Traducere integrală în română a articolului Freewill & Predestination In Islam?, de ISHAQ. K, publicat pe Athari Archive. Republicat cu permisiunea autorului.
Acest articol prezintă într-o formă simplificată un videoclip de pe YouTube al doctorului Abu al-Fida, în care acesta răspunde unui videoclip devenit viral, al unui frate care pune întrebări despre liberul arbitru în Islam.
Împăcarea alegerii omului cu predestinarea divină în Islam
Aparenta contradicție
O obiecție frecventă față de predestinarea divină începe cu următoarea întrebare:
„Dacă Allah știe deja tot ce se va întâmpla și totul a fost deja scris, cum pot oamenii să aibă liber arbitru?”
Obiecția presupune că două învățături nu pot coexista:
Prima: Allah a scris și a hotărât tot ce se va întâmpla.
A doua: oamenii fac alegeri reale, pentru care sunt trași la răspundere.
La prima vedere, acestea pot părea contradictorii. Dacă totul este deja scris, omul se poate întreba dacă alege cu adevărat sau doar urmează un scenariu care nu poate fi schimbat.
Răspunsul începe prin examinarea sensului expresiei „liber arbitru”. Obiecția depinde de o anumită definiție a libertății. Ea tratează libertatea omului ca și cum aceasta ar trebui să fie deplină, nelimitată și independentă de Allah. Odată acceptată această definiție, predestinarea divină și alegerea omului vor părea, desigur, incompatibile.
Islamul însă nu învață că oamenii au voința nelimitată a unui creator. El învață că au voința reală, dar limitată, a unor creaturi.
Această distincție înlătură presupusa contradicție.
Voința Creatorului și voința creaturii
Există o diferență fundamentală între voința lui Allah și voința omului.
Allah este Creatorul tuturor lucrurilor. Voința Sa este nelimitată și nimic nu poate împiedica ceea ce El a hotărât. El este Cel care a adus în existență toate cauzele create, evenimentele, împrejurările, capacitățile și rezultatele. Nimic nu se petrece în afara autorității Sale sau independent de actul Său creator.
Omul, în schimb, este o creatură. Existența, capacitățile, împrejurările, cunoașterea, dorințele și faptele sale se află toate în cadrul creației și al voinței lui Allah.
Prin urmare, libertatea omului nu poate însemna independență față de Allah. Nu poate însemna deținerea unei puteri independente care să învingă hotărârea Sa, să răstoarne creația Sa ori să aducă în existență evenimente pe care El nu a voit să le creeze.
O asemenea libertate nu ar fi libertatea unei creaturi. Ar fi autoritatea unui alt creator.
Voința nelimitată Îi aparține numai lui Allah. Voința omului este reală, dar rămâne voința unei ființe create. Ea se exercită sub voința lui Allah, niciodată în afara ei.
Allah a hotărât ca lumea să se desfășoare într-un anumit fel. El a creat fiecare eveniment, fiecare cauză, fiecare capacitate și fiecare rezultat potrivit înțelepciunii Sale. Alegerile omului se petrec în cadrul acestei ordini create. Ele nu există independent de ea.
Nu există contradicție în a spune că omul alege cu adevărat și, în același timp, a afirma că Allah a creat omul, capacitatea sa, împrejurările sale, alegerea sa și consecințele care au urmat din ea.
Ce înseamnă, de fapt, liberul arbitru al omului
Liberul arbitru al omului înseamnă că acesta are conștiință, preferințe, dorințe, intenții și capacitatea de a alege între acțiunile care îi sunt accesibile.
Când omul alege să vorbească, să tacă, să călătorească, să rămână acasă, să asculte, să nu asculte, să accepte ori să respingă, el trăiește experiența propriei alegeri. Recunoaște că a preferat o cale de acțiune în locul alteia. Înțelege că fapta a pornit din propria intenție.
Nu a fost neapărat târât spre acea faptă, amenințat cu arma, lipsit de conștiință ori constrâns împotriva preferinței sale conștiente.
