At-Tawbah · 9:41–42

Versetele 41 la 42

Allah ii indeamna pe robii Sai credinciosi sa porneasca pe calea Sa: „Porniti, fie usori, fie ingreunati”, in greutate si usurinta, cu insufletire sau cu neplacere, pe caldura sau pe frig, in toate starile. „Si straduiti-va pe calea lui Allah cu averile si vietile voastre”, adica depuneti-va intreaga putere si cheltuiti-va averile si puneti-va vietile la dispozitie. Aceasta arata ca, dupa cum stradania cu propria persoana este obligatorie cand nevoia o cere, tot astfel este obligatorie si stradania cu averea.

„Aceasta este mai bine pentru voi, daca ati sti.” Stradania cu viata si averea este mai buna decat ramanerea in urma, fiindca in ea se afla buna placere a lui Allah, treptele inalte la El, sprijinirea religiei Sale si intrarea in randurile ostirii si taberei Sale.

„Daca ar fi fost un castig apropiat”, o prada lumeasca usor de dobandit, „si o calatorie usoara”, intr-un loc apropiat si simplu de ajuns, „te-ar fi urmat”, pentru ca greutatile ar fi fost putine. „Insa distanta li s-a parut prea lunga”: locul era departe si calatoria grea, astfel ca au ramas in urma. Aceasta nu este adevarata robie. Robul adevarat urmeaza porunca Domnului sau in orice stare si implineste adorarea fie ca este usoara, fie ca este grea.

„Ei vor jura pe Allah: Daca am fi putut, am fi pornit impreuna cu voi”, adica vor sustine prin juramant ca au avut o scuza si nu au fost in stare sa iasa. „Ei se nimicesc pe ei insisi” prin ramanerea in urma, minciuna si vestirea unui lucru neadevarat. „Iar Allah stie ca sunt mincinosi.”

Aceasta mustrare ii priveste pe ipocritii care au ramas in urma Profetului in expeditia de la Tabuk. Ei au adus scuze mincinoase, iar Profetul i-a iertat doar pe temeiul scuzelor lor, fara sa-i cerceteze ca sa se deosebeasca cel sincer de mincinos. De aceea Allah l-a mustrat pentru graba de a le primi scuzele.