Responsabilitatea celui care caută cunoașterea

1. Cunoașterea, diplomele și intenția celui care învață

Întrebare: Printre cei care caută cunoașterea, mai ales în facultăți și instituții de învățământ, se răspândește afirmația: „Cunoașterea a dispărut odată cu oamenii ei, iar în instituțiile de învățământ nimeni nu mai învață decât pentru diplome și pentru câștigurile lumești.” Ce li se răspunde? Și care este hotărârea dacă intenția de a dobândi câștiguri și o diplomă se îmbină cu intenția de a căuta cunoașterea pentru folosul propriu și al societății?

Răspuns: Aceste cuvinte nu sunt corecte și nu se cuvine să fie rostite, nici ele, nici altele asemenea lor.

Cel care spune: „Oamenii au pierit” este cel mai pierdut dintre ei.

Se cuvine însă să îi încurajăm și să îi îndemnăm pe oameni să caute cunoașterea, să aibă timp pentru ea, să rabde și să stăruie și să avem o părere bună despre cei care învață, cu excepția celui despre care știm contrariul.

Când s-a apropiat moartea lui Muʿādh, după cum se amintește, el i-a îndemnat pe cei din jur să caute cunoașterea și a spus:

Cunoașterea și credința se află la locul lor; cel care le dorește le găsește.

Adică locul lor este în Cartea cea Măreață a lui Allah și în Sunna Trimisului Său demn de încredere ﷺ. Învățatul este luat odată cu cunoașterea sa: cunoașterea este luată prin moartea învățaților. Însă, lauda Îi aparține lui Allah, va rămâne mereu un grup biruitor pe adevăr. De aceea, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, a spus:

Allah nu ia cunoașterea smulgând-o din piepturile oamenilor, ci o ia prin moartea învățaților. Când nu mai rămâne niciun învățat, oamenii își iau drept căpetenii oameni neștiutori. Aceștia sunt întrebați și dau răspunsuri fără cunoaștere, rătăcindu-se pe ei și rătăcindu-i pe alții.

Al-Bukhārī l-a relatat în Ṣaḥīḥul său.

De aceasta trebuie să ne temem: ca oameni neștiutori să ajungă să dea răspunsuri religioase și să îi învețe pe alții, rătăcindu-se și rătăcindu-i. Afirmația că ar fi dispărut cunoașterea, fără să se explice în ce fel, poate slăbi râvna unor oameni. Totuși, omul hotărât și cu înțelegere limpede nu este descurajat de asemenea cuvinte. Dimpotrivă, ele îl împing să caute cunoașterea și să acopere lipsa. Pe omul înțelegător, sincer, adevărat și lucid asemenea vorbe nu îl descurajează: el înaintează, se străduiește, rabdă, învață și se grăbește, fiindcă nevoia de cunoaștere este mare și trebuie acoperită lipsa pe care acești oameni susțin că nu a acoperit-o nimeni.

Chiar dacă a scăzut cunoașterea și cei mai mulți oameni ai ei au plecat, lauda Îi aparține lui Allah, va exista mereu un grup biruitor pe adevăr. Profetul ﷺ a spus:

Va exista mereu un grup din comunitatea mea biruitor pe adevăr. Nu îi vor vătăma nici cei care li se împotrivesc, nici cei care îi părăsesc, până când va veni porunca lui Allah.

Trebuie să ne străduim să căutăm cunoașterea, să încurajăm aceasta și să ne îngrijim să acoperim lipsa și să îndeplinim îndatorirea în țara noastră și în altele, urmând dovezile Legii care îndeamnă la acest lucru și dorind să le fim de folos musulmanilor și să îi învățăm. Trebuie, de asemenea, să încurajăm sinceritatea și adevărul în căutarea cunoașterii. Cel care dorește diploma ca să își întărească puterea de a transmite cunoașterea și de a chema la bine face un lucru bun.

