Virtutea pomenirii frecvente a lui Allah și mustrarea nepăsării față de El

Allah, binecuvântat și preaînalt fie, după ce a poruncit în Nobilul Coran să fie pomenit, a îndemnat la aceasta și a încurajat-o în multe versete, a avertizat și împotriva căderii în opusul ei: nepăsarea. Pomenirea Sa nu se împlinește cu adevărat decât prin eliberarea de nepăsare și îndepărtarea de ea. Allah a reunit aceste două lucruri într-un singur verset din Coran: porunca pomenirii și interzicerea nepăsării, în cuvintele Sale de la sfârșitul surei al-Aʿrāf:

Pomenește-L pe Domnul tău în sinea ta, cu smerenie și teamă, fără a ridica glasul, dimineața și seara, și nu fi dintre cei nepăsători!

Prin cuvintele din verset:

Și nu fi dintre cei nepăsători!

sunt vizați cei care L-au uitat pe Allah, iar El i-a făcut să uite de ei înșiși. Ei au fost lipsiți de binele acestei lumi și al Vieții de Apoi. S-au îndepărtat de Cel în pomenirea și adorarea Căruia se află întreaga fericire și izbândă și s-au îndreptat spre ceea ce, prin preocuparea de acel lucru, aduce întreaga nefericire și dezamăgire. Versetul poruncește pomenirea și stăruința în ea, avertizează împotriva nepăsării față de aceasta și împotriva căii celor nepăsători.

Nepăsarea este o boală primejdioasă. Dacă îl cuprinde pe om și pune stăpânire pe el, acesta nu se mai preocupă de ascultarea, pomenirea și adorarea lui Allah, ci de lucruri care îl distrag și îl îndepărtează de pomenirea Lui. Chiar dacă săvârșește fapte de ascultare și de adorare, ele sunt îndeplinite într-o stare rea și într-un chip nepotrivit: lipsite de smerenie, supunere, întoarcere către Allah, liniște sufletească, teamă evlavioasă, sinceritate și curăția intenției.

De aceea, în multe locuri din Nobilul Coran au venit avertizări împotriva ei, mustrarea ei și arătarea urmării sale rele, precum și faptul că este una dintre trăsăturile necredincioșilor și dintre însușirile fățarnicilor care întorc spatele. Allah Preaînaltul spune:

Am creat pentru Iad mulți dintre djinni și dintre oameni. Ei au inimi cu care nu înțeleg, ochi cu care nu văd și urechi cu care nu aud. Aceștia sunt asemenea vitelor, ba chiar mai rătăciți. Aceștia sunt cei nepăsători.

Cel Preaînalt spune:

Cu adevărat, cei care nu nădăjduiesc întâlnirea cu Noi, sunt mulțumiți cu viața lumească și se simt în siguranță în ea, precum și cei nepăsători față de semnele Noastre, aceia vor avea sălașul în Foc, pentru ceea ce au agonisit.

Și Cel Preaînalt spune:

Ei cunosc doar o latură văzută a vieții lumești, însă față de Viața de Apoi sunt nepăsători.

Versetele cu acest înțeles sunt numeroase. Cel nepăsător față de pomenirea lui Allah este asemenea mortului. S-a arătat deja că pomenirea este, în realitate, viața inimilor. Ele nu au viață fără ea și au nevoie de ea mai mult decât are peștele nevoie de apă. Inima care Îl pomenește este o inimă vie, iar inima nepăsătoare este o inimă moartă.

În cele două Ṣaḥīḥ-uri, din hadithul lui Abū Mūsā al-Ashʿarī, Allah să fie mulțumit de el, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

«Cel care Îl pomenește pe Domnul său și cel care nu Îl pomenește sunt asemenea celui viu și celui mort.»

Iar formularea lui Muslim este:

«Casa în care Allah este pomenit și casa în care Allah nu este pomenit sunt asemenea celui viu și celui mort.»⁹

Această asemănare, după cum spune al-Shawkānī, Allah să aibă milă de el, arată «un merit însemnat pentru cel care Îl pomenește și o virtute nobilă: prin pomenirea lui Allah, slăvit și preaînalt fie, el trăiește atât trupește, cât și sufletește, datorită luminilor care îl învăluie și răsplăților care îi sunt acordate. Iar cel care părăsește pomenirea, chiar dacă trăiește trupește, această viață nu este luată în seamă; dimpotrivă, el este asemănat morților.»¹⁰

În acest hadith, nobilul Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a asemănat casa celui care Îl pomenește pe Allah cu locuința unui om viu, iar casa celui nepăsător cu locuința unui mort, adică mormântul. În prima formulare, el l-a asemănat pe cel care Îl pomenește cu omul viu, iar pe cel nepăsător, cu mortul. Astfel, cele două formulări ale hadithului arată împreună că inima celui care Îl pomenește este asemenea unui om viu într-o casă a celor vii, iar inima celui nepăsător, asemenea unui mort într-o casă a morților. Prin urmare, trupurile celor nepăsători sunt morminte pentru inimile lor, iar inimile din ele sunt asemenea morților din morminte. De aceea s-a spus:

Uitarea pomenirii lui Allah este moartea inimilor lor; trupurile lor, înainte de morminte, sunt deja morminte. Sufletele lor sunt înstrăinate de trupurile lor, iar pentru ei nu este înviere până la Înviere.

