odihnă — loc al binelui, îndurării, binefacerii și mulțumirii, cu voia lui Allah — de mulțimi numeroase dintre martorii lui Allah pe pământ. Printre primii care au însoțit-o a fost tatăl ei.

S-a apropiat de mormântul ei, fiind purtat în scaunul său, și a luat parte la îngroparea ei. După înmormântare, s-a îndreptat către Allah cu rugă pentru iertarea, îndurarea și statornicia ei.

Când a ajuns la Medina, la miezul nopții, am dus-o în casa părinților ei și am ținut-o acolo o oră, pentru a o săruta, a-și lua rămas-bun de la ea și a o privi pentru ultima oară. Un rămas-bun care, cu voia lui Allah, va fi urmat de o întâlnire și o reunire în cel mai înalt Firdaws:

Eram lângă ea în clipa morții. Imediat după ce a murit, chipul i s-a luminat și i s-a înseninat. Pe el a apărut un zâmbet frumos și o strălucire uimitoare. Dacă îl vedeai, te minunai: părea că nu cunoscuse oboseală, istovire ori greutate. Socotesc că acesta era unul dintre efectele veștii bune date oamenilor credinței când îngerii coboară la ei în ceasul morții:

Mai mulți tâlcuitori ai Coranului au spus: „Aceasta se petrece la moarte.”

În lungul hadith al lui al-Barāʾ — Allah să fie mulțumit de el! — se arată că îngerii spun sufletului credinciosului:

O amintire duioasă: tatăl nostru — Allah să-l păzească! — obișnuia să glumească cu ea și când era adultă, spunându-i: „Recită-ne sura al-Fajr.” Când era copil mic, îi recita încheierea astfel: „Wa-dḥulī fī ʿibādī wa-dḥulī dannatī”, pronunțând copilărește cuvintele „Intră între robii Mei și intră în Grădina Mea”.

Îl rog pe Allah, Cel Generos, Domnul Tronului măreț, Cel cu binefacere vastă și dar îmbelșugat, să împlinească pentru ea ceea ce recita din Cuvântul Său când era mică și când era mare, nădăjduind în îndurarea Domnului său și dorind cu ardoare darul Lui.

În copilărie nu a avut posibilitatea de a urma școala obișnuită. A învățat în școlile coranice, unde a deprins cititul și scrisul. Încă de mică a dobândit o parte din Coran, prin recitare și memorare. Ea a fost învățătoarea mea: de la ea am învățat să scriu și să citesc. Îmi făcea puncte pe care le urmăream cu creionul, ca să învăț să scriu litere și cuvinte. Mai apoi am continuat să învăț de la ea și să trag folos din priceperea și judecata sa. Îi spuneam adesea: „Tu ești primul meu profesor și primul meu învățător.” Iar grija ei pentru învățătura și educația copiilor săi era uimitoare.

Ne sfătuiam, ne îndrumam unul pe altul și discutam împreună. Îmi împărtășea grijile sale și se sfătuia cu mine în treburile sale personale. Nu întrerupeam legătura. De fiecare dată când mergeam la Riyadh pentru vreun lucru ori vreo nevoie, o vizitam și nu înnoptam acolo decât în casa ei. Îi spuneam mereu: „Casa ta este pentru mine un sprijin și un loc de temelie. Nu pot să vin la Riyadh fără să trec pe la ea.”

A murit înaintea părinților săi. Când mama — Allah să o păzească! — a aflat vestea morții, a spus: „Fiica mea mi-a luat-o înainte.”

Dar a câștigat — da, pe Allah! — rugile amândurora și stăruința lor înaintea lui Allah ca ea să dobândească mulțumirea Lui, să primească iertarea și să fie în cele mai înalte Grădini. Ruga unui părinte pentru copilul său primește răspuns. Ferice de ea, încă o dată ferice de ea pentru acest bine, această favoare și această binefacere!

Mărturisesc că a murit când amândoi erau mulțumiți de ea, o iubeau și o compătimeau, iar după moartea ei amândoi se roagă pentru ea.

