نيل الأرب من قواعد ابن رجب

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător! La El căutăm ajutor și în El ne încredem. Lauda I se cuvine lui Allah, Care a lămurit regulile religiei prin gura Trimisului Său Aḥmad și l-a făcut să înțeleagă religia pe cel căruia i-a voit binele și l-a sprijinit. Cer binecuvântarea și pacea asupra celui mai bun dintre făpturi, Muḥammad, precum și asupra familiei sale și a companionilor săi, cei care se pleacă și se prosternează. În continuare:

Cartea „Qawāʿid al-fiqh”, alcătuită potrivit școlii imamului Aḥmad ibn Ḥanbal al-Shaybānī de cel cu rang înalt și temeinic, cuprinde o frumusețe și o bogăție de înțelesuri prin care se deosebește de alte lucrări. El a stabilit în ea reguli pe care a întemeiat ramuri răspândite ale jurisprudenței. Era greu de memorat aceste reguli împreună cu numeroasele lor aplicații, astfel că I-am cerut lui Allah Preaînaltul să mă călăuzească în alegerea de a prescurta regulile și de a înlătura aplicațiile lor, căutând apropierea de Allah Preaînaltul și nădăjduind că astfel vor fi mai ușor de memorat.

Oriunde spun: „Potrivit școlii”, „Aparent, poziția școlii este cutare” sau, despre o părere, „Aceasta este poziția școlii”, cuvintele îmi aparțin. Prin acestea înțeleg ceea ce au susținut autorii târzii, precum autorii lucrărilor „al-Muntahā” și „al-Iqnāʿ”. Când folosesc pronumele la plural, mă refer la învățații târzii ai școlii, iar prin „șeicul” mă refer la oceanul cunoașterii, Aḥmad ibn ʿAbd al-Ḥalīm ibn ʿAbd al-Salām Ibn Taymiyyah al-Ḥarrānī. Am numit lucrarea „Nayl al-arab min qawāʿid Ibn Rajab”.

Îi cer lui Allah să facă această lucrare folositoare, așa cum a făcut folositor originalul ei, și să o facă sincer dedicată Feței Sale. El este Darnic și Generos. Am indicat în dreptul fiecărei reguli pagina ei din original, pentru a-i ușura cititorului consultarea.

Prefața autorului

Apa curgătoare are același statut ca apa stătătoare. Potrivit unei păreri, fiecare porțiune care trece are un statut separat. 

 ar fi mai potrivit ca această chestiune să fie pusă între observațiile de la sfârșitul cărții. 

Părul, unghiile și dinții animalului au statutul părții desprinse din el. 

Ceea ce depășește obligația este un act voluntar, potrivit unei păreri. 

 această poziție este afirmată categoric în „Mukhtaṣar al-taḥrīr”

. Potrivit altei păreri, surplusul este voluntar dacă este separat; altfel, este obligatoriu. Aceasta rezultă din cele spuse de ei despre înjunghierea unei cămile în locul unei oi. 

Un act este valabil dacă este îndeplinit după apariția cauzei sale, înainte de a deveni obligatoriu, dar nu dacă este îndeplinit înaintea cauzei sale. 

Dacă cineva îndeplinește un act de adorare înainte de a deveni obligatoriu, apoi situația sa se schimbă astfel încât, dacă l-ar îndeplini la momentul obligației, acesta nu ar fi suficient, se face următoarea distincție: dacă se dovedește că lipsa privește o condiție a actului, acesta este suficient — precum zakātul dat unui om considerat sărac —, potrivit părerii mai corecte. Dacă lipsa privește actul însuși, acesta nu este suficient, potrivit poziției aparente a școlii; de pildă, dacă cineva își îndeplinește ispășirea prin post înainte de încălcarea jurământului, apoi îl încalcă în timp ce are mijloace materiale. 

Cel care găsește actul de bază posibil după ce și-a îndeplinit înlocuitorul nu trece la actul de bază. 

Dacă actul de bază devine posibil înainte de încheierea înlocuitorului, se trece la el atunci când înlocuitorul a fost început din necesitate, deoarece actul de bază nu era posibil. Un exemplu este femeia care a început perioada de așteptare socotită în luni, fiind considerată fără speranță de a mai avea menstruație, apoi îi vine menstruația. Dacă înlocuitorul a fost început pentru ușurare, nu se trece la actul de bază. 