Dacă dorește și bani pentru a se sprijini pe ei, nu este o problemă să studieze, să învețe și să obțină diploma care îl va ajuta să răspândească această cunoaștere și să fie ascultat de oameni. Nu este o problemă nici să primească banii care îl ajută în aceasta. Dacă nu ar fi fost Allah, Preaslăvitul, apoi banii, mulți oameni nu ar fi putut învăța și transmite chemarea. Banii îl ajută pe musulman să caute cunoașterea, să își împlinească nevoile și să o transmită oamenilor.

Când ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, a îndeplinit anumite însărcinări, Trimisul lui Allah ﷺ i-a dat bani. El a spus: „Dă-i cuiva mai sărac decât mine.” Profetul ﷺ i-a spus:

Ia această avere, păstreaz-o pentru tine sau dă-o de pomană. Ceea ce îți vine din această avere fără să râvnești la ea și fără să o ceri, ia-o; iar ceea ce nu îți vine astfel, nu lăsa sufletul tău să o urmărească.

Muslim l-a relatat în Ṣaḥīḥul său.

Profetul ﷺ le-a dat celor ale căror inimi erau atrase și i-a încurajat, până când au intrat în religia lui Allah în cete. Dacă ar fi fost interzis, nu le-ar fi dat. Le-a dat înainte de cucerire și după ea. În ziua cuceririi, le-a dat unora câte o sută de cămile. Dăruia asemenea celui care nu se teme de sărăcie, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, pentru a-i atrage către Islam și a-i chema la el.

Allah, Preaslăvitul, a rânduit pentru cei ale căror inimi sunt atrase o parte din zakāt și a rânduit în vistieria publică un drept pentru ei și pentru alții dintre musulmani, precum profesorii și judecătorii. Allah este Cel care dă izbânda.

2. Ijtihādul, urmarea învățaților și pregătirea necesară

Întrebare: Printre tineri a apărut o atitudine: spun că nu urmează niciuna dintre cele patru școli, ci fac ijtihād la fel ca imamii și nu se întorc la judecata lor. Ce părere aveți și ce îi sfătuiți?

Răspuns: Aceste cuvinte li se pot părea nepotrivite unora, dar în realitate sensul lor este corect pentru cel care a dobândit o pregătire temeinică. Oamenii nu sunt obligați să urmeze orbește pe cineva. Cel care spune că trebuie urmați orbește cei patru imami greșește. Nu este obligatorie urmarea lor oarbă, ci trebuie să ne folosim de cuvintele lor și ale celorlalți imami ai cunoașterii, Allah să aibă milă de ei, să cercetăm cărțile lor și dovezile pe care le-au menționat. Cel care caută cunoașterea și este îndrumat spre bine se folosește de acestea.

Cel cu pregătire insuficientă nu este însă capabil de ijtihād. El trebuie să îi întrebe pe cei învățați în dreptul islamic, să dobândească înțelegerea religiei și să împlinească ceea ce îl îndrumă ei, până când se pregătește și înțelege drumul urmat de învățați. Trebuie să cunoască hadithurile autentice și slabe, mijloacele de deosebire a lor din metodologia hadithului, principiile dreptului islamic și ceea ce au stabilit învățații în această privință. Astfel se folosește de aceste lucruri și poate deosebi opiniile asupra chestiunilor disputate de oameni.

Cât despre ceea ce învățații au stabilit prin consens, situația este limpede și nimănui nu îi este îngăduit să îl contrazică. Cercetarea oamenilor cunoașterii privește chestiunile asupra cărora învățații au divergențe. În acestea, datoria este să întoarcă disputa la Allah și la Trimisul Său, după cum Allah Preaînaltul a spus:

Dacă aveți o neînțelegere asupra unui lucru, întoarceți-l la Allah și la Trimis, dacă credeți în Allah și în Ziua de Apoi.¹⁹

Și El Preaînaltul spune:

Oricare ar fi lucrul asupra căruia nu vă înțelegeți, judecata lui Îi aparține lui Allah.²⁰

A face ijtihād fără a fi capabil de el este însă una dintre greșelile mari. Omul trebuie să urmărească cu râvnă înaltă căutarea cunoașterii, să se lămurească și să urmeze căile oamenilor cunoașterii. Acestea sunt studiul hadithului și al principiilor sale, al dreptului islamic și al principiilor sale, al limbii arabe și regulilor ei, al biografiei profetice și al istoriei islamice.