Mama ținea mult să o viziteze când boala se agrava. Sora mea spunea: „Străduiți-vă să o faceți să renunțe la asta.” O făcea din grijă pentru mama, ca să nu o vadă în acea mare suferință și în acea apăsare grea. Când boala s-a agravat, nu a îngăduit să intre la ea decât fiii și fiicele sale — nu și nepoții —, soțul ei și fratele său ʿAbd ar-Razzāq.

Una dintre fiicele sale, făcându-i bine, îi amintea să-i ierte pe oameni și îi vorbea despre răsplata măreață a celor care iartă, la Allah. Ea asculta, recăpătându-și și pierzându-și cunoștința. Apoi și-a pierdut cunoștința și, când și-a revenit, a spus:

Allah să-i sporească prin această iertare cinstea și înălțimea la El!

În ultimele săptămâni o vizitam mereu. Nu am văzut să o preocupe altceva decât copiii săi. Allah să-i îndrepte, să-i binecuvânteze și să le dăruiască să-i fie devotați după moarte, așa cum le-a dăruit să-i fie devotați în timpul vieții, ba chiar mai mult! Uneori, în toiul bolii, rămânea între patru ochi cu mine, ca să-mi ceară părerea și sfatul și să mi-i încredințeze. În inima ei aveau o iubire uimitoare, un loc însemnat și o grijă deosebită. Socotesc că ei — Allah să le sporească izbânda! — au mult devotament și multă bunătate.

Odată, când boala îi era grea și vedeam grija deosebită cu care fiicele sale o îngrijeau, i-am spus: „Ferice de tine pentru aceste fete, mā shāʾ Allah!” Ea a răspuns: „Și băieții?! Laudă lui Allah, cu toții sunt buni și plini de calități.”

Spre sfârșitul vieții, rostea mult și stăruitor cele cinci formule de mărturisire a unicității lui Allah cuprinse în hadithul relatat de Ibn Mājah în Sunan, de la al-Agharr Abū Muslim. Acesta a mărturisit că Abū Hurayrah și Abū Saʿīd au mărturisit că Trimisul lui Allah — Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace! — a spus:

Abū Isḥāq a spus: „Apoi al-Agharr a spus ceva ce nu am înțeles. L-am întrebat pe Abū Jaʿfar: «Ce a spus?» El a răspuns: «Celui căruia i se dăruiește să le rostească în ceasul morții nu-l va atinge Focul.»”

At-Tirmidhī l-a relatat în capitolul „Ce spune robul când este bolnav”, în formularea: „Spunea: «Pe cel care le rostește în boala sa, apoi moare, Focul nu-l va mistui.»” An-Nasāʾī l-a relatat și a adăugat: „Le număra pe cele cinci pe degete.” Într-o altă relatare a spus: „Allah îi dă dreptate robului pentru cinci formule pe care le rostește”, apoi le-a menționat.

Al-Mubārakfūrī — Allah să aibă milă de el! — a spus în al-Mirʾāh: „Hadithul arată că, dacă robul rostește în boala sa cuvintele menționate în hadith și moare în acea boală rostindu-le — adică ele sunt ultimele sale cuvinte pe care le spune conștient și de bunăvoie — Focul nu-l va atinge, păcatele săvârșite înainte nu-i vor dăuna, iar aceste cuvinte șterg toate păcatele.”

Îi trimisesem mai înainte un articol al meu cu titlul „Cinci formule: celui căruia i se dăruiește să le rostească în ceasul morții nu-l va atinge Focul”. A ajuns să acorde o mare grijă acestor cuvinte și le-a rostit mult în ultimele sale zile. Aceste cuvinte s-au numărat printre cele cu care i s-a încheiat viața.

Ultimul lucru auzit de la ea a fost: „O, Doamne…!” Nu s-a auzit ce a cerut. Nădăjduiesc că aceasta va fi pentru ea o mare comoară păstrată la Cel Generos, Dăruitorul, Binefăcătorul, Cel cu daruri nesfârșite.

O, Allah, iart-o, înalță-i treapta, lărgește-i mormântul și luminează-l pentru ea! Ai grijă în urma ei de cei rămași din familia sa, înscrie-o la Tine între făcătorii de bine și așază cartea ei în ʿIlliyyīn! Nu ne lipsi de răsplata pierderii ei și nu ne supune încercărilor după ea! Reunește-ne cu ea și cu părinții noștri în cel mai înalt Firdaws!