At-Tawbah · 9:73–74

Versetele 73 la 74

Allah Preainaltul ii spune Profetului Sau: „O, Profetule! Straduieste-te impotriva necredinciosilor si ipocritilor”, adica depune cea mai mare stradanie impotriva lor si fii aspru cu ei atunci cand situatia cere asprime. Aceasta stradanie cuprinde stradania prin mana si prin dovada, precum si prin limba. Cel dintre ei care se ridica la lupta impotriva musulmanilor este infruntat cu mana si cu limba, cu sabia si cu sulita.

Cel care se supune Islamului, traind sub ocrotirea musulmanilor sau sub un legamant, este infruntat prin argument si dovada, explicandu-i-se frumusetile Islamului si raul asocierii si al necredintei. Astfel sunt tratati in aceasta lume. In Viata de Apoi, „salasul lor este Iadul”, locul spre care se vor intoarce si din care nu vor iesi. „Ce rea destinatie!”

„Ei jura pe Allah ca nu au spus nimic, insa au rostit cuvantul necredintei.” Aici intra spusele unora dintre ei: „Daca ne intoarcem la Medina, cel mai puternic il va izgoni de acolo pe cel mai umil” [al-Munafiqun 63:8], precum si cuvintele de batjocura rostite pe rand de ei, prin care luau in ras religia si pe Trimis. Ori de cate ori aflau ca Profetul fusese instiintat, veneau la el si jurau pe Allah ca nu spusesera acele vorbe.

Allah le-a aratat minciuna: „insa au rostit cuvantul necredintei si au devenit necredinciosi dupa ce imbratisasera Islamul”. Islamul lor exterior de mai inainte ii scosese, in aparenta, din cercul necredintei, dar cuvantul rostit dupa aceea le-a anulat Islamul si i-a readus la necredinta. „Ei au uneltit ceea ce nu au izbutit.” Aceasta s-a intamplat cand au intentionat sa-l ucida pe Trimisul lui Allah in expeditia de la Tabuk. Allah l-a instiintat, iar el a poruncit unor oameni sa-i opreasca de la scopul lor.

„Nu au avut alt motiv de razbunare decat faptul ca Allah si Trimisul Sau i-au imbogatit din harul Lui”, dupa ce fusesera saraci si nevoiasi. Este deosebit de uimitor ca il defaimau pe cel care fusese pricina iesirii lor din intuneric la lumina si a imbogatirii lor dupa saracie. Nu ar fi meritat el ca ei sa-l cinsteasca, sa creada in el si sa-l preamareasca, atat din motive religioase, cat si din omenie?

Apoi Allah le infatiseaza cainta: „Daca se caiesc, va fi mai bine pentru ei”, fiindca cainta este temelia fericirii in aceasta lume si in Viata de Apoi. „Iar daca se intorc” de la cainta, „Allah ii va pedepsi cu o pedeapsa dureroasa in aceasta lume si in Viata de Apoi.” In aceasta lume vor avea grija, mahnire si intristare cand Allah Isi va sprijini religia, il va face biruitor pe Profetul Sau, iar ei nu vor atinge ceea ce urmaresc. In Viata de Apoi vor avea pedeapsa Focului.

„Ei nu vor avea pe pamant nici ocrotitor” care sa le carmuiasca treburile si sa le implineasca scopurile, „nici ajutor” care sa indeparteze de la ei ceea ce urasc. Cand sunt lipsiti de ocrotirea lui Allah, au parte de toate felurile de rau, pierdere, nefericire si privatiune.