Se folosește de toate acestea pentru a deosebi opinia mai puternică în chestiunile disputate, cerând îndurare pentru oamenii cunoașterii, urmând calea lor bună și folosindu-se de cuvintele și cărțile lor folositoare, precum și de dovezile și argumentele pe care le-au lămurit pentru susținerea opiniilor lor și pentru arătarea slăbiciunii celor pe care le-au respins.

Astfel, cel care caută cunoașterea este îndrumat să cunoască adevărul, dacă este sincer față de Allah, se străduiește să caute adevărul și nu se trufește. Allah, Preaslăvitul, este Cel care dă izbânda.

3. Funcțiile religioase și răspunderea de judecător

Întrebare: Mulți dintre cei care caută cunoașterea se feresc de funcțiile religioase. Care este motivul? Aveți un sfat pentru cei de față? Se observă și că mulți studenți ai facultăților de Șaria caută prin orice mijloc să scape de însărcinarea de judecător. Ce îi sfătuiți?

Răspuns: Funcțiile religioase de judecător, profesor, emitent de fatwa și predicator sunt funcții nobile și însemnate, iar musulmanii au cea mai mare nevoie de ele. Dacă oamenii cunoașterii se retrag, ele vor fi preluate de oameni neștiutori, care se vor rătăci și îi vor rătăci și pe alții. Cel de care este nevoie dintre oamenii cunoașterii și ai înțelegerii religiei are datoria să dea curs însărcinării. Judecata, predarea, predica, chemarea la Allah și lucrurile asemenea lor sunt obligații colective. Dacă una dintre ele ajunge să îi revină în mod precis unui om calificat, devine obligatorie pentru el și nu îi este îngăduit să se scuze ori să refuze.

Chiar dacă se presupune că există altcineva suficient de pregătit și această îndatorire nu îi este obligatorie, el trebuie să cântărească ce este mai bine, după cum Allah, Preaslăvitul, a amintit despre Iosif, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, că i-a spus regelui Egiptului:

Pune-mă peste vistieriile țării! Eu sunt un păzitor de încredere și priceput.²¹

Când a văzut folosul în preluarea acelei însărcinări, a cerut-o, deși era profet și trimis nobil, iar profeții sunt cei mai buni dintre oameni. A cerut-o pentru îndreptare: să îndrepte starea oamenilor din Egipt și să îi cheme la adevăr.

La fel, dacă acela care caută cunoașterea vede un folos, poate cere o funcție de judecător, profesor, ministru sau alta și o poate accepta, cu condiția ca scopul său să fie îndreptarea și binele, nu câștigul lumesc. Să urmărească fața lui Allah, buna întoarcere în Lumea de Apoi și folosul oamenilor, mai întâi în religia lor, apoi în viața lor lumească. Să nu se mulțumească să lase aceste funcții pe mâna celor neștiutori sau destrăbălați. Dacă este chemat într-o funcție bună, pentru care se vede pregătit și pe care are puterea să o îndeplinească, să răspundă chemării, să își îndrepte intenția și să își dea toată silința. Să nu spună: „Mă tem de cutare și cutare lucru.”

Prin intenția bună și adevărul în faptă, robul primește izbândă și ajutor. Dacă Allah îi îndreaptă intenția, iar el își dă toată silința în bine, Allah îl îndrumă spre izbândă. Din această categorie face parte hadithul lui ʿUthmān ibn Abī al-ʿĀṣ al-Thaqafī, care a spus:

O, Trimis al lui Allah, fă-mă imam al oamenilor mei!

Profetul ﷺ i-a spus:

Tu ești imamul lor. Ține seama de cel mai slab dintre ei și ia-ți un muezin care nu primește plată pentru chemarea sa la rugăciune.

