Al-A'raf · 7:103–170

Textul versetelor 103 la 170

Comentariul versetelor 103 la 107

Dupa acei mesageri, Allah l-a trimis pe Musa, cel caruia i-a vorbit nemijlocit, conducatorul maret si mesagerul nobil, la un neam tiranic, aspru si trufas: Faraon si capeteniile lui, dintre nobilii si fruntasii neamului. Musa le-a aratat semne marete ale lui Allah, cum nu se mai vazusera altele asemenea, „insa ei le-au tagaduit pe nedrept” si nu au crezut. Cel care tagaduieste asemenea semne este nedrept; ba mai mult, ei le-au respins din trufie.

„Priveste, asadar, cum a fost sfarsitul celor care raspandeau stricaciunea” si cum i-a nimicit Allah. „Au fost urmariti de blestem in aceasta lume si in Ziua Invierii. Ce rau este darul care li se da!” (Hud 11:99) Aceasta este istorisirea pe scurt, dupa care Allah o lamureste in amanunt.

„Musa a spus”, cand a venit la Faraon ca sa-l cheme la credinta: „O, Faraon! Eu sunt un mesager de la Domnul lumilor”, adica un trimis al Celui Maret, Domnul lumii de sus si al lumii de jos, Cel care le-a creat pe toate si le carmuieste in felurite chipuri. Din aceasta carmuire face parte faptul ca nu Si-a lasat creaturile fara indrumare, ci le-a trimis mesageri, vestitori ai bucuriei si avertizatori. Nimeni nu poate cuteza sa pretinda ca El l-a trimis, daca El nu l-a trimis cu adevarat.

Fiindca Allah este astfel si l-a ales pe Musa sa poarte mesajul Sau, lui Musa nu i se cuvenea sa minta despre El si nici sa spuna despre El altceva decat adevarul. Daca ar fi spus altceva, Allah i-ar fi grabit pedeapsa si l-ar fi apucat cu puterea si taria Sa.

Aceasta ar fi trebuit sa-i faca sa-l urmeze pe Musa si sa i se supuna, mai ales ca le adusese o dovada limpede de la Allah, care adeverea mesajul sau. Ei trebuiau sa implineasca cele doua mari cerinte ale mesajului: sa creada in el si sa-l urmeze, iar apoi sa-i elibereze pe Copiii lui Israel, neamul pe care Allah il alesese atunci mai presus de celelalte, urmasii profetilor si ai lui Ya'qub, dintre care era si Musa.

Faraon i-a spus: „Daca ai venit cu un semn, atunci adu-l, daca esti dintre cei care spun adevarul.” Musa si-a aruncat toiagul pe pamant „si, iata, el s-a facut un sarpe vadit”, un sarpe viu care se misca sub privirile lor.

Comentariul versetelor 108 la 112

„Si-a scos mana” din deschizatura vesmantului si, fara sa aiba vreo boala, „iata, ea era alba pentru cei care priveau”. Aceste doua semne marete aratau adevarul mesajului adus de Musa si dovedeau ca el era Mesagerul Domnului lumilor. Insa cei care nu cred nu vor crede, chiar daca le-ar veni toate semnele, pana cand vor vedea pedeapsa dureroasa.

De aceea, cand „capeteniile din neamul lui Faraon” au ramas uimite de semnele vazute, dar nu au crezut si au cautat o talmacire falsa, au spus: „Acesta este un vrajitor priceput”, adica foarte iscusit in vrajitorie.

Apoi i-au inspaimantat pe cei cu mintea slaba si pe cei nechibzuiti spunand: „El vrea sa va scoata din pamantul vostru”, adica sa va izgoneasca din patrie. „Ce porunciti?” Ei s-au sfatuit cu privire la ceea ce trebuiau sa faca impotriva lui Musa si la felul in care sa indeparteze ceea ce socoteau a fi raul lui. Daca semnul adus de el nu era intampinat de ceva care sa-l respinga si sa-l biruiasca, cei mai multi oameni aveau sa fie convinsi de el.

De aceea i-au spus lui Faraon: „Da-le ragaz lui si fratelui sau”, adica tine-i inchisi si da-le ragaz; „si trimite in cetati oameni care sa adune, ca sa-ti aduca orice vrajitor priceput”. Sa fie adusi vrajitorii cei mai iscusiti pentru a se impotrivi semnului adus de Musa.

Ei au cerut sa se hotarasca un timp si un loc de intalnire la care niciuna dintre parti sa nu lipseasca. „Musa a spus: Intalnirea voastra sa fie in ziua sarbatorii, iar oamenii sa fie adunati dimineata. Faraon s-a retras, si-a strans toate mijloacele, apoi a venit.” (Ta-Ha 20:59-60)

Comentariul versetelor 113 la 119

Vrajitorii au venit la Faraon cerandu-i o rasplata daca aveau sa biruiasca. Ei au spus: „Vom avea, oare, o rasplata daca noi vom fi biruitori?” Faraon a raspuns: „Da, si veti fi dintre cei apropiati.” Le-a fagaduit atat rasplata, cat si apropierea si cinstea de care aveau sa se bucure la el, ca sa-si dea toata silinta si sa faca tot ce puteau pentru a-l birui pe Musa.

