At-Tawbah · 9:120–121

Versetele 120 la 121

Allah Preainaltul ii indeamna pe locuitorii Medinei luminate, dintre Muhajirun si Ansar, si pe beduinii din jurul ei care au intrat in Islam si s-au dovedit buni musulmani: „Nu se cuvenea locuitorilor Medinei si beduinilor din jurul lor sa ramana in urma Trimisului lui Allah.” Aceasta nu li se potrivea si nu se cuvenea starii lor.

„Si nici sa-si puna propriile vieti mai presus de viata lui”, prin odihna si liniste. Profetul este mai apropiat de credinciosi decat ei insisi, iar fiecare musulman trebuie sa fie gata sa-l apere cu propria viata si sa-l puna mai presus de propriul suflet. Semnul pretuirii si iubirii Trimisului, precum si al credintei depline in el, este ca omul sa nu ramana in urma atunci cand el porneste.

Apoi Allah pomeneste rasplata care ii indeamna sa porneasca: nici „setea”, nici „osteneala”, adica truda si greutatea, nici „foamea pe calea lui Allah” nu-i lovesc pe cei care lupta; ei nu „pasesc intr-un loc care ii manie pe necredinciosi”, prin patrunderea in tinuturile lor si stapanirea pamantului lor, si nu „dobandesc nimic de la vreun dusman”, precum infrangerea unei ostiri ori cete sau luarea prazii, „fara sa li se scrie prin aceasta o fapta dreapta”, fiindca acestea sunt urmele faptelor lor.

„Allah nu lasa sa se piarda rasplata celor care fac bine”, adica a celor care se grabesc sa implineasca porunca lui Allah si drepturile care le revin fata de El si fata de fapturi.

Apoi spune: „Ei nu cheltuiesc nimic, mic sau mare, si nu strabat nicio vale” in drumul lor spre dusman, „fara ca aceasta sa le fie scrisa, pentru ca Allah sa-i rasplateasca dupa cele mai bune fapte pe care le savarseau”. Aceste fapte intra in rasplata daca ei le savarsesc cu sinceritate fata de Allah si cu intentie buna.

In aceste versete se afla cel mai puternic indemn pentru suflete de a porni la Jihad pe calea lui Allah si de a nadajdui rasplata pentru greutatile care le lovesc. Prin acestea dobandesc trepte inalte, iar urmarile faptelor robului ii aduc o rasplata mare.