L-au relatat imamul Aḥmad și autorii cărților Sunan, cu un lanț de transmitere autentic. El, Allah să fie mulțumit de el, a cerut să fie imam al oamenilor săi pentru folosul recunoscut de Lege: să îi îndrume spre bine, să îi învețe, să le poruncească binele și să îi oprească de la rău, așa cum a făcut Iosif, pacea și binecuvântarea fie asupra sa.

Învățații au spus că solicitarea conducerii și a autorității a fost interzisă numai atunci când nu există o nevoie de aceasta, fiindcă este primejdioasă, așa cum arată hadithul care o interzice. Când însă nevoia și folosul recunoscut de Lege cer solicitarea ei, aceasta este îngăduită, după cum arată istoria lui Iosif, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, și hadithul amintit al lui ʿUthmān, Allah să fie mulțumit de el.

4. Cel care caută cunoașterea într-o societate materialistă

Întrebare: Una dintre cele mai mari probleme ale celui care caută cunoașterea este îndepărtarea societății de el și de cunoașterea sa. Nu simte că are locul potrivit în societate, deoarece societatea materialistă de astăzi îi măsoară pe oameni numai după câștigul material obținut dintr-o muncă. Care este remediul, după părerea dumneavoastră? Cum trebuie să se poarte cel care caută cunoașterea: să trăiască într-o comunitate aparte, unde să poată învăța, sau ce să facă? Vă rugăm să ne dați sfatul pe care l-ați primit de la șeicii dumneavoastră și pe care ei l-au primit de la șeicii lor.

Răspuns: Cele spuse de cel care întreabă nu sunt corecte. Cunoașterea îl aduce în față și îl înalță pe omul ei în orice societate. Dacă ar merge în America, Anglia, Franța sau în orice alt loc, cunoașterea îl va înălța printre minoritățile musulmane și printre cei care cheamă la Allah în cunoștință de cauză, chiar și printre politeiști. Aceștia se vor supune adevărului dacă îl vor cunoaște prin dovezile sale limpezi și prin caracterul nobil al oamenilor săi.

Islamul este religia firii înnăscute, religia dreptății și a bunelor moravuri, religia puterii, a râvnei, a sprijinului și a oricărei virtuți. Cel care caută cunoașterea și merge în cunoștință de cauză, cunoaște dovezile Legii și hotărârile Islamului și le împlinește, ține capul sus și este respectat oriunde merge. Cu atât mai mult printre oamenii săi și în țara sa, dacă aceștia îi cunosc cunoașterea, sfătuirea sinceră, adevărul și felul în care se ferește de graba nejustificată. Dimpotrivă, este bun și înțelept, chemând la Allah cu înțelepciune și blândețe.

Un asemenea om ține capul sus și este respectat oriunde s-ar afla: într-un sat, într-un trib sau în alt loc, dacă își însușește cunoașterea în cuvânt și faptă și stă departe de purtarea celor destrăbălați și a nelegiuiților. El și cei asemenea lui sunt iubiți de Allah și de robii Săi drepți atât timp cât învață, împlinesc, îi sfătuiesc pe frații lor, le arată compasiune și se străduiesc să le fie de folos prin cunoașterea, caracterul, averea și influența lor, așa cum au făcut profeții și oamenii drepți.

Afirmația că acela care caută cunoașterea nu are loc în societate și nu este luat în seamă este, în caracterul ei general, o afirmație falsă și potrivnică realității, așa cum am arătat. Cel care înțelege religia, Îi este sincer lui Allah și îi sfătuiește sincer pe robii Săi ține capul sus și este respectat oriunde s-ar afla: în avion, în tren, pe uscat sau pe mare. Dacă Îi este sincer lui Allah, își arată cunoașterea și chemarea la Allah și se poartă frumos cu oamenii, cu blândețe și vorbe bune, are parte de veste bună, de un sfârșit lăudabil, de aprecierea oamenilor și de o mare răsplată de la Allah, Atotputernicul și Mărețul. Allah Preaînaltul spune:

Cu adevărat, cel care se teme de Allah și rabdă — Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac bine.²²

El, Preaslăvitul, mai spune:

Pe cei care se străduiesc pentru Noi îi vom călăuzi pe căile Noastre. Allah este, cu adevărat, alături de cei care fac bine.²³

El, Preaslăvitul, i-a spus Profetului Său Muḥammad ﷺ:

Rabdă, căci sfârșitul bun este al celor evlavioși!²⁴

Versetele cu acest înțeles sunt numeroase.