Cand s-au intalnit cu Musa in fata unei multimi mari, vrajitorii au spus, aratandu-si increderea si dand de inteles ca nu se temeau de ceea ce adusese el: „O, Musa! Ori arunci tu” ceea ce ai, „ori vom fi noi cei care arunca.”

Musa a spus: „Aruncati voi”, pentru ca oamenii sa vada mai intai ceea ce aveau ei si apoi ceea ce avea Musa. „Cand au aruncat” funiile si toiegele lor, acestea au parut prin vraja lor niste serpi care se miscau. „Au vrajit ochii oamenilor, i-au inspaimantat si au adus o vraja puternica”, cum nu se mai vazuse pana atunci.

„I-am revelat lui Musa: Arunca-ti toiagul!” El l-a aruncat si toiagul s-a prefacut intr-un sarpe viu, care „inhitea ceea ce ei nascocisera”, adica minciunile si inchipuirile lor.

„Adevarul s-a statornicit” si s-a aratat limpede acelei adunari, „iar ceea ce faceau ei s-a dovedit zadarnic. Au fost biruiti acolo”, in acel loc, „si s-au intors umiliti” si infranti. Falsitatea lor s-a risipit, vraja le-a fost nimicita si nu au ajuns la tinta pe care nadajduiau sa o atinga.

Cei care recunosc cel mai bine adevarul intr-o asemenea imprejurare sunt chiar vrajitorii, deoarece ei cunosc feluritele vraji si amanuntele lor, necunoscute celorlalti oameni. De aceea au inteles ca ceea ce vazusera era un semn maret dintre semnele lui Allah, pe care niciun om nu il putea savarsi.

Comentariul versetelor 120 la 122

„Vrajitorii au cazut prosternandu-se” si au spus: „Credem in Domnul lumilor, Domnul lui Musa si al lui Harun”, adica au crezut in semnele limpezi cu care fusese trimis Musa.

Comentariul versetelor 123 la 124

Faraon le-a spus amenintandu-i pentru credinta lor: „Ati crezut in El inainte ca eu sa va ingadui?” Tiranul voia sa stapaneasca faptele si cuvintele oamenilor. In mintea lui si a supusilor sai se statornicise ca el trebuia ascultat, ca poruncile lui trebuiau implinite si ca nimeni nu avea voie sa se impotriveasca vorbelor sau judecatii sale.

Cand oamenii ajung la un asemenea grad de supunere fata de un conducator, neamurile slabesc: isi pierd ratiunea si puterea si nu mai sunt in stare sa-si apere drepturile. De aceea Allah spune despre Faraon: „El si-a facut neamul nechibzuit, iar ei l-au ascultat.” (az-Zukhruf 43:54)

Aici Allah ne vesteste ca Faraon a spus: „Ati crezut in El inainte ca eu sa va ingadui?”, adica: aceasta este o purtare urata din partea voastra si o cutezanta impotriva mea. Apoi a incercat sa-si insele neamul si a spus: „Acesta este un viclesug pe care l-ati uneltit in cetate ca sa-i scoateti din ea pe locuitorii sai.” El pretindea ca Musa, mai-marele lor, ii invatase vrajitoria si ca toti se intelesesera sa se lase biruiti de el, pentru ca el sa iasa invingator, ei sa-l urmeze, iar apoi oamenii, sau cei mai multi dintre ei, sa le urmeze pilda si sa-i izgoneasca pe locuitorii cetatii.

Aceasta era o minciuna. Faraon si oricine cunostea imprejurarea stiau ca Musa nu se intalnise niciodata cu vreunul dintre vrajitori. Ei fusesera chemati si alesi de Faraon si de trimisii lui. Ceea ce adusese Musa era un semn de la Allah, iar vrajitorii isi dadusera toata silinta sa-l biruiasca, insa nu izbutisera. Adevarul li s-a aratat si ei l-au urmat.

Faraon i-a amenintat: „Veti afla voi curand” ce pedeapsa va va ajunge. „Va voi taia mainile si picioarele in crucis.” Tiranul a pretins ca ei raspandeau stricaciunea pe pamant si ca le va aplica pedeapsa obisnuita a celor care fac aceasta: taierea mainii drepte si a piciorului stang. „Apoi va voi rastigni” pe trunchiurile palmierilor, chipurile pentru a-i face de rusine, „pe toti”, fara sa lase pe vreunul dintre ei neincercat de aceasta pedeapsa.

Comentariul versetelor 125 la 126

Vrajitorii care au crezut i-au spus lui Faraon, cand i-a amenintat: „Noi la Domnul nostru ne vom intoarce.” Nu ne pasa de pedeapsa ta, caci ceea ce se afla la Allah este mai bun si mai trainic. Fa, asadar, ceea ce voiesti.