Partea dintr-un act de adorare pe care omul o poate îndeplini se împarte în mai multe categorii:



 să fie numai un mijloc; atunci nu este obligatorie.



 să fie o parte a actului. Dacă acea parte este ea însăși un act de adorare, este obligatorie, precum recitarea unei părți din al-Fātiḥah de către cel care nu o poate recita în întregime. Altfel, nu este obligatorie, precum postul ținut numai o parte din zi.



 să fie un element care urmează actului. Dacă este cerut ca măsură de precauție, este obligatoriu când a rămas ceva din actul prescris, precum spălarea extremității brațului celui căruia i-a fost amputată mâna. Altfel, nu este obligatoriu, precum abținerea pentru o parte din noapte a celui care nu are obligația de a posti. Dacă este cerut pentru completare, nu este obligatoriu, precum aruncarea pietricelelor de către cel care nu a stat la ʿArafah. 

Dacă interdicția privește actul însuși sau o condiție a lui, ea implică lipsa validității. De la Aḥmad se transmite și că aceasta se aplică dacă interdicția are o legătură specifică actului; altfel, nu. 

Prin vorbire se poate urmări atât formularea, cât și înțelesul; în acest caz, ea nu se traduce, precum Coranul. Se poate urmări înțelesul și, dacă este cu putință, formularea; atunci se traduce când formularea nu poate fi rostită, precum formula căsătoriei și cele asemănătoare ei. Se poate urmări numai înțelesul, în toate celelalte cazuri; atunci el poate fi exprimat prin orice formulare, atât când prima formulare poate fi folosită, cât și când nu poate.



 dacă omul rostește cuvintele în mod intenționat, este ținut răspunzător pentru ele dacă le cunoaște înțelesul; altfel, nu. Dacă urmărește altceva decât înțelesul lor, nu este ținut răspunzător prin ele dacă acestea ar fi oprite, fiindcă aceasta ar însemna sprijinirea unui lucru oprit. Altfel, susținerea sa nu este primită în judecată decât dacă există un indiciu. Dacă nu urmărește nimic, el glumește. Ceea ce este corect este că vorbele lui sunt tratate ca serioase în privința dreptului lui Allah, cu excepția situației în care s-ar ajunge la anularea dreptului altcuiva; atunci nu se pronunță împotriva lui decât pe baza unei dovezi. Înțelesul acestei distincții este menționat în „Iʿlām al-muwaqqiʿīn”

Cel care are de îndeplinit o obligație poate săvârși un act voluntar de același fel dacă timpul obligației este larg; altfel, nu. 

Când un act de adorare a fost transmis în forme diferite, este permisă îndeplinirea oricăreia dintre ele. Din cuvintele lor reiese că ar fi mai bine să se păstreze constant o singură formă. Șeicul a spus însă: „Dimpotrivă, să le îndeplinească pe toate, la momente diferite”

.

Este mai bine să se combine formele care pot fi combinate sau să se limiteze omul la una singură? Din cuvintele lor reiese a doua variantă. 

Dacă este găsit un efect al unui lucru cunoscut, hotărârea este pusă în legătură cu acel lucru, nu cu altul. 

Dacă este găsit un lucru provenit de la unul dintre doi, fără să se știe de la care, el li se atribuie amândurora. În unele aplicații ale acestei reguli există divergență. 

Când un principiu este pus în aplicare împotriva altui principiu, nu se ține seama de acesta din urmă pentru a-l schimba pe primul, chiar dacă rezultă schimbarea unui principiu sau a unei situații aparente. 

Dacă actul de bază nu este posibil la momentul în care apare obligația, obligația se stabilește definitiv în înlocuitor? În această privință există divergență. 

Cantitatea mai mare a unui act este preferată cantității mai mici a unui act mai nobil. 

. Este întemeiat să fie preferat ceea ce îndreaptă mai bine inima. 

Dacă două acte de adorare de același fel se întâlnesc, fără ca vreunul să fie o recuperare a unui act omis și fără ca unul să-l urmeze pe celălalt în privința timpului, ele se pot îndeplini împreună. O singură intenție este suficientă dacă al doilea act se împlinește prin primul chiar și atunci când a fost uitat; altfel, nu. 