Chiar dacă se întâmplă ca unul dintre cei care cheamă la Allah să nu își atingă scopul, ci să fie vătămat și pus la încercare, nu are el oare un model în trimișii care au fost vătămați, încercați și înjosiți de oameni, ba unii dintre ei au fost uciși? Cel care caută cunoașterea are în ei un model de îndurare și răbdare, pacea și binecuvântarea fie asupra lor. Chiar dacă am presupune că nu ar găsi respect printre oameni, aceasta nu îi dăunează: el nu a căutat cunoașterea pentru aceasta, ci pentru a se izbăvi pe sine de neștiință și pentru a-i scoate pe oameni din întuneric la lumină. Dacă oamenii primesc de la el și îi înalță rangul, lauda Îi aparține lui Allah. Dacă nu, el rămâne pe un drum bun, chiar dacă îl ucid ori îl înjosesc, fiindcă îi are drept model pe trimiși, pacea și binecuvântarea fie asupra lor, și mai ales pe ultimul lor, Muḥammad ﷺ. El a fost vătămat și alungat din țara sa, din Mecca, la Medina.

Cel care cheamă la Allah cu adevăr și sinceritate are vestea bună a binelui, a cinstei, a demnității și a unui sfârșit bun, dacă merge pe calea dreaptă și are un caracter măreț, călăuzire și purtare lăudabilă, fără asprime și duritate și fără să se amestece în ceea ce nu îl privește. El are parte de mult bine, așa cum au avut profeții și trimișii, pacea și binecuvântarea fie asupra lor, iar în fruntea și deasupra lor, ultimul lor, imamul celor care cheamă și se străduiesc, Profetul nostru Muḥammad ﷺ, apoi cei care i-au urmat în bine. Allah este Cel care dă izbânda.

5. Distanța dintre învățați, cei care învață și societate

Întrebare: În vremea noastră observăm o distanță între învățați, cei care caută cunoașterea și societate în general. Aceasta este o problemă. Ce soluții vedeți?

Răspuns: Această distanță se naște din abaterea celui care învață sau a celui care se socotește învățat. Dacă elevul este nepăsător în rugăciune, săvârșește păcate în văzul lumii ori se arată pripit și aspru, învățații și oamenii buni îl dezaprobă și nu se bucură de căutarea lui. La fel, pe învățatul destrăbălat sau care se întoarce de la adevăr îl dezaprobă elevii buni și cei care se străduiesc să cheme la bine, dorind răsplata. Astfel apare o distanță între ei. Între învățații drepți și elevii drepți nu există însă niciodată această distanță, ci cooperare sinceră în orice bine.

Distanța este față de cel abătut care pretinde cunoașterea, deși se află alături de cei destrăbălați, de fumători, de băutorii de vin și de cei care se abat de la rugăciune și de alte îndatoriri. Cine îl iubește pe un asemenea om și cine îi acceptă o astfel de purtare? El are nevoie să fie chemat, sfătuit și îngrijit cu răbdare și stăruință, până când se îndreaptă. Distanța s-a ivit din pricina lui: prin cuvintele și faptele sale s-a îndepărtat de oamenii cunoașterii și de purtarea lor lăudabilă. Acela care nu își pune cunoașterea în faptă prin evlavie și bună purtare, ci stă cu cei care urmează superstițiile, cu adoratorii mormintelor, cu bețivii și cu cei asemenea lor, nu este un învățat și nu merită prețuire. Dimpotrivă, oamenii cunoașterii folositoare și elevii drepți trebuie să îi avertizeze pe oameni împotriva lui, până când se întoarce la adevăr și rămâne statornic alături de oamenii adevărului.