„Tu ne invinuiesti numai” - ce greseala ai gasit la noi, pentru care ne mustri si ne ameninti? Nu am savarsit nicio greseala, afara de faptul „ca am crezut in semnele Domnului nostru cand au venit la noi”. Daca aceasta este o vina pentru care meritam mustrarea si pedeapsa, atunci aceasta este vina noastra.

Apoi L-au chemat pe Allah, cerandu-I statornicie si rabdare: „Doamne al nostru, revarsa asupra noastra rabdare”, adica daruieste-ne rabdare din belsug. Forma nehotarata a cuvantului arab arata marimea ei. Aceasta era o incercare grea, care ducea la pierderea vietii si cerea multa rabdare pentru statornicie si liniste in credinta si pentru indepartarea spaimei. „Si fa-ne sa murim musulmani”, supusi poruncii Tale si urmandu-l pe mesagerul Tau. Se pare ca Faraon si-a dus amenintarea la indeplinire, iar Allah i-a tinut statornici in credinta.

Comentariul versetelor 127 la 129

Faraon, capeteniile lui si oamenii de rand care le urmau se trufeau fata de semnele lui Allah si le respingeau din nedreptate si mandrie. Ei l-au atatat pe Faraon impotriva lui Musa, pretinzand ca mesajul lui era minciuna si stricaciune: „Ii vei lasa pe Musa si pe neamul sau sa raspandeasca stricaciunea pe pamant”, adica sa-i cheme pe oameni la Allah, la purtari alese si la fapte bune? Aceasta era adevarata indreptare a pamantului, in vreme ce calea lor era stricaciunea; nedreptii insa nu tin seama de ceea ce spun.

„Si sa te paraseasca pe tine si divinitatile tale”, adica Musa sa te respinga pe tine si divinitatile tale, sa-i opreasca pe oameni sa va urmeze si sa le inchida aceasta cale.

Faraon a raspuns ca ii va tine pe Copiii lui Israel alaturi de Musa intr-o stare care sa-i impiedice sa se inmulteasca, pentru ca el si neamul sau sa fie, dupa pretentia lui, feriti de raul lor. „Ii vom ucide pe fiii lor si le vom lasa in viata femeile”: nu le vom omori pe femei, iar astfel vom opri inmultirea lor si ii vom folosi pe cei ramasi, silindu-i sa faca tot ceea ce voim. „Noi avem putere deplina asupra lor” si ei nu au nicio cale de a iesi de sub stapanirea noastra. Aceasta era culmea tiraniei, a trufiei si a cruzimii lui Faraon.

„Musa i-a spus neamului sau”, sfatuindu-i in acea imprejurare in care nu puteau face nimic si nu aveau puterea sa se impotriveasca: „Cereti ajutorul lui Allah”, bizuiti-va pe El pentru a dobandi ceea ce va foloseste si pentru a indeparta ceea ce va vatama. Incredeti-va in Allah si aveti convingerea ca El va va ajuta sa ajungeti la ceea ce urmariti. „Si fiti rabdatori” cu ceea ce v-a lovit si asteptati izbavirea.

„Pamantul este al lui Allah”, nu al lui Faraon si al neamului sau, ca ei sa faca in el tot ceea ce doresc. „El il da mostenire cui voieste dintre robii Sai”, trecandu-l de la unii la altii potrivit vointei si intelepciunii Sale. Sfarsitul bun este al celor care se tem de Allah. Chiar daca sunt incercati pentru o vreme, potrivit intelepciunii lui Allah, izbanda le va apartine in cele din urma: „Iar sfarsitul bun este al celor care se tem de El.”

Aceasta este datoria robului: cand poate folosi mijloace pentru a indeparta raul altora, sa faca tot ceea ce ii sta in putere. Daca nu poate, trebuie sa rabde, sa ceara ajutorul lui Allah si sa astepte izbavirea.

„Ei au spus” lui Musa, plangandu-se de asuprirea si raul pe care le indurasera de la Faraon: „Am fost chinuiti si inainte sa vii la noi”, cand ne supuneau chinului greu, ne ucideau fiii si ne lasau femeile in viata, „si dupa ce ai venit”, caci acelasi chin a continuat.

Musa le-a dat nadejdea izbavirii: „Se poate ca Domnul vostru sa-l nimiceasca pe dusmanul vostru si sa va faca urmasi pe pamant”, dandu-va putere si stapanire asupra lui, „ca sa vada cum veti lucra”: veti fi multumitori sau nerecunoscatori? Aceasta a fost o fagaduinta pe care Allah a implinit-o la timpul voit de El.

Comentariul versetului 130

Allah Preainaltul arata cum s-a purtat cu oamenii lui Faraon in aceasta ultima perioada, potrivit randuielii Sale fata de neamuri: i-a incercat cu lipsuri si suferinta, pentru ca ei sa se smereasca, asa cum s-a aratat la versetul 94 si in cele ce urmeaza.

„I-am incercat pe oamenii lui Faraon cu ani de seceta”, adica prin uscaciune si foamete, „si cu imputinarea roadelor”, pentru ca ei sa inteleaga ca ceea ce ii lovise era o mustrare de la Allah si sa-si paraseasca necredinta. Dar aceasta nu le-a fost de folos, ci au staruit in nedreptate si stricaciune.