Acesta este tipul de libertate relevant pentru responsabilitatea morală.
Pentru a fi responsabil, omul nu trebuie să aibă control nelimitat asupra creației. Nu trebuie să poată acționa independent de Allah. Este suficient să aibă conștiința, intenția și capacitatea necesare pentru a alege ceea ce face.
Libertatea omului nu este, așadar, independență absolută. Ea este acțiune voită, fără constrângere exterioară.
Omul cunoaște diferența dintre a alege o faptă și a fi forțat fizic să o săvârșească. Legile oamenilor, relațiile sociale obișnuite și responsabilitatea personală se întemeiază toate pe această distincție.
Oamenii o recunosc firesc în viața de zi cu zi. Cineva care săvârșește intenționat o faptă nu își neagă de obicei răspunderea spunând că legile creației, trupul său, împrejurările sale și cauzele care au dus la faptă au fost toate create de Allah.
El știe că a intenționat fapta. Știe că aceasta a pornit din propria preferință. Știe că nimeni nu l-a forțat să o aleagă împotriva voinței sale.
Acest lucru este suficient pentru răspundere.
Scrierea divină nu înseamnă constrângere
Faptul că Allah a scris totul nu înseamnă că oamenii sunt forțați să acționeze împotriva propriilor intenții.
Allah a scris ceea ce ei aveau să aleagă liber, ca ființe umane create. Scrierea Sa cuprinde intențiile, preferințele, hotărârile, capacitățile, împrejurările și faptele lor.
Scrierea nu transformă conduita voluntară în conduită involuntară.
Când ia o decizie, omul nu vede Tabla Păstrată. Nu știe ce a fost scris despre următoarea faptă pe care o va săvârși. El acționează potrivit cunoașterii, dorințelor, motivelor și alegerilor pe care le are.
Nimic din experiența sa conștientă nu îl obligă să selecteze o opțiune în timp ce el dorește să aleagă alta.
Alege potrivit cu ceea ce vrea în acel moment. Prin urmare, alegerea îi este atribuită cu adevărat, chiar dacă Allah a cunoscut-o, a scris-o, a voit producerea ei și a creat-o.
Cunoașterea divină nu este o forță care apasă asupra minții omului. Cunoașterea lui Allah nu îl constrânge așa cum o face constrângerea fizică.
Cunoașterea descrie cu exactitate deplină și perfectă ceea ce se va întâmpla. Ea nu înlătură caracterul voluntar al faptei care se produce.
Allah a știut că omul va alege o anumită faptă. Apoi omul a ales-o potrivit propriei intenții. Cunoașterea anterioară a lui Allah a fost perfectă, însă fapta a rămas actul voluntar al omului.
Greșeala constă în presupunerea că, întrucât cunoașterea lui Allah nu poate fi greșită, alegerea omului nu poate fi reală. Această concluzie nu decurge din premisă.
Certitudinea cunoașterii lui Allah privește perfecțiunea cunoașterii Sale. Caracterul voluntar al faptei privește felul în care ea pornește de la om. Acestea sunt două chestiuni distincte.
Omul acționează de bunăvoie, iar Allah știe perfect ceea ce omul va face de bunăvoie.
De ce omul nu poate ieși din „scenariul” divin
Uneori se pune întrebarea:
„Poate omul să iasă din scenariu?”
Dacă prin scenariu se înțeleg scrierea și hotărârea veșnică a lui Allah, răspunsul este nu.
Totuși, imposibilitatea de a ieși de sub hotărârea lui Allah nu dovedește că oamenii nu au posibilitatea de a alege. Ea dovedește că Allah este singurul Creator și Stăpân.
A încălca hotărârea lui Allah ar însemna a aduce în existență ceva ce Allah nici nu a voit, nici nu a creat.
Ar însemna că o creatură are autoritate asupra evenimentelor independent de Allah.
Creatura ar crea atunci, în stăpânirea lui Allah, fapte care nu s-ar afla sub voința Sa creatoare.
Aceasta ar face din creatură un asociat în creație.