Fără îndoială, cei care caută cunoașterea îl dezaprobă și nu se bucură de apropierea lui, din pricina purtării sale rele. Dimpotrivă, îi bucură distanța dintre ei și el, fiindcă nu le aduce folos și vatămă societatea și pe cei care învață. El are nevoie să fie chemat la Allah și sfătuit, ca să îi folosească propria cunoaștere și să le aducă folos și oamenilor.

Toți au datoria să coopereze în bunătate și evlavie, cu adevăr și sinceritate, să rămână statornici în porunca lui Allah și să se îngrijească de ceea ce îndepărtează ura și micșorează distanța dintre ei: cunoașterea folositoare, fapta bună, purtarea lăudabilă și răbdarea în acestea. Allah este Cel care dă izbânda.

6. Cine poate face ijtihād și cum sunt respectați imamii

Întrebare: Ce înseamnă cuvintele dumneavoastră, Allah să vă ocrotească: „Cel care caută cunoașterea trebuie să facă ijtihād”? Este fiecare pregătit pentru aceasta? Și care este atitudinea noastră față de școlile celor patru imami, răspândite în țări și printre oameni, pe care mulți le-au urmat pretutindeni și în toate timpurile?

Răspuns: Cel care caută cunoașterea trebuie să se străduiască după puterea sa. Începătorul se străduiește să continue căutarea cunoașterii și să ajungă pregătit pentru a deosebi opiniile în chestiunile disputate. Cel pregătit, căruia Allah i-a dăruit cunoaștere, care a încheiat studii înalte, a cercetat cărțile și cunoaște spusele oamenilor, trebuie să se străduiască să distingă opinia mai puternică și să arate slăbiciunea celei greșite, prin dovezile Legii, cu răbdare și cercetare.

Cunoașterea nu este ușoară: cere răbdare, stăruință și cercetarea hadithurilor legate de subiectul studiat. Poți căuta multe zile fără să găsești hadithul dorit sau fără să poți ajunge la o opinie privind autenticitatea ori slăbiciunea lui. La fel, cercetarea cuvintelor oamenilor cunoașterii și deosebirea opiniei mai puternice cer răbdare și examinarea dovezilor. Ijtihādul înseamnă să depui efort pentru dobândirea cunoașterii și să chibzuiești asupra ei, până când ajungi dintre oamenii ei care cunosc hotărârile Legii și pozițiile învățaților în chestiunile disputate.

Atitudinea ta trebuie să fie aceea a celui care sfătuiește sincer, îi iubește și îi prețuiește, le cunoaște rangul și eforturile pentru dobândirea și răspândirea cunoașterii printre oameni și se folosește de cuvintele și cunoașterea lor. Să nu îi insulți, să nu îi urăști și să nu îi critici pentru a-i înjosi ori pentru a-i face nefolositori în ochii oamenilor.

Cel care caută cunoașterea cunoaște rangul înaintașilor săi, cărțile și lucrările pe care le-au alcătuit și sinceritatea lor față de Allah și față de robii Săi și se folosește de cuvintele lor. Aceasta nu înseamnă să îi considere infailibili în adevăr și în greșeală, ci să recunoască adevărul prin dovada sa. Mālik, Allah să aibă milă de el, a spus:

Oricare dintre noi poate contrazice și poate fi contrazis, cu excepția celui care se află în acest mormânt.

Se referea la Trimisul lui Allah ﷺ. Al-Shāfiʿī, Allah să aibă milă de el, a spus:

Oamenii au căzut de acord că acela căruia i s-a lămurit Sunna Trimisului lui Allah ﷺ nu are dreptul să o părăsească pentru spusele vreunui om.

Și a mai spus, Allah să aibă milă de el:

Dacă spun ceva care contrazice cuvântul Trimisului lui Allah ﷺ, lepădați cuvintele mele.