Comentariul versetelor 131 la 135

„Cand le venea binele”, adica rodnicia si hrana imbelsugata, „spuneau: Acesta ni se cuvine”, socotind ca il meritau, fara sa-I multumeasca lui Allah pentru el. „Iar cand ii lovea un rau”, adica foametea si seceta, „il socoteau semn rau de la Musa si de la cei care erau cu el”. Ei spuneau ca toate acestea li se intamplasera numai din pricina venirii lui Musa si a faptului ca il urmasera Copiii lui Israel.

Allah spune insa: „Oare nu numai la Allah se afla ceea ce le era hotarat?” Tot ceea ce ii lovea venea prin hotararea si puterea Lui, nu asa cum pretindeau ei. Pacatele si necredinta lor erau adevarata pricina. „Insa cei mai multi dintre ei nu stiau” si tocmai de aceea spuneau asemenea vorbe.

Ei i-au aratat lui Musa ca vor starui in falsitatea lor si nu o vor parasi: „Orice semn ne-ai aduce ca sa ne vrajesti prin el, noi tot nu vom crede in tine.” In mintile lor se statornicise ca Musa era vrajitor; de aceea, orice semn le-ar fi adus, il socoteau vraja si refuzau sa creada in el si in cuvintele lui. Aceasta era culmea incapatanarii: ajunsesera intr-o stare in care pentru ei era totuna daca semnele veneau sau nu.

„Am trimis asupra lor potopul”, o apa multa care le-a inecat pomii si culturile si le-a adus mare vatamare; „lacustele”, care le mancau roadele, culturile si plantele; „paduchii” - s-a spus ca erau lacuste mici, dar sensul vadit este cel al paduchilor cunoscuti; „broastele”, care le umpleau vasele si le pricinuiau neplacere si mare rau; „si sangele” - fie sangerarea din nas, fie, dupa cum au spus multi talmacitori, prefacerea apei pe care o beau in sange, astfel incat nu aveau alta bautura si nu puteau gati decat cu sange.

Acestea erau „semne deslusite”, dovezi limpede deosebite care aratau ca ei minteau si nedreptateau si ca mesajul adus de Musa era adevarul. „Insa ei s-au trufit” cand au vazut semnele „si au fost un neam nelegiuit” chiar si inainte de venirea lor. De aceea Allah i-a pedepsit lasandu-i in ratacirea si abaterea lor.

„Cand pedeapsa a cazut asupra lor” - prin pedeapsa se poate intelege molima, asa cum au spus multi talmacitori, sau semnele pomenite: potopul, lacustele, paduchii, broastele si sangele, fiecare dintre ele venind asupra lor drept pedeapsa - ei au spus: „O, Musa! Cheama-L pentru noi pe Domnul tau, prin legamantul pe care l-a facut cu tine.” Ei au cerut mijlocirea lui Musa in virtutea revelatiei si a Legii pe care Allah i le incredintase.

„Daca indepartezi pedeapsa de la noi, vom crede negresit in tine si ii vom trimite cu tine pe Copiii lui Israel.” Ei minteau, caci urmareau numai sa scape de pedeapsa care ii lovise si credeau ca, daca aceasta era ridicata, nicio alta pedeapsa nu avea sa vina asupra lor.

„Dar cand am indepartat pedeapsa de la ei pana la un soroc la care aveau sa ajunga”, adica pana la termenul hotarat de Allah pentru ei. Indepartarea pedepsei nu era definitiva, ci doar vremelnica. Atunci „isi incalcau fagaduinta” facuta lui Musa, prin care se obligasera sa creada in el si sa-i trimita pe Copiii lui Israel. Nu au crezut si nu i-au eliberat, ci au ramas in necredinta si ratacire si au continuat sa-i asupreasca pe Copiii lui Israel.

Comentariul versetelor 136 la 137

„Ne-am razbunat pe ei” cand a sosit timpul nimicirii lor. Allah i-a poruncit lui Musa sa-i scoata pe Copiii lui Israel noaptea si l-a instiintat ca Faraon si ostile lui ii vor urmari. „Faraon a trimis in cetati oameni care sa adune” (ash-Shu'ara 26:53) si sa-i stranga pe oameni pentru urmarirea Copiilor lui Israel.

Ei le-au spus: „Acestia sunt numai o ceata mica si ne-au infuriat, iar noi suntem cu totii pregatiti.” Allah continua: „Astfel i-am scos din gradini si izvoare, din comori si din locuri alese. Asa a fost, iar Noi le-am dat acestea ca mostenire Copiilor lui Israel. Ei i-au ajuns la rasaritul soarelui. Cand cele doua cete s-au vazut, insotitorii lui Musa au spus: Vom fi prinsi! El a spus: Nicidecum! Domnul meu este cu mine si ma va calauzi. I-am revelat lui Musa: Loveste marea cu toiagul tau! Ea s-a despicat, iar fiecare parte era asemenea unui munte urias. I-am apropiat acolo pe ceilalti. L-am salvat pe Musa si pe toti cei care erau cu el, apoi i-am inecat pe ceilalti.” (ash-Shu'ara 26:54-66)

Aici Allah spune: „I-am inecat in mare, fiindca au tagaduit semnele Noastre si au ramas nepasatori fata de ele”, adica pentru ca respinsesera semnele lui Allah si se abatusera de la adevarul pe care acestea il aratau.