Posibilitatea îndeplinirii nu este o condiție pentru stabilirea definitivă a ceea ce a devenit obligatoriu prin Lege. Același lucru se aplică obligației asumate prin legământ, potrivit școlii. 

Ceea ce se produce din bunul însuși, spre deosebire de câștigul obținut prin el, are statutul unei părți din bun. Urmașul născut are statutul unei părți din bun, spre deosebire de câștig, potrivit părerii mai întemeiate. 

Despre o substanță absorbită în altceva, fără să mai aibă vreun efect, s-a spus că este asemenea unui lucru inexistent. Aceasta este, în general, poziția școlii. S-a spus și contrariul. 

Cel care refuză să îndeplinească o obligație este constrâns să o îndeplinească dacă este vorba de un act de dispoziție. Altfel, nu mai este necesară încuviințarea lui. 

Transferul proprietății asupra unui bun de care este legată o obligație este valabil. Apoi, dacă obligația privea persoana proprietarului și dispare odată cu transferul, ea încetează; altfel, nu. 

Când este stabilită proprietatea asupra unui bun, există divergență în privința a ceea ce este unit cu el și se produce din el. 

Nu se datorează despăgubire pentru ceea ce este distrus din pricina vătămării pe care o produce. 

Dacă distrugerea se produce prin două acțiuni, răspunderea este împărțită între autorii lor dacă niciuna nu era autorizată. Dacă una era autorizată, cel care a săvârșit-o pe cealaltă poartă întreaga răspundere. 

Cel care ia o viață sau invalidează un act de adorare pentru a aduce altcuiva un folos datorează despăgubire; altfel, nu. 

 el are în vedere situația în care acel lucru este permis. În caz contrar, omul răspunde în toate cazurile pentru ceea ce a distrus. Allah știe mai bine. 

Când se depășește ceea ce a fost îngăduit cu îngăduință, îngăduința încetează numai pentru surplus sau pentru întregul act? Din cuvintele lor rezultă prima variantă. 

Dacă cineva scoate un bun din proprietatea sa ca act de adorare, apoi apare ceva care împiedică obligația sau valabilitatea îndeplinirii ei, potrivit școlii bunul nu revine în proprietatea lui. 

Actul de adorare invalid se recuperează în forma în care a fost săvârșit, chiar dacă obligația inițială era mai mică decât aceasta. 

Cel care transferă proprietatea asupra unui bun își poate rezerva folosința lui într-un mod determinat. 

Nedeterminarea este tolerată în excepția care rezultă din hotărârea Legii, potrivit unei păreri, dar nu în excepția exprimată prin cuvinte. 

Efectul eliberării din sclavie nu se extinde asupra unei folosințe cuvenite printr-un contract obligatoriu. Șeicul a spus: „Dacă aceasta a fost exceptată; altfel, efectul se extinde”

Când omul dobândește folosința, apoi bunul însuși printr-un contract, există două situații:



 folosința este deținută pentru totdeauna. Dacă ea provine dintr-o căsătorie, aceasta se desface prin dobândirea proprietății asupra persoanei. Altfel, nu are sens să se vorbească despre desfacerea ei.



 folosința nu este deținută pentru totdeauna, precum în închiriere. Potrivit școlii, contractul nu se desface. 

Când autoritatea de a închiria încetează înainte de expirarea duratei, există două categorii:



 cel care a închiriat a făcut-o în virtutea unei autorități. Dacă era mandatar, se ține seama de persoana care i-a dat mandatul. În celelalte cazuri, dacă autoritatea trece la altcineva, contractul nu se desface. Dacă încetează ocrotirea unei persoane — precum copilul care ajunge la maturitate sau sclavul care este eliberat —, există mai multe păreri. A treia este că, dacă se știa că autoritatea va înceta, contractul se desface; altfel, nu se desface. Aceasta este poziția școlii.



 proprietatea celui care a închiriat se transferă. Există mai multe cazuri:



 trece la cineva care o dobândește prin constrângere, precum necredincioșii care iau bunurile unui musulman; contractul se desface.



 trece la cineva căruia îi revine proprietatea, precum un moștenitor; contractul nu se desface.