Acesta este și înțelesul cuvintelor imamului Aḥmad, ale lui Abū Ḥanīfa, ale lui Mālik și ale lui al-Shāfiʿī, Allah să aibă milă de ei toți. La fel au vorbit și ceilalți imami. Toți i-au sfătuit sincer pe oameni și i-au îndemnat să urmeze dovezile Legii din Carte, din Sunna și din consensul înaintașilor comunității. I-au îndemnat să nu pună spusa nimănui înaintea Cuvântului lui Allah și al Trimisului Său. Dimpotrivă, trebuie puse mai presus Cuvântul lui Allah, cuvântul Trimisului Său și ceea ce înaintașii comunității au stabilit prin consens, în fața oricui le contrazice.

Aceasta este atitudinea învățaților recunoscuți și aceasta este atitudinea pe care trebuie să o învețe de la ei cel care caută cunoașterea, până când își însușește purtarea lor: să pună mai presus Cuvântul lui Allah și cuvântul Trimisului Său ﷺ, să deosebească opinia mai puternică prin dovezi, să îi respecte pe învățați, să le cunoască rangul și să se roage ca Allah să fie mulțumit de ei și să aibă milă de ei.

Cât despre învățații rătăcirii, dintre jahmiți, muʿtaziliți și cei asemenea lor, de aceștia trebuie să ne ferim și să îi detestăm de dragul lui Allah, iar oamenii trebuie avertizați împotriva răului, faptelor urâte și credințelor lor false, din sinceritate față de Allah și față de robii Săi și pentru îndeplinirea datoriei de a porunci binele și de a opri răul. Allah este Cel care dă izbânda.

7. Învățarea numai din cărți și recunoașterea greșelilor

Întrebare: Ce părere aveți despre această expresie care se aude des de la cei care caută cunoașterea:

Cel al cărui șeic este cartea sa se abate de la ceea ce este corect.

Răspuns: Expresia cunoscută nouă este:

Cel al cărui șeic este cartea sa greșește mai mult decât nimerește adevărul.

Este adevărat că acela care nu a studiat cu oamenii cunoașterii, nu a învățat de la ei și nu cunoaște căile urmate de ei în căutarea cunoașterii greșește mult și confundă adevărul cu falsul. Aceasta se întâmplă fiindcă nu cunoaște dovezile Legii și rânduielile recunoscute pe care oamenii cunoașterii le-au urmat, cercetat și împlinit.

Cât despre afirmația că greșește mai mult decât nimerește adevărul, aceasta trebuie examinată. În orice caz, greșelile lui sunt multe, fiindcă nu a studiat cu oamenii cunoașterii, nu s-a folosit de ei și nu a cunoscut principiile pe care le-au urmat. Greșește mult și nu deosebește greșeala de ceea ce este corect în cărțile scrise de mână și în cele tipărite.

Într-o carte poate exista o greșeală, iar el, neavând priceperea și discernământul necesare, o socotește corectă. Astfel poate declara îngăduit ceea ce Allah a interzis sau interzis ceea ce Allah a îngăduit, din lipsă de înțelegere, fiindcă a întâlnit o greșeală într-o carte. De pildă, scrie: „Nu este permis cutare lucru”, deși corect este: „Este permis cutare lucru”; negația „nu” a fost adăugată din greșeală. Sau invers: scrie „Este permis”, deși corect este „Nu este permis”, iar negația a căzut la tipărire ori la copiere. Aceasta este o greșeală foarte mare.

La fel, poate găsi expresia „Cutare lucru este valid”, deși corect este „Nu este valid”. Lucrurile i se încurcă din lipsă de înțelegere și cunoaștere, iar el nu recunoaște greșeala din carte și cele asemenea ei.

8. Întoarcerea de la o fatwa greșită la ceea ce este corect

Întrebare: Dacă cineva este întrebat despre o chestiune și dă o fatwa, apoi, după un timp, își dă seama că răspunsul său nu a fost corect, ce trebuie să facă?

Răspuns: Trebuie să se întoarcă la ceea ce este corect, să dea răspunsul adevărat și să spună: „Am greșit”, după cum a spus ʿUmar:

Adevărul este dintotdeauna.