„I-am facut pe oamenii care fusesera asupriti” - Copiii lui Israel, care fusesera robi ai oamenilor lui Faraon si fusesera supusi chinului greu - „sa mosteneasca partile de rasarit si de apus ale pamantului”. Aici este vorba despre pamantul Egiptului, unde fusesera asupriti si umiliti, iar Allah le-a dat putere asupra lui in intregime.

„Pe care l-am binecuvantat. Cuvantul cel bun al Domnului tau s-a implinit pentru Copiii lui Israel datorita rabdarii lor”, atunci cand Musa le spusese: „Cereti ajutorul lui Allah si fiti rabdatori. Pamantul este al lui Allah si El il da mostenire cui voieste dintre robii Sai, iar sfarsitul bun este al celor care se tem de El.” (al-A'raf 7:128)

„Iar Noi am nimicit ceea ce faureau Faraon si neamul sau”: cladirile marete si locuintele frumoase „si ceea ce inaltau”. Allah spune: „Iata casele lor ramase pustii din pricina nedreptatii lor. In aceasta se afla un semn pentru oamenii care stiu.” (an-Naml 27:52)

Comentariul versetelor 138 la 140

„I-am trecut pe Copiii lui Israel prin mare”, dupa ce Allah ii salvase de dusmanul lor, Faraon si neamul lui, si ii nimicise pe acestia sub privirile lor. Apoi „ei au venit”, adica au trecut, „la un neam care staruia langa idolii sai”, ramanand langa ei, cautand binecuvantarea lor si adorandu-i.

Din nestiinta si nechibzuinta, dupa toate semnele lui Allah pe care le vazusera, ei i-au spus profetului lor Musa: „O, Musa! Fa-ne si noua o divinitate, asa cum au ei divinitati”, adica randuieste-ne sa luam idoli drept divinitati, asa cum fac acesti oameni. Musa le-a spus: „Voi sunteti un neam nestiutor.” Ce nestiinta poate fi mai mare decat a celui care nu-L cunoaste pe Domnul si Creatorul sau si vrea sa-I puna alaturi pe unii care nu au nicio putere sa aduca folos ori rau, sa dea moarte ori viata si sa invie?

De aceea Musa le-a spus: „Ceea ce urmeaza acestia va fi nimicit, iar ceea ce fac este zadarnic”, deoarece invocarea acelor divinitati era desarta, iar acestea erau desarte in ele insele. Atat fapta, cat si tinta ei erau zadarnice.

„Sa caut pentru voi alta divinitate in afara de Allah?” Sa caut pentru voi o divinitate alta decat Allah, Singurul vrednic de adorare, desavarsit in Esenta, atributele si faptele Sale? „Desi El v-a ales mai presus de toate lumile?” Aceasta cerea sa raspundeti binefacerii si alegerii Sale prin multumire, adorandu-L numai pe El si lepadandu-va de tot ceea ce este chemat in afara Lui.

Comentariul versetului 141

Apoi Allah le aminteste binefacerea Sa: „Cand v-am izbavit de oamenii lui Faraon”, adica de Faraon si neamul lui, „care va supuneau celui mai rau chin”, facandu-va sa gustati pedeapsa cea mai aspra: „ii ucideau pe fiii vostri si le lasau in viata pe femeile voastre. In aceasta”, adica in izbavirea de chinul lor, „a fost o mare incercare de la Domnul vostru”. Cuvantul arab bala' poate insemna si binefacere, iar atunci sensul este: o binefacere mare de la Domnul vostru. Se poate referi si la incercarea grea a chinului la care ii supuneau Faraon si neamul lui. Dupa ce Musa i-a povatuit si le-a amintit acestea, ei au renuntat la cererea lor urata.

Comentariul versetelor 142 la 143

Dupa ce Si-a desavarsit binefacerea asupra lor, izbavindu-i de dusman si statornicindu-i pe pamant, Allah a voit sa o intregeasca prin pogorarea Cartii care cuprindea randuielile religioase si credintele drepte. I-a randuit lui Musa un soroc de treizeci de nopti si l-a implinit cu alte zece, ajungand la patruzeci. Aceasta pentru ca Musa sa se pregateasca pentru intalnirea cu Allah si pentru ca pogorarea Cartii sa aiba pentru ei o mare insemnatate, iar ei sa o astepte cu dor.

Cand Musa a plecat la locul si timpul randuite de Domnul sau, i-a spus lui Harun, lasandu-l in fruntea Copiilor lui Israel din grija si mila fata de ei: „Tine-mi locul in neamul meu”, tine-mi locul printre ei si poarta-te cu ei asa cum m-am purtat eu; „indreapta lucrurile”, urmand calea care aduce indreptare si pace; „si nu urma calea celor care raspandesc stricaciunea” prin pacate.

