At-Tawbah · 9:117–118

Versetele 117 la 118

Allah Preainaltul vesteste, din Blandetea si binefacerea Sa, ca „S-a intors cu iertare spre Profet”, Muhammad, „spre Muhajirun si Ansar”. Le-a iertat alunecarile, le-a pastrat faptele bune si i-a ridicat la cele mai inalte trepte, fiindca au implinit fapte grele si anevoioase.

De aceea spune: „cei care l-au urmat in ceasul greutatii”, adica au pornit impreuna cu el sa lupte impotriva dusmanilor in expeditia de la Tabuk. Era o arsita cumplita, proviziile si animalele de calarit erau putine, iar dusmanii erau multi, imprejurari care ii indemnau sa ramana in urma.

Ei I-au cerut ajutor lui Allah si au pornit, „dupa ce inimile unei parti dintre ei aproape ca s-au abatut”, adica inimile lor aproape ca s-au inclinat spre tihna si odihna. Allah i-a intarit, i-a sprijinit si le-a dat putere.

Abaterea inimii este indepartarea ei de Calea Dreapta. Daca abaterea priveste temelia religiei, ea este necredinta; daca priveste legile si ramurile ei, judecata urmeaza acelui lucru de la care omul s-a abatut: fie a neglijat implinirea unei porunci, fie a implinit-o intr-un chip neconform Legii revelate.

„Apoi S-a intors spre ei cu iertare”, adica le-a primit cainta. „El este Cel Plin de bunatate si Indurator cu ei.” Din Bunatatea si Mila Sa fata de ei face parte faptul ca le-a daruit ajutorul de a se cai, le-a primit cainta si i-a statornicit in ea.

„Si spre cei trei care au fost lasati in urma”, adica de la iesirea impreuna cu musulmanii in acea expeditie. Ei erau Ka'b ibn Malik si cei doi tovarasi ai sai, iar istorisirea lor este cunoscuta in Sahih-uri si Sunan-uri¹⁷.

Ei au fost cuprinsi de o mahnire uriasa, „pana cand pamantul, cu toata intinderea lui, a devenit stramt pentru ei”, in pofida largimii si vastitatii lui, „iar sufletele lor au devenit stramte pentru ei”. Sufletele lor, cele mai iubite dintre toate lucrurile pentru ei, si spatiul larg, care de obicei nu devin stramte, s-au ingustat asupra lor. Aceasta nu se petrece decat din pricina unei tulburari ajunse la o intensitate si greutate ce nu pot fi exprimate, ca urmare a faptului ca au pus multumirea lui Allah si a Trimisului Sau mai presus de orice.

„Si au stiut ca nu exista adapost de Allah decat la El”, adica au fost siguri si au cunoscut starea lor: nimeni nu-i putea salva de greutate si nu exista scapare decat la Allah Singur, fara partener. Legaturile lor cu fapturile s-au rupt, s-au legat de Domnul lor, au fugit de la El catre El si au ramas in acea greutate aproape cincizeci de nopti.

„Apoi S-a intors spre ei cu iertare”, adica le-a ingaduit Tawbah si le-a dat ajutor pentru ea, „pentru ca ei sa se caiasca”; apoi Allah le-a primit cainta. „Allah este Primitorul caintei”, Cel care primeste neincetat cainta, iarta si trece peste alunecari si neajunsuri; El este „Induratorul”, a Carui mila mare coboara necontenit asupra robilor in toate timpurile si clipele, indreptandu-le treburile religiei si ale lumii.

Aceste versete arata ca Tawbah lui Allah asupra robului este una dintre cele mai inalte tinte si cele mai de seama finalitati. Allah a facut-o culmea la care ajung robii Sai alesi si le-a daruit-o atunci cand au savarsit faptele pe care El le iubeste si de care este multumit.

Din aceste versete se mai invata Blandetea lui Allah fata de ei si statornicirea lor in credinta in vremea greutatilor si a tulburarilor.

Adorarea grea pentru suflet are o virtute si un merit pe care alta adorare nu le are; cu cat greutatea este mai mare, cu atat rasplata este mai mare.

Tawbah lui Allah asupra robului este dupa masura regretului si a parerii lui de rau. Cel caruia nu-i pasa de pacat si nu se rusineaza atunci cand il savarseste are o cainta indoielnica, chiar daca pretinde ca este primita.

Semnul venirii binelui si al indepartarii greutatii este ca inima sa se lege cu desavarsire de Allah Preainaltul si sa se desprinda de fapturi.

Din Blandetea lui Allah fata de cei trei face parte ca i-a numit printr-un cuvant care nu-i face de rusine: „cei care au fost lasati in urma”. Acesta poate arata ca credinciosii i-au lasat in urma, ori ca hotararea asupra primirii sau respingerii scuzei lor a fost amanata. Nu a spus ca ei au ramas in urma din lipsa dorintei pentru bine.

Allah le-a daruit sinceritatea si a poruncit sa fie urmati in aceasta, spunand: