Acest articol este o traducere integrală în limba română după articolul publicat pe Athari Archive. Republicat cu permisiune. Sursa originală: Ibn Taymiyyah's View On The Definition Of Iman.
Shaykh al-Islam Ibn Taymiyyah a spus: Temelia imanului este un dar de la Allah, din care ies faptele robilor. Așadar, temelia lui este afirmare, recunoaștere și fapte. El a menționat divergența despre creșterea și scăderea imanului și a spus: poziția noastră este că el crește și scade.
El a spus: Apoi a existat divergență cu privire la Coran, dacă este creat sau necreat. Poziția noastră și poziția imamilor noștri este că Qur’anul este vorbirea lui Allah, necreată, și că este un atribut al lui Allah. De la El a început ca vorbire și la El se va întoarce ca judecată.
Apoi el a menționat divergența cu privire la vedere și a spus: poziția noastră și poziția imamilor noștri în ceea ce credem este că Allah va fi văzut în Ziua Judecății, iar el a menționat dovada.
Explicație de Muhammad Iman ibn ʿAli Al Muhaji
Apoi Ibn Khafif (d. 371 AH) a spus: „Temelia imanului este un dar de la Allah, din care ies faptele robilor.” Adică temelia imanului este imanul inimii, afirmarea fermă în care nu există îndoială și nici ezitare.
Această afirmare nu este orice afirmare în general, ci este afirmarea specifică. Spunerea lor că imanul în limbă înseamnă afirmare cere o restricționare, deoarece nu orice afirmare este iman, ci este afirmarea specifică.
Pentru a face lucrul mai clar: postul, de exemplu, în limbă înseamnă abținere. Abținere de la ce? Însă postul în Sharia este o abținere specifică, într-un timp specific, de la lucruri specifice. Sensul din Sharia este întotdeauna mai specific decât sensul din limbă, iar sensul din limbă este mai general. Așadar, când se spune că imanul în limbă este afirmare, întrebarea este: afirmare a ce? Însă când se spune: imanul în Sharia, temelia lui este afirmarea.
Aceasta înseamnă afirmarea specifică, adică afirmarea confirmată de vorbe și fapte: vorbele limbii și faptele membrelor. Când această afirmare există, iar această afirmare este confirmată de fapte și de vorbele limbii, acesta este imanul.
Spre acest lucru indică al-Hasan al-Basri (d. 110 AH), când a spus: „Imanul nu este prin dorințe deșarte și nici prin afișare exterioară, ci este ceea ce se așază în inimi și este confirmat de fapte.” Relatat de Ibn Abi Shaybah în al-Iman (p. 3), de Ibn al-Mubarak în az-Zuhd wa ar-Raqa’iq (p. 545) și în Amali Ibn Bishran, vol. 2 (p. 141).
Aceasta este o afirmație măreață și îți arată definiția imanului în Sharia. Imanul în Sharia începe cu imanul inimii, cu condiția ca imanul inimii să fie confirmat de fapte și vorbe.
Când călăuzirea se așază într-o inimă, membrele devin active în adorare. Străduința și dorința pentru ceea ce este la Allah sunt dovadă a sănătății imanului inimii. Iar întoarcerea de la Allah, lipsa dorinței pentru ceea ce este la Allah și lipsa activității în actele de apropiere sunt dovadă pentru lipsa sănătății acelui iman, adică a acelei afirmări.
El a spus: „Și a menționat divergența despre creșterea și scăderea imanului și a spus: Poziția noastră este că el crește și scade.”
Poziția noastră, noi majoritatea, Ahl as-Sunnah wa al-Jamaʿah, este că imanul crește și scade. Ibn al-Qayyim (d. 751 AH) a spus: ʿAbd ar-Rahman ibn Abi Hatim a spus: L-am întrebat pe tatăl meu și pe Abu Zurʿah despre madhhabul Ahl as-Sunnah în fundamentele religiei și despre ceea ce au găsit la imamii cunoașterii, iar ei au spus: I-am întâlnit pe savanții din toate ținuturile, Hijaz, Irak, Sham și Yemen, iar din madhhabul lor era că imanul este vorbe și fapte, crește și scade. Vezi al-Fawa’id de Ibn al-Qayyim (p. 107).
Iar dintre Ahl as-Sunnah au fost unii care au fost stricți și au spus: el nu crește și nu scade.
Însă ne abținem să spunem în mod categoric că ei nu sunt din Ahl as-Sunnah wa al-Jamaʿah. Mai degrabă spunem: unii dintre Ahl as-Sunnah wa al-Jamaʿah, care au contrazis majoritatea Ahl as-Sunnah wa al-Jamaʿah, au pretins că imanul este fie simpla afirmare, fie afirmare și rostire împreună, dar că el nu crește și nu scade. Creșterea și scăderea, după ei, este în lucrurile în care se crede, nu în imanul inimii. Ei au spus că imanul inimii nu crește și nu scade. Vezi Majmuʿ al-Fatawa (7/195), Maqalat al-Islamiyyin (1/213), al-Milal wa an-Nihal (1/151, 131) și Iʿtiqadat Firaq al-Muslimin wa al-Mushrikin de ar-Razi (p. 107).
Au fost scrise cărți pe această temă, iar oamenii au avut divergențe cu privire la ea. Însă, când este cercetată, divergența pare să fie una reală, nu doar una de formulare.
Totuși, din faptul că spunem că divergența este reală nu rezultă că ei sunt în afara Ahl as-Sunnah wa al-Jamaʿah. Sensul este că ei s-au îndepărtat de majoritatea Ahl as-Sunnah wa al-Jamaʿah. Iar acest lucru se întâmplă adesea în multe chestiuni.
Sursa: Sharh al-Fatwa al-Hamawiyyah al-Kubra de Muhammad Iman ibn ʿAli Al Muhaji (2/70-72).