 trece la cineva care îi ia locul în dreptul de a beneficia, fără să aibă vreun drept împreună cu el, precum a doua generație dintre beneficiarii unui waqf; contractul se desface.



 trece la cineva care are întâietate față de el în dobândirea de la primul proprietar, precum titularul unui drept de preempțiune care ia o parte indiviză închiriată de cumpărător. Există mai multe păreri; a treia îi dă dreptul să aleagă între cele două variante. Potrivit școlii, contractul se desface.



 proprietatea revine la cel de la care a fost transferată inițial; contractul nu se desface.



 la fel este și dacă trece la altcineva, precum la cumpărătorul unui bun închiriat. 

Este valabil ca unele contracte să intervină asupra altora, astfel încât efectele lor juridice să se suprapună. 

În privința contractelor însoțite de ceva care le scoate din înțelesul lor propriu, există divergență: sunt ele invalide sau reprezintă o formulare indirectă pentru ceea ce ar fi valabil în acea formă? În general, școala urmează a doua variantă, pornind de la principiul că se ia în considerare înțelesul, nu formularea. 

Contractele sunt valabile prin exprimare indirectă, cu excepția căsătoriei. Al-Qāḍī a spus că nu sunt valabile astfel, cu excepția divorțului și a eliberării din sclavie. 

Dacă proprietatea asupra unui bun de care este legată o hotărâre se transferă, apoi revine, hotărârea revine dacă era legată de bun în mod necesar; altfel, nu. 

Dacă un bun de care este legat un drept este distrus, acel drept trece asupra înlocuitorului bunului, potrivit școlii. 

Obligațiile patrimoniale privesc fie o datorie, fie un bun determinat. Dacă datoria reprezintă un drept al lui Allah, trebuie îndeplinită imediat. Altfel, nu este obligatoriu să fie îndeplinită imediat, cu excepția cazului în care i-a fost stabilit un termen; atunci nu se amână după acel termen.

Bunurile determinate sunt de două feluri:



 bunurile încredințate în păstrare. Dacă au fost încredințate cu acordul proprietarilor, restituirea nu este obligatorie înainte de a fi cerute. Altfel, ele trebuie restituite imediat, dacă deținătorul cunoaște proprietarul și poate să le restituie.



 bunurile pentru care deținătorul poartă răspunderea de despăgubire. Ele trebuie restituite imediat. 

Cel care are în mâna sa bunul altuia, cu permisiunea Legii ori a uzanței, nu poartă răspunderea de despăgubire. În caz contrar, în general o poartă. Când permisiunea încetează pe parcursul deținerii, există mai multe categorii:



 proprietatea este transferată printr-un contract obligatoriu. Dacă omul refuză să predea ceea ce este dator să predea, este asemenea celui care uzurpă. Altfel, nu poartă răspunderea, cu excepția fructelor aflate pe pom și a bunurilor vândute prin măsurare ori ceva asemănător, pe baza unei vederi anterioare ori prin descriere. S-a spus că la acestea se adaugă și bunul nedeterminat care nu a fost separat, precum o măsură de cereale dintr-o grămadă.



 contractul încetează ori se desface, iar el era un contract cu contraprestație. Potrivit școlii, bunul este încredințat în păstrare. Dacă era un contract de încredințare, precum mandatul, iar deținătorul întârzie predarea, potrivit școlii nu poartă răspunderea de despăgubire.



 bunul ajunge în mâna sa fără acțiunea lui, precum la moștenitorul celui care păstra un depozit. El poartă răspunderea dacă amână restituirea, deși o poate face.

Cât despre ceea ce este primit fără a dobândi proprietatea, dacă este primit în interesul celui care îl primește, acesta poartă răspunderea; dacă este primit în interesul proprietarului, nu. Dacă este primit în forma cuvenită, dar contractul se dovedește invalid, poartă răspunderea. Dacă este primit în vederea negocierii unei cumpărări, potrivit școlii poartă răspunderea atunci când prețul a fost stabilit ori proprietarii l-au acceptat; în caz contrar, îl restituie. Dacă este primit drept garanție, precum un bun dat în gaj, el are statut de bun încredințat. Printre bunurile pentru care există răspundere se află și cele fără proprietar, precum vânatul din incinta sacră, sau cele al căror proprietar nu este determinat, precum zakātul. 