Dacă fiecare om și-ar crea în mod independent propriile fapte, în afara voinței lui Allah, nu ar mai exista un singur Creator al tuturor lucrurilor. Ar exista nenumărați creatori, fiecare producând evenimente care nu ar depinde de actul creator al lui Allah.
Aceasta contrazice însuși sensul stăpânirii divine.
Allah nu este Creatorul majorității lucrurilor, în timp ce oamenii le creează independent pe cele rămase. El este Creatorul tuturor lucrurilor.
Oamenii acționează, aleg, intenționează și își însușesc faptele, însă Allah îi creează pe ei, capacitățile lor și faptele lor.
A cere, așadar, ca libertatea omului să includă puterea de a învinge hotărârea lui Allah nu înseamnă a cere responsabilitate umană. Înseamnă a cere ca oamenii să dețină autoritate divină.
Islamul respinge această definiție a libertății.
Cunoașterea deplină a lui Allah
Cunoașterea lui Allah nu este dobândită. El nu a fost mai întâi lipsit de cunoaștere, pentru ca apoi să afle ce avea să se întâmple.
Cunoașterea dobândită aparține creaturilor. Oamenii învață după ce, înainte, nu știau. Observă evenimente, primesc informații, își amintesc unele lucruri și le uită pe altele.
Cunoașterea lui Allah este cu totul diferită.
Cunoașterea Sa este deplină și perfectă. Nimic nu se poate petrece în afara ei. Niciun eveniment nu Îl surprinde și nicio faptă nu Îi devine cunoscută abia după ce se produce.
În argumentul prezentat aici, cunoașterea deplină a lui Allah este inseparabilă de stăpânirea, hotărârea și creația Sa deplină. Tot ceea ce se desfășoară se află sub autoritatea Sa. Nimic nu se petrece independent de El.
El cunoaște fiecare cauză, fiecare alegere, fiecare intenție, fiecare eveniment și fiecare rezultat.
Aceasta include deciziile oamenilor.
Allah știe ce va alege omul, însă omul nu cunoaște hotărârea divină înainte să aleagă. De aceea, el acționează potrivit propriei intenții și preferințe.
Cunoașterea lui Allah cuprinde alegerea fără să îl constrângă pe om să o facă împotriva voinței sale.
Prima eroare de raționament: o definiție arbitrară a liberului arbitru
Prima greșeală a obiecției este o definiție arbitrară a libertății.
Obiecția definește liberul arbitru drept capacitatea de a produce fapte cu totul independent de voința, cunoașterea, hotărârea și creația lui Allah.
Apoi susține că, întrucât oamenii nu au această independență, nu au liber arbitru.
Totuși, definiția presupune chiar concluzia pe care încearcă să o dovedească.
De ce ar trebui ca libertatea omului să însemne independență deplină față de Creator?
De ce ar trebui omul să devină creatorul propriilor fapte pentru ca alegerile sale să poată fi considerate reale?
Nu există nicio necesitate rațională pentru această definiție.
Islamul definește libertatea omului potrivit naturii ființei umane. Omul este liber când acționează în cunoștință de cauză și de bunăvoie, fără să fie constrâns împotriva intenției sale conștiente.
Nu trebuie să controleze fiecare cauză care duce la fapta sa. Nu trebuie să cunoască pe deplin fiecare consecință. Nu trebuie să aibă autoritate asupra întregii ordini create.
Trebuie doar să fie un agent conștient, care acționează de bunăvoie și alege între opțiunile aflate înaintea sa.
Omul rămâne o creatură pe tot parcursul acestui proces. Libertatea sa este, prin urmare, creată, dependentă și limitată.
Acest lucru nu o face ireală.
Cunoașterea omului este limitată, dar rămâne cunoaștere reală. Puterea omului este limitată, dar rămâne putere reală. Viața omului depinde de Allah, dar rămâne viață reală.
La fel, voința omului este limitată și dependentă, dar rămâne o voință reală.
Greșeala este presupunerea că orice depinde de Allah nu poate fi autentic. Tot ceea ce există în afară de Allah depinde de El, iar lucrurile create rămân totuși reale.