„Cand Musa a venit la sorocul Nostru”, timpul randuit pentru pogorarea Cartii, „iar Domnul sau i-a vorbit” prin cuvintele revelatiei Sale, prin porunci si opriri, Musa a tanjit sa-L vada pe Allah. Dorul lui izvora din iubirea fata de Domnul sau si din dorinta de a-L privi.

El a spus: „Doamne al meu, arata-Te mie ca sa Te privesc!” Allah a spus: „Nu Ma vei vedea”, adica nu esti in stare sa Ma vezi acum. Allah i-a creat pe oameni in aceasta lume intr-o alcatuire care nu le ingaduie aceasta si ei nu pot indura vederea Lui. Aceasta nu inseamna ca oamenii Paradisului nu-L vor vedea.

Textele coranice si hadithurile profetice arata ca oamenii Paradisului Il vor vedea pe Domnul lor si se vor bucura privind la Fata Sa cea nobila. Allah ii va crea acolo intr-o alcatuire desavarsita, in care vor putea sa-L vada.

De aceea, in acest verset Allah a legat vederea Lui de o conditie: ca muntele sa ramana neclintit. El i-a lamurit lui Musa de ce nu-i raspundea cererii: „Dar priveste muntele. Daca el va ramane neclintit la locul sau” cand Allah i Se va arata, „atunci Ma vei vedea.”

„Cand Domnul sau S-a aratat muntelui” din stanca tare, „l-a prefacut in pulbere”, iar el s-a naruit asemenea nisipului, neputand indura aratarea lui Allah si neputand ramane neclintit. „Musa a cazut lesinat” din pricina celor vazute.

I-a devenit limpede ca, daca muntele nu putea indura vederea lui Allah, el cu atat mai putin ar fi putut-o indura. De aceea I-a cerut Domnului sau iertare pentru cererea nepotrivita si a spus: „Slava Tie!” Te socotesc mai presus de orice lipsa si tagaduiesc tot ceea ce nu se potriveste Maretiei Tale. „Ma caiesc inaintea Ta” pentru toate pacatele si pentru lipsa mea de cuviinta fata de Tine, „si sunt cel dintai dintre credinciosi”, adica si-a innoit credinta, pentru ca Allah i-o desavarsise prin cunoasterea lucrului pe care nu-l stiuse inainte.

Comentariul versetelor 144 la 146

Cand nu i-a ingaduit sa-L vada, desi Musa tanjise dupa aceasta, Allah i-a daruit mult bine si i-a spus: „O, Musa! Eu te-am ales mai presus de oameni”, te-am ales, te-am deosebit si te-am cinstit cu binefaceri si virtuti mari, „prin mesajele Mele”, pe care nu le daruiesc decat celor mai alesi dintre oameni, „si prin vorbirea Mea” fara mijlocitor. Aceasta vorbire nemijlocita este cinstea prin care Musa a fost deosebit si cunoscut intre fratii sai dintre mesageri.

„Tine, asadar, ceea ce ti-am dat” dintre binefaceri. Primeste cu inima deschisa poruncile si opririle Mele, accepta-le si supune-te lor. „Si fii dintre cei multumitori” lui Allah pentru alegerea si binecuvantarea ta.

„I-am scris pe Table povata despre toate lucrurile” de care au nevoie robii, indemnandu-i la fapte bune si avertizandu-i impotriva faptelor rele, „si lamurire pentru toate”: randuieli, credinte, purtari si norme de buna-cuviinta.

„Tine-le cu tarie”, adica straduieste-te sa le statornicesti, „si porunceste-i neamului tau sa urmeze ceea ce este mai bun in ele.” Este vorba despre poruncile obligatorii si cele recomandate, caci acestea sunt cele mai bune lucruri cuprinse in ele. Aceasta dovedeste ca poruncile lui Allah, in toate Legile revelate, sunt desavarsite, drepte si bune.

„Va voi arata salasul celor nelegiuiti”, dupa ce Allah i-a nimicit si le-a lasat locuintele ca invatatura pentru cei veniti dupa ei, pentru ca dreptcredinciosii calauziti si smeriti sa ia aminte.

Cat despre ceilalti, Allah spune: „Ii voi indeparta de la semnele Mele”, adica de la luarea invataturii din semnele aflate in lume si in ei insisi si de la intelegerea versetelor Cartii, pe „cei care se trufesc pe pamant fara drept”: cei care se poarta cu mandrie fata de robii lui Allah, fata de adevar si fata de cel care l-a adus.

Pe cel care are aceasta insusire, Allah il lipseste de mult bine, il paraseste, iar el nu intelege din semnele lui Allah ceea ce i-ar fi de folos. Dimpotriva, poate ajunge sa inteleaga lucrurile pe dos si sa socoteasca raul drept bine.

