At-Tawbah · 9:79–80

Versetele 79 la 80

Aceasta este inca una dintre faptele rusinoase ale ipocritilor. Allah sa-i urateasca! Ei nu lasau nicio chestiune dintre treburile Islamului si ale musulmanilor in care sa poata gasi un subiect de critica fara sa rosteasca vorbe rele si sa defaimeze, din nedreptate si dusmanie. Cand Allah si Trimisul Sau au indemnat la milostenie, musulmanii s-au grabit si au cheltuit din averile lor, fiecare dupa puterea sa: unii mult, iar altii putin. Ipocritii il defaimau pe cel care cheltuia mult, pretinzand ca urmareste numai sa fie vazut si sa-si dobandeasca renume. Celui sarac, care dadea putin, ii spuneau: „Allah nu are nevoie de milostenia acestuia.”

Allah Preainaltul a coborat: „Aceia care ii defaima”, adica ii ponegresc si ii critica, „pe credinciosii care dau de bunavoie milostenii”. Ei spun: acestia voiesc sa fie vazuti, urmaresc mandria si renumele. Ii defaima si „pe cei care nu gasesc decat rodul stradaniei lor”, care dau atat cat pot, spunand: Allah nu are nevoie de milostenia lor. „Si isi bat joc de ei. Allah Isi bate joc de ei si vor avea o pedeapsa dureroasa.”

Prin aceste vorbe ei au adunat mai multe lucruri oprite. Printre ele se afla urmarirea starilor credinciosilor, din dorinta de a gasi ceva prin care sa-i ponegreasca, desi Allah spune: „Cei carora le place ca rusinea sa se raspandeasca printre credinciosi vor avea o pedeapsa dureroasa” [an-Nur 24:19].

Printre ele se afla defaimarea credinciosilor din pricina credintei lor, ceea ce inseamna necredinta in Allah Preainaltul si ura fata de religie.

Printre ele se afla faptul ca defaimarea este oprita si este unul dintre pacatele mari atunci cand priveste lucrurile lumesti; cand priveste o fapta de adorare, este cu atat mai condamnabila.

Printre ele se afla faptul ca omul care Il asculta pe Allah si savarseste de bunavoie o fapta aleasa trebuie ajutat si incurajat sa o implineasca. Acestia au urmarit sa-i impiedice prin ceea ce spuneau despre ei, i-au ponegrit si i-au invinuit.

Printre ele se afla judecata lor asupra celui care cheltuia multa avere, socotindu-l fatarnic si doritor sa fie vazut. Aceasta este o greseala urata si o judecata asupra intentiilor ascunse si o banuiala rea. Ce rau poate fi mai mare decat acesta?

Printre ele se afla cuvintele spuse celui care dadea o milostenie mica: „Allah nu are nevoie de milostenia acestuia!” Intentia acestor cuvinte este falsa. Allah nu are nevoie nici de milostenia celui care da putin, nici de a celui care da mult; El nu are nevoie de locuitorii cerurilor si ai pamantului. Insa Allah Preainaltul le-a poruncit robilor ceea ce le este lor necesar. Chiar daca El nu are nevoie de ei, ei au nevoie de El: „Cine face bine cat greutatea unui atom il va vedea” [az-Zalzalah 99:7]. Aceste vorbe batjocoritoare ii descurajeaza in chip vadit pe oameni sa faca bine. De aceea, rasplata lor a fost potrivita faptei: Allah Isi bate joc de ei, iar ei vor avea o pedeapsa dureroasa.

„Cere iertare pentru ei sau nu cere iertare pentru ei; chiar daca ai cere iertare pentru ei de saptezeci de ori” este o formulare care accentueaza repetarea cererii, fara a stabili o limita numerica. „Allah nu-i va ierta”, asa cum spune in alt loc: „Este totuna pentru ei daca ceri iertare pentru ei sau nu ceri iertare pentru ei; Allah nu-i va ierta” [al-Munafiqun 63:6].

Apoi Allah arata cauza care impiedica iertarea: „Aceasta fiindca nu au crezut in Allah si in Trimisul Sau.” Cererea de iertare si nicio fapta nu-i folosesc necredinciosului cat timp ramane in necredinta. „Allah nu calauzeste poporul nelegiuit”, adica pe aceia pentru care nelegiuirea a devenit o insusire statornica: nu aleg nimic in locul ei si nu doresc nicio schimbare. Adevarul limpede le vine, dar ei il resping; drept pedeapsa, Allah nu-i mai calauzeste dupa aceea.