A doua eroare de raționament: compararea oamenilor cu roboții
A doua greșeală este o analogie falsă între crearea oamenilor de către Allah și construirea unui robot sau a unei mașini de către un om.
Cineva poate susține că, dacă un programator construiește un robot și stabilește fiecare răspuns pe care acesta îl va produce, robotul nu poate avea libertate reală. Apoi presupune că, dacă Allah a creat oamenii și le-a scris faptele, nici oamenii nu pot avea posibilitatea unei alegeri reale.
Analogia nu este valabilă, deoarece relația dintre Allah și creația Sa nu poate fi comparată cu relația dintre o creatură și alta.
Un programator uman nu creează existența. El lucrează cu materiale, legi, energie, informații și capacități deja existente. Nu creează robotul din nimic și nici realitatea fundamentală în care robotul funcționează.
Mai mult, un robot obișnuit nu are conștiință, discernământ moral, dorințe autentice, iubire, ură, intenție sau responsabilitate personală.
El procesează instrucțiuni programate potrivit sistemului introdus în el.
Oamenii sunt diferiți. Ei au conștiință. Simt dorință și reținere. Recunosc alegerile. Deliberează. Intenționează. Înțeleg poruncile și interdicțiile. Deosebesc faptele voluntare de cele săvârșite sub constrângere.
Allah a creat oamenii ca ființe conștiente, înzestrate cu voință. Voința lor nu este comparabilă cu răspunsul mecanic al unei mașini.
Analogia presupune greșit și că actul creator divin trebuie să se desfășoare în același fel ca procesul de construcție uman.
Allah nu este un meșter uman care lucrează cu materiale exterioare lui. El este Creatorul tuturor materialelor, cauzelor, puterilor, minților, dorințelor și faptelor.
Natura actului Său creator nu poate fi redusă la metodele limitate folosite de ființele create.
Oamenii nu pot înțelege pe deplin cum le creează Allah alegerile, în timp ce acestea rămân cu adevărat ale lor. Totuși, neînțelegerea modului în care se produce ceva nu dovedește că acel lucru este contradictoriu.
Omul știe că alege. Revelația învață că Allah creează și hotărăște toate lucrurile. Ambele adevăruri sunt afirmate fără a compara acțiunea lui Allah cu acțiunile creaturilor Sale.
De ce modul exact depășește cunoașterea omului
Întrebarea „Cum creează și hotărăște Allah o alegere omenească, în timp ce omul continuă să aleagă liber?” urmărește cunoașterea modului exact în care se exercită stăpânirea divină.
Oamenii nu pot înțelege pe deplin acest lucru.
Ei nu cunosc în totalitate felul în care Allah guvernează fiecare cauză, intenție, împrejurare și rezultat, păstrând distincțiile dintre conduita voluntară, mișcarea involuntară, uitare, greșeli, constrângere și acțiune deliberată.
Limita se află în înțelegerea omului, nu în adevărul însuși.
Multe realități sunt cunoscute prin efectele lor, chiar dacă modul exact în care există rămâne necunoscut. Omul știe că este conștient, că intenționează și că alege, deși nu poate explica pe deplin natura conștiinței sau felul în care ia naștere o intenție în el.
La fel, omul știe din revelație că Allah a hotărât și a creat totul. Știe, de asemenea, din experiența nemijlocită și din revelație, că are voință și că răspunde pentru faptele sale deliberate.
Modul exact în care se întâlnesc aceste realități ține de cunoașterea lui Allah.
Este greșit, așadar, să respingem unul dintre aceste adevăruri doar fiindcă mintea omului nu poate cuprinde pe deplin felul în care se împlinește hotărârea divină.
Responsabilitate și răspundere
Întrebarea practică este dacă omul a săvârșit fapta de bunăvoie sau a fost constrâns să o facă.
Când omul alege o faptă având conștiință și capacitate, el răspunde pentru ea.
Când o constrângere reală îi înlătură posibilitatea alegerii, răspunderea sa poate fi înlăturată sau redusă, potrivit naturii împrejurărilor.