Trebuie, așadar, să revină la ceea ce este corect, să dea răspunsul adevărat și să spună: „Am greșit în prima chestiune. Am dat cutare răspuns, apoi mi s-a arătat că era greșit. Ceea ce este corect este cutare lucru.” Nu este nicio problemă în aceasta; dimpotrivă, aceasta este datoria lui. Profetul ﷺ, care este în fruntea celor ce dau răspunsuri religioase, când oamenii l-au întrebat despre polenizarea palmierilor, a spus:

Nu cred că i-ar dăuna dacă ar fi omisă.

Apoi oamenii l-au înștiințat că lăsarea ei dăunează, iar el a spus:

V-am vorbit numai după părerea mea, iar părerea poate greși și poate fi corectă. Cât despre ceea ce vă spun de la Allah, eu nu voi minți despre Allah.

Și le-a poruncit să se întoarcă la polenizare. La fel, ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, a dat mai întâi răspunsul de a-i exclude pe frați din chestiunea numită al-musharraka, apoi a dat răspunsul de a-i include în împărțirea moștenirii, potrivit opiniei care i s-a arătat mai puternică.

Întoarcerea învățatului la ceea ce crede că este corect și adevărat este un lucru cunoscut și calea oamenilor cunoașterii și ai credinței. Nu este nici rușine și nici lipsă în aceasta. Dimpotrivă, arată meritul său și puterea credinței sale, fiindcă s-a întors la ceea ce este corect și a părăsit greșeala. Chiar dacă unii oameni sau unii neștiutori spun că este un cusur, aceasta nu are nicio greutate. Adevărul este că reprezintă un merit și o calitate lăudabilă, nu o lipsă.

9. Verificarea dovezii și curajul de a spune „Nu știu”

Întrebare: Caut cunoașterea și mi se pun adesea întrebări despre diferite lucruri, legate de adorare sau de altceva. Cunosc bine răspunsul, fie din ceea ce am auzit de la un șeic, fie din fatwa, dar îmi este greu să îmi amintesc dovada autentică și să deosebesc opinia mai puternică. Cum îi îndrumați pe cei care caută cunoașterea în această privință?

Răspuns: Nu da fatwa decât în cunoștință de cauză. Îndrumă-i către altcineva din țara ta despre care crezi că este mai bun decât tine și cunoaște mai bine adevărul. Altfel, spune: „Dați-mi răgaz să cercetez dovezile și să examinez chestiunea.” Când ajungi liniștit la ceea ce este corect pe baza dovezilor, răspunde-le potrivit adevărului care ți s-a lămurit.

În legătură cu această întrebare și cu altele, îi îndemn pe profesori să se îngrijească să îi îndrume pe elevi către acest lucru măreț: să îi încurajeze să verifice lucrurile, să nu se grăbească să dea fatwa și să nu se pronunțe categoric fără cunoaștere limpede. Profesorii trebuie să le fie model, oprindu-se în fața lucrurilor neclare și promițând că le vor cerceta după o zi, două sau la lecția următoare. Astfel, elevul se obișnuiește de la profesor să nu se grăbească să dea fatwa și să judece decât după verificare, cunoașterea dovezii și convingerea că adevărul este ceea ce spune profesorul. Nu este nicio problemă să amâne pentru altă dată, ca să cerceteze dovada și cuvintele oamenilor cunoașterii despre acea chestiune.

Mālik a dat răspuns la puține chestiuni și a refuzat să răspundă la multe altele, spunând: „Nu știu.” La fel au făcut și alți oameni ai cunoașterii. Una dintre calitățile celui care caută cunoașterea este să nu se grăbească și să spună „Nu știu” despre ceea ce nu cunoaște.

Profesorii au o mare îndatorire: să fie pentru elevi un model bun în caracter și în fapte. Printre bunele purtări se numără obișnuirea elevului cu vorbele „Nu știu” și cu amânarea chestiunilor până când înțelege dovada și cunoaște hotărârea lor, însoțită de avertizarea împotriva îndrăznelii de a da fatwa fără cunoaștere. Allah este Cel care dă izbânda.