„Chiar daca vad fiecare semn, ei nu cred in el”, pentru ca se abat, se impotrivesc semnelor si se ridica impotriva lui Allah si a Mesagerului Sau. „Daca vad calea calauzirii”, calea dreapta care duce la Allah si la Paradisul Sau, „nu o iau drept cale” si nu doresc sa o urmeze. „Iar daca vad calea ratacirii”, calea abaterii care duce la Iad, „o iau drept cale.”

Pricina acestei abateri este ca „au tagaduit semnele Noastre si au ramas nepasatori fata de ele”. Tagaduirea semnelor lui Allah, nepasarea fata de mesaj si dispretuirea lui i-au facut sa aleaga drumul ratacirii si sa paraseasca drumul calauzirii.

Comentariul versetului 147

„Cei care au tagaduit semnele Noastre”, semnele marete care dovedesc adevarul mesajului cu care i-am trimis pe mesagerii Nostri, „si intalnirea din Viata de Apoi, faptele lor sunt zadarnice”, fiindca nu au o temelie si le lipseste conditia necesara: credinta in semnele lui Allah si in rasplata Sa.

„Oare vor fi ei rasplatiti altfel decat dupa ceea ce faceau?” Adica: oare zadarnicirea faptelor lor si ajungerea la contrariul celor urmarite de ei nu sunt tocmai rasplata pentru ceea ce faceau? Faptele celui care nu crede in Ziua de Apoi nu sunt savarsite cu nadejdea unei rasplati si nu au o tinta spre care sa se indrepte; de aceea ele se risipesc si devin zadarnice.

Comentariul versetelor 148 la 149

„Dupa plecarea lui Musa, neamul sau a facut din podoabele lor un vitel, un trup care scotea un muget.” As-Samiri l-a facut, a aruncat peste el un pumn din urma lasata de mesager, iar el a ajuns sa scoata un muget si un sunet. Ei l-au adorat si l-au luat drept divinitate. As-Samiri a spus: „Aceasta este divinitatea voastra si divinitatea lui Musa, dar el a uitat” (Ta-Ha 20:88), adica Musa a uitat-o si a plecat sa o caute. Aceasta venea din nechibzuinta si lipsa lor de pricepere. Cum au putut sa-L confunde pe Domnul pamantului si al cerurilor cu un vitel, una dintre cele mai neinsemnate fapturi?

De aceea Allah a aratat ca vitelul nu avea nicio insusire si nicio fapta care sa-i dea vreun drept la adorare: „Oare nu vedeau ca el nu le vorbea?” Lipsa vorbirii este un neajuns mare; oamenii sunt mai desavarsiti decat acest animal sau trup neinsufletit care nu vorbeste. „Si nu-i calauzea pe nicio cale”, adica nu le putea arata o cale religioasa si nu le putea aduce vreun folos lumesc. Ratiunea si firea sanatoasa recunosc de la sine ca luarea drept divinitate a unei fiinte care nu vorbeste, nu aduce nici folos, nici vatamare este cea mai desarta dintre desertaciuni si cea mai nechibzuita dintre nechibzuinte.

De aceea Allah a spus: „L-au luat drept divinitate si au fost nedrepti.” Ei au pus adorarea in alt loc decat cel cuvenit si I-au facut lui Allah un asociat pentru care El nu pogorase nicio dovada. In aceasta se afla dovada ca cel care tagaduieste vorbirea lui Allah tagaduieste insusirile proprii divinitatii lui Allah, fiindca El a aratat ca lipsa vorbirii este un neajuns care il face pe cel mut nevrednic de divinitate.

Cand Musa s-a intors la neamul sau si i-a gasit in aceasta stare, le-a aratat ratacirea lor. „Au fost cuprinsi de cainta”, adica au fost coplesiti de tristete si parere de rau pentru ceea ce facusera, „si au vazut ca ratacisera”. Atunci s-au smerit inaintea lui Allah si au spus: „Daca Domnul nostru nu are mila de noi”, calauzindu-ne catre El, daruindu-ne izbanda in adorarea Sa si ajutandu-ne la faptele bune, „si nu ne iarta” adorarea vitelului, „vom fi negresit dintre cei pierduti” in lumea aceasta si in Viata de Apoi.

Comentariul versetelor 150 la 154

„Cand Musa s-a intors la neamul sau, maniat si mahnit”, adica plin de manie si indignare fata de ei, din marea sa grija, sinceritate si mila pentru neamul sau, el a spus: „Ce rau ati facut in lipsa mea!” Ce stare rea ati ajuns sa aveti in lipsa mea, una care duce la pieire vesnica si nefericire neintrerupta. „Ati vrut sa grabiti porunca Domnului vostru?” El va fagaduise pogorarea Cartii, dar voi v-ati grabit, potrivit gandului vostru stricat, si ati savarsit aceasta fapta urata.