Această distincție confirmă că Islamul nu tratează toate faptele omului ca evenimente mecanice identice.
Există o diferență între conduita deliberată și cea accidentală, între acțiunea voită și constrângere, precum și între acțiunea conștientă și cea săvârșită fără conștiință.
Predestinarea divină cuprinde toate aceste distincții.
Allah a scris că un om va acționa deliberat, altul va greși, altul va uita, iar altul va fi constrâns. Hotărârea Sa nu șterge caracteristicile reale ale fiecărei fapte.
O faptă voluntară rămâne voluntară, chiar dacă a fost scrisă.
O faptă involuntară rămâne involuntară, chiar dacă a fost scrisă.
Scrierea divină cuprinde evenimentele așa cum se petrec în realitate, împreună cu cauzele, intențiile și împrejurările lor.
Răspunderea omului se întemeiază, așadar, pe natura propriei sale conduite.
Omul nu poate folosi predestinarea divină drept scuză pentru o faptă rea săvârșită deliberat, deoarece nu cunoștea hotărârea înainte de a acționa. El a acționat potrivit propriei dorințe și intenții.
Abia după faptă încearcă să invoce ceea ce fusese scris.
Însă, înainte de a acționa, a recunoscut opțiunile, le-a cântărit și a ales una. Nu a acționat pentru că ar fi citit scrierea divină. A acționat pentru că a dorit acea cale.
Prin urmare, este responsabil pentru alegerea sa.
Împăcarea deplină a celor două adevăruri
Predestinarea divină și alegerea omului coexistă deoarece se referă la aspecte diferite ale aceluiași eveniment.
Din perspectiva stăpânirii divine, Allah a cunoscut, a scris, a voit și a creat evenimentul.
Din perspectiva acțiunii umane, omul a intenționat, a ales și a săvârșit fapta de bunăvoie.
Fapta Îi este atribuită lui Allah sub aspectul creării, hotărârii și guvernării.
Îi este atribuită omului sub aspectul intenției, alegerii și însușirii faptei.
Aceste două atribuiri nu se contrazic.
Allah a creat puterea omului, iar omul a folosit acea putere.
Allah a creat capacitatea omului de a alege, iar omul a făcut alegerea.
Allah a creat fapta, iar fapta a pornit din propria intenție a omului.
Allah a cunoscut rezultatul dintotdeauna, însă omul nu îl cunoștea înainte să acționeze.
Voința lui Allah este deplină și nelimitată, în timp ce voința omului este dependentă și limitată.
Omul nu poate ieși de sub hotărârea lui Allah, dar poate totuși deosebi ceea ce alege de bunăvoie de ceea ce este forțat să facă.
Acesta este sensul corect al libertății omului în cadrul creației.
Concluzie
Obiecția nu se susține deoarece cere un tip de libertate pe care nicio creatură nu îl poate avea.
Ea presupune că omul nu poate fi liber decât dacă acționează independent de Allah, își creează propriile fapte și are puterea de a răsturna hotărârea divină.
Aceasta nu este libertate umană. Este o pretenție la stăpânire divină.
Islamul afirmă o voință reală a omului, însă ea este voința unei creaturi. Există sub voința lui Allah, depinde de El și se exercită în lumea pe care El a creat-o.
Omul alege potrivit conștiinței, preferinței, intenției și capacității sale. Nu este constrâns la fiecare faptă deliberată. Prin urmare, rămâne responsabil.
În același timp, Allah are cunoaștere și autoritate depline. El a scris totul, a creat totul și nimic nu se poate petrece în afara hotărârii Sale.
Nu există, așadar, contradicție între cele două învățături.
Allah hotărăște și creează fapta, în timp ce omul o alege și o săvârșește de bunăvoie.
Presupusa contradicție apare numai atunci când voința limitată a unei creaturi este definită greșit, ca și cum ar trebui să aibă independența nelimitată a Creatorului.
Urmărește videoclipul original al lui Abu al-Fida
