At-Tawbah · 9:90–93

Versetele 90 la 92

Sura at Tawbah

Versetele 93 la 129

Comentariul versetelor 90 la 93

„Au venit cei dintre beduini care aduceau scuze, ca sa li se ingaduie” sa nu participe la Jihad, adica aceia care fusesera nepasatori si neglijenti in privinta pornirii. Din pricina firii lor aspre, a putinei rusini si a credintei slabe, ei nu s-au sfiit sa ceara ingaduinta. Cat despre cei dintre ei care i-au mintit pe Allah si pe Trimisul Sau, acestia au ramas acasa fara sa aduca vreo scuza. Este posibil si ca expresia „cei care aduceau scuze” sa-i desemneze pe cei cu o scuza adevarata, care au venit la Trimis ca sa li se ingaduie, caci obiceiul lui era sa accepte scuza celui care avea o scuza.

Cei care i-au mintit pe Allah si pe Trimisul Sau au mintit atunci cand au pretins credinta. Credinta le-ar fi cerut sa porneasca, dar ei nu au implinit ceea ce ea presupunea si au ramas acasa. De aceea Allah ii ameninta: „Pe cei necredinciosi dintre ei ii va lovi o pedeapsa dureroasa” in aceasta lume si in Viata de Apoi.

Allah ii aminteste apoi pe cei care au scuze adevarate: „Nu este vina asupra celor slabi”, adica asupra celor slabi la trup si asupra celor fara vedere, care nu au puterea sa porneasca la lupta; „nici asupra bolnavilor”. Aceasta cuprinde toate bolile care il impiedica pe om sa porneasca la Jihad, precum schiopatatul, orbirea, febra, pleurizia, paralizia si altele asemenea. „Nici asupra celor care nu gasesc ce sa cheltuiasca”, adica nu gasesc provizii si nici animale de calarit cu care sa ajunga la tinta.

Nu este vina asupra lor, cu conditia sa fie sinceri fata de Allah si fata de Trimisul Sau: sa fie adevarati in credinta, sa aiba intentia sincera si hotararea ca, daca ar fi putut, ar fi pornit la Jihad, si sa faca tot ceea ce pot pentru a-i indemna si a-i incuraja pe altii la el.

„Nu este nicio cale de invinuire impotriva celor care fac bine”, adica impotriva celui care implineste drepturile lui Allah si drepturile robilor Sai. Daca robul face bine in ceea ce poate, este scutit de ceea ce nu poate implini. Din acest verset se deduce principiul ca acela care face bine altuia, persoanei sau averii lui, iar din binefacerea sa rezulta o lipsa sau o paguba, nu este raspunzator, fiindca este un binefacator, iar impotriva binefacatorilor nu exista cale de invinuire. In schimb, cel care nu face bine sau lucreaza necorespunzator, precum cel neglijent, este raspunzator.

„Allah este Atoateiertator, Indurator.” Prin iertarea si mila Sa, El ii iarta pe cei neputinciosi si, pentru intentia lor hotarata, le da rasplata celor care pot si implinesc fapta.

„Si nici asupra celor care, atunci cand au venit la tine ca sa le gasesti animale de calarit”, dar la tine nu se gasea nimic pe care sa-i urci, iar tu le-ai spus, cerandu-ti scuza: „Nu gasesc pe ce sa va urc”, „ei s-au intors cu ochii revarsand lacrimi de tristete, pentru ca nu gaseau ce sa cheltuiasca”. Nu aveau putinta, desi erau dornici sa participe, si au aratat tristetea si suferinta pe care Allah le-a descris. Nu este vina asupra lor.

Odata ce sunt scutiti de vina, se aplica principiul de baza: acela care intentioneaza binele, are hotararea neclintita si se straduieste sa faca ceea ce poate, dar nu izbuteste, are rangul celui care a implinit fapta in intregime.

„Calea de invinuire este numai impotriva celor care iti cer ingaduinta desi sunt bogati”, adica au puterea de a porni si nu au nicio scuza. Ei „s-au multumit sa fie impreuna cu cele ramase in urma”, precum femeile, copiii si cei asemenea lor. S-au multumit cu aceasta stare numai fiindca Allah „le-a pecetluit inimile”: binele nu mai patrunde in ele, iar ei nu mai vad ceea ce le foloseste in religie si in lume. „Asa ca ei nu stiu”, drept pedeapsa pentru ceea ce au savarsit.