Și s-a spus:

Uitarea pomenirii lui Allah este moartea inimilor lor, iar trupurile lor sunt morminte părăginite. Sufletele lor sunt înstrăinate de Cel iubit, dar se simt în largul lor în preajma celui rău.¹¹

De aceea, într-un hadith autentic, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a interzis transformarea caselor în morminte, adică în locuri în care nu se împlinește rugăciunea și Allah Preaînaltul nu este pomenit. În cele două Ṣaḥīḥ-uri, din hadithul lui Ibn ʿUmar, Allah să fie mulțumit de ei, Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

«Împliniți o parte din rugăciunile voastre în casele voastre și nu le transformați în morminte!»¹²

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său din hadithul lui Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

«Nu vă transformați casele în cimitire, căci Satana fuge din casa în care aude recitându-se sura al-Baqarah!»¹³

În Sunan-ul lui Abū Dāwūd și în alte lucrări se relatează, printr-un lanț bun, din hadithul lui Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, că Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, a spus:

«Nu vă transformați casele în morminte și nu faceți din mormântul meu un loc de sărbătoare repetată. Cereți binecuvântare pentru mine, căci cererile voastre de binecuvântare îmi ajung oriunde v-ați afla!»¹⁴

Șeicul Islamului, Abū al-ʿAbbās Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a explicat cuvintele «Nu vă transformați casele în morminte» astfel: «Adică nu le lipsiți de rugăciune, implorare și recitare, încât să ajungă asemenea mormintelor. El a poruncit să fie căutată adorarea în case și a interzis căutarea ei la morminte, spre deosebire de ceea ce fac politeiștii dintre creștini și cei care îi imită.»¹⁵ Aici se încheie cuvintele sale, Allah să aibă milă de el.

De vreme ce inima este descrisă în acest fel ca vie sau ca opusul vieții, inimile se împart, din această perspectivă, în trei categorii:¹⁶

**Prima: inima sănătoasă.** Este cea ferită de a-I asocia lui Allah pe altcineva, în orice chip. Adorarea ei Îi este închinată curat lui Allah Preaînaltul, în voință, iubire, încredere, întoarcere către El, smerire înaintea Lui, teamă și speranță. Ea Îi închină curat lui Allah fapta sa: dacă iubește, iubește pentru Allah; dacă urăște, urăște pentru Allah; dacă dăruiește, dăruiește pentru Allah; dacă refuză să dea, refuză pentru Allah. Ceea ce judecă toate treburile ei este în întregime învățătura adusă de Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui. Ea nu îi ia înainte prin vreo credință, vorbă sau faptă.

**A doua: opusul acesteia, inima moartă,** în care nu există viață. Ea nu Îl cunoaște pe Domnul său, nu Îl adoră, nu Îi împlinește porunca și nu face ceea ce El iubește și Îi este pe plac. În schimb, stă alături de poftele și plăcerile sale, chiar dacă ele aduc mânia și nemulțumirea Domnului său. Ea îi este robită altuia decât lui Allah prin iubire, teamă, speranță, mulțumire, nemulțumire, venerare și supunere. Dacă iubește, iubește pentru propria patimă; dacă urăște, urăște pentru propria patimă; dacă dăruiește, dăruiește pentru propria patimă; dacă refuză, refuză pentru propria patimă. Pentru ea, propria patimă este mai de preț și mai iubită decât mulțumirea Stăpânului ei. Patima o conduce, pofta o călăuzește, neștiința o mână înainte, iar nepăsarea o poartă.

**A treia: o inimă care are viață, dar suferă de o boală.** Ea are două izvoare de hrană: când unul o alimentează, când celălalt, iar ea urmează ceea ce predomină dintre ele. Iubirea lui Allah Preaînaltul, credința în El, închinarea curată față de El și încrederea în El, pe care le cuprinde, sunt hrana vieții sale. Iubirea poftelor, punerea lor înaintea altor lucruri, râvna de a le dobândi, invidia, trufia, mulțumirea de sine și iubirea întâietății, pe care le cuprinde de asemenea, sunt hrana pieirii și a nimicirii sale.

Prima inimă este vie, smerită și blândă; a doua este uscată și moartă; a treia este bolnavă, mai apropiată fie de însănătoșire, fie de pieire. Prin urmare, pentru ca inima să își păstreze viața, să scape de nepăsare și să își desăvârșească statornicia pe calea dreaptă, ea are nevoie de ceea ce îi păstrează hrana: credința, actele de ascultare împlinite cu regularitate, păstrarea pomenirii lui Allah și îndepărtarea de tot ceea ce Îl mânie, binecuvântat și preaînalt fie. Inima nu are fericire, desfătare, bucurie sau îndreptare decât dacă Allah singur este Dumnezeul ei, Creatorul ei, Cel pe care Îl adoră și țelul suprem pe care îl caută, mai iubit de ea decât orice altceva. Prin aceasta, inima se salvează de nepăsare și este păzită de pieire; prin aceasta, viața curge în ea. Iar reușita se află numai în mâna lui Allah.