Declarația persoanei de încredere despre pieirea bunului este primită.



 dacă pretinde o cauză aparentă, precum un incendiu, i se cere dovadă. La fel se procedează în privința restituirii, dacă a primit bunul în interesul proprietarului; s-a spus: ori în interesul amândurora. Nu însă dacă restituirea este pretinsă de moștenitorul celui căruia i-a fost încredințat bunul ori de altcineva autorizat, nici dacă este pretinsă de moștenitorul persoanei de încredere. La fel se procedează cu încasatorul impozitului funciar și administratorul unui waqf, dar nu cu cel al cărui statut de persoană de încredere este cunoscut, precum un mandatar. Declarația celui care strânge zakātul, că l-a predat, este primită în toate cazurile. 

Când omul încalcă limitele unei încredințări pure, aceasta încetează, spre deosebire de încredințarea cuprinsă într-un alt raport juridic. 

Contractele invalide sunt de două feluri: cele revocabile, care se constituie, și cele obligatorii. Acestea din urmă se constituie dacă nu se poate ieși din ele ori dacă efectul lor se extinde de la sine, precum intrarea în iḥrām și eliberarea din sclavie. Altfel, nu se constituie. 

Dacă un contract valabil impune despăgubire, o impune și forma sa invalidă; altfel, nu. Despăgubirea se face prin ceea ce a fost numit în contract. Potrivit școlii, ea se face prin valoarea echivalentă, cu excepția căsătoriei. 

Cel care dobândește un bun în schimbul altuia este proprietarul contraprestației sale. Dacă predarea unuia dintre cele două bunuri a fost amânată la un termen, predarea celuilalt poate fi cerută. Altfel, se predă întâi bunul vândut, apoi prețul, dacă acesta este datorat. În caz contrar, este desemnat cineva care să primească bunurile și să le predea în acest fel. 

Când primirea bunului este unul dintre efectele obligatorii ale contractului, ea este valabilă înaintea sa. Când primirea ține de încheierea deplină a contractului, ceea ce nu a fost primit devine invalid dacă părțile se despart înainte de primire, precum în vânzarea cu plată anticipată — salam. Potrivit școlii, primirea este o condiție pentru caracterul obligatoriu al contractului, nu pentru validitatea lui. 

Dacă bunul este dobândit prin constrângere din necesitate, el este luat cu obligația unei despăgubiri datorate. La fel este dacă este dobândit pentru a înlătura o vătămare, precum prin preempțiune. Șeicul a ales însă părerea că dobândirea nu are loc decât prin plata prețului. 

 această părere a fost considerată corectă în „al-Inṣāf”, unde se spune: „Este posibil ca afirmațiile celor care s-au exprimat fără precizare să fie înțelese în acest sens”

Bunul dobândit prin contract intră în răspunderea noului proprietar când acesta îl poate primi și când este separat de bunurile altuia. Sunt exceptate fructele aflate pe pom și ceea ce a fost vândut prin măsurare ori ceva asemănător, printr-o vedere anterioară sau prin descriere. La fel este și bunul care nu poate fi mutat imediat, până când trece timpul necesar mutării lui. Potrivit școlii, însă, proprietarul poartă răspunderea, precum în cazul unui bun vândut despre care se crede că a pierit.

În lipsa unui contract, dacă dobândirea se face prin moștenire, răspunderea se stabilește asupra moștenitorului când este vorba despre un bun determinat, prezent, care poate fi primit. Dacă dobândirea are o altă cauză, precum luarea în posesie a unui lucru fără proprietar, situația este limpede. Dacă este vorba despre desemnarea bunului care i se datorează de către altcineva, bunul nu devine astfel determinat și răspunderea nu se naște decât prin primire. 

Reguli de jurisprudență

Actul făcut pentru altcineva de o persoană neînsărcinată — fuḍūlī — are mai multe categorii:



 există o nevoie de a acționa în bunul ori dreptul lui, iar încuviințarea lui nu poate fi obținută. Actul este permis fără autorizarea judecătorului. Dacă este ratificat, produce efecte pentru el; altfel, produce efecte pentru cel care l-a făcut.



 nevoia privește numai ducerea actului la îndeplinire. S-a spus că produce efecte, fie că este ratificat, fie că nu. Părerea mai cunoscută este că se aplică divergența.



 nu există nevoie nici de la început, nici pe parcurs. Potrivit școlii, actul este invalid. Dacă se susține validitatea, proprietatea este dobândită din momentul contractului ori din momentul ratificării? Există două păreri.



 prima este mai întemeiată și reprezintă analogia școlii în situațiile în care actul este valabil. În „al-Iqnāʿ”

 se spune însă: „Dacă se pronunță validitatea unui contract asupra căruia există divergență, precum actul persoanei neînsărcinate după ratificarea lui, el este valabil din momentul hotărârii, nu din momentul contractului”. Dacă omul dobândește proprietatea bunului cu ori fără contraprestație, are statutul persoanei neînsărcinate. Dacă însă a uzurpat bunul, potrivit școlii actele lui de dispoziție nu sunt valabile în niciun caz.



 actul făcut pentru altcineva prin asumarea unei obligații în sarcina acestuia. În căsătorie există divergența menționată; la fel și în alte chestiuni. S-a spus și că este valabil potrivit unei singure păreri. Dacă actul este ratificat, produce efecte pentru celălalt; altfel, îl obligă pe cel care l-a făcut. Dacă însă l-a numit pe celălalt în contract, potrivit școlii actul nu este valabil. Ori de câte ori actul este valabil, proprietatea se dobândește din momentul contractului.



 omul acționează altfel decât în forma pentru care a fost autorizat. Dacă este un mod care ar fi primit în mod obișnuit, actul este valabil. Altfel, poartă răspunderea. S-a spus că validitatea este supusă divergenței.



 omul acționează pentru altcineva folosind propriul bun. Potrivit școlii, actul este invalid. În „al-Muḥarrar”

 se spune că aceasta este o singură relatare. Altfel, este valabil să fie dedusă aplicarea divergenței. 

Părțile unui contract parțial invalid se separă, astfel încât partea care nu este invalidă rămâne valabilă. De la Aḥmad se transmite și contrariul. Există mai multe situații:



 se reunesc într-un contract ceea ce poate fi contractat valabil și ceea ce nu poate.



 se reunesc lucruri a căror reunire este oprită. Dacă unul poate interveni valabil asupra celuilalt — precum încheierea căsătoriei cu o fată împreună cu mama ei —, actul este valabil pentru fată; altfel, este invalid în întregime.



 o parte dintr-un număr de persoane care făceau obiectul contractului devine nevalidă înainte de stabilirea definitivă; cealaltă parte nu devine invalidă. Dacă însă apare ceva care împiedică reunirea lor, se aplică a doua situație. 

Aici s-a oprit condeiul nostru. Autorul, Allah să aibă milă de el, a menționat la sfârșitul cărții sale câteva observații: există chestiuni în care divergența este bine cunoscută și din care se nasc multe alte chestiuni întemeiate pe acea divergență. Unele chestiuni de divergență sunt asemenea unui pom cu ramuri răspândite. Am văzut însă că menționarea temeiului și omiterea ramurilor nu îndeplinesc scopul, iar menționarea tuturor ne-ar scoate din limitele unei prescurtări. De aceea, nu a rămas decât să le lăsăm în întregime.

Lauda I se cuvine lui Allah, prin a Cărui binefacere se împlinesc faptele bune! Lauda I se cuvine lui Allah de-a lungul tuturor timpurilor și momentelor! Allah să-l binecuvânteze pe Muḥammad, cel mai bun dintre făpturi, precum și familia și companionii săi, cei sârguincioși în săvârșirea sinceră a faptelor și a actelor de ascultare.

Acestea le-a spus cel care le-a redactat, Muḥammad al-Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn. Allah să-l ierte pe el și pe toți musulmanii.

Redactat la 26/1/1370 H.

Două reguli suplimentare

Glosar

Bibliografie

O sinteză a regulilor de jurisprudență ale lui Ibn Rajab, alcătuită de șeicul Muḥammad ibn Ṣāliḥ al-ʿUthaymīn. Cuprinde 160 de reguli, două reguli suplimentare și observațiile autorului despre aplicarea lor.