„A aruncat Tablele” din pricina maniei, „l-a apucat pe fratele sau” Harun „de cap” si de barba „si l-a tras spre el”. I-a spus: „Ce te-a oprit, cand i-ai vazut ratacind, sa ma urmezi? Te-ai razvratit fata de porunca mea?” (Ta-Ha 20:92-93), caci ii spusese: „Tine-mi locul in neamul meu, indreapta lucrurile si nu urma calea celor care raspandesc stricaciunea.” (al-A'raf 7:142)

Harun a raspuns: „O, fiu al mamei mele! Nu ma apuca de barba si nici de cap. M-am temut sa nu spui: Ai adus dezbinare intre Copiii lui Israel si nu ai tinut seama de cuvantul meu.” (Ta-Ha 20:94) Aici Allah ne spune ca Harun a zis: „O, fiu al mamei mele!”, ca sa-i induioseze inima pomenind-o numai pe mama lor, desi ei erau frati buni, avand acelasi tata si aceeasi mama.

„Oamenii m-au coplesit”, adica m-au dispretuit atunci cand le-am spus: „O, neam al meu! Prin acesta ati fost numai incercati. Domnul vostru este Cel Milostiv. Urmati-ma, asadar, si ascultati porunca mea!” (Ta-Ha 20:90) „Si aproape ca m-au ucis”; sa nu crezi, prin urmare, ca am fost nepasator. „Nu le da dusmanilor prilej sa se bucure de necazul meu”, mustrandu-ma ori facandu-mi rau, fiindca dusmanii doresc cu ardoare sa gaseasca la mine o greseala sau sa ma vada poticnindu-ma. „Si nu ma socoti impreuna cu oamenii nedrepti”, purtandu-te cu mine asa cum te porti cu ei.

Musa a regretat atunci graba cu care se purtase fata de fratele sau, inainte de a-i cunoaste dezvinovatirea, crezand ca el fusese nepasator. A spus: „Doamne al meu, iarta-ma pe mine si pe fratele meu” Harun „si primeste-ne in mila Ta”, adica inconjoara-ne cu ea din toate partile. Mila Ta este o cetate puternica ce pazeste de toate relele si cuprinde tot binele si toata bucuria. „Caci Tu esti Cel mai Milostiv dintre cei milostivi”: esti mai milostiv cu noi decat orice altcineva, mai milostiv decat tatii nostri, mamele noastre, copiii nostri si chiar decat noi insine.

Apoi Allah Preainaltul a lamurit starea adoratorilor vitelului: „Pe cei care au luat vitelul drept divinitate”, adica l-au luat ca dumnezeu, „ii va ajunge mania Domnului lor si umilinta in viata lumeasca”, fiindca L-au maniat pe Domnul lor si au nesocotit porunca Sa. „Astfel ii rasplatim pe cei care nascocesc minciuni.” Orice nascocitor care minte despre Allah si pune pe seama religiei Sale cuvinte pe care El nu le-a spus va avea parte de mania lui Allah si de umilire in viata lumeasca.

Mania lui Allah i-a ajuns cand Musa le-a poruncit sa se omoare unii pe altii, iar Allah nu S-a multumit pentru ei cu altceva. Unii i-au ucis pe altii, astfel ca au fost multi morti; apoi Allah le-a primit cainta. De aceea El a pomenit dupa aceasta o regula generala, pentru ei si pentru altii: „Cat despre cei care savarsesc fapte rele”, cum ar fi asocierea de parteneri lui Allah, pacate mari si mici, „apoi se caiesc”, regretand ceea ce au facut, parasind pacatul si hotarandu-se sa nu se intoarca la el, „si cred” in Allah si in tot ceea ce El a poruncit sa fie crezut. Credinta nu este deplina fara faptele inimii si faptele madularelor care izvorasc din ea.

„Domnul tau este dupa aceea”, adica dupa cainta de faptele rele si intoarcerea la ascultare, „Atoateiertator”: iarta faptele rele si le sterge, chiar daca ar fi atat de multe incat sa umple pamantul; si „Indurator”: primeste cainta, ii da robului izbanda de a face bine si ii primeste faptele.

„Cand mania lui Musa s-a potolit”, adica atunci cand s-a linistit, a cunoscut starea in care se afla si s-a ocupat de lucrurile cele mai importante, „el a luat Tablele” pe care le aruncase, fiindca aveau o insemnatate si o valoare uriasa. „In scrierea lor”, adica in continutul lor, „se aflau calauzire si mila”: calauzire din ratacire, lamurirea adevarului fata de falsitate, a faptelor bune fata de cele rele si indrumarea spre cele mai alese fapte, purtari si bune randuieli; si mila si fericire pentru cei care lucrau potrivit lor si le cunosteau randuielile si intelesurile.

Nu oricine primeste calauzirea si mila lui Allah. Le primesc si li se supun numai cei care „se tem de Domnul lor”. Celui care nu se teme de Allah si nici de infatisarea inaintea Sa, ele nu-i sporesc decat trufia si abaterea, iar prin ele se statorniceste dovada lui Allah impotriva lui.

Comentariul versetelor 155 la 157

Cand Copiii lui Israel s-au cait si si-au venit in fire, „Musa a ales din neamul sau saptezeci de barbati” dintre cei mai alesi, ca sa ceara iertare pentru neamul lor inaintea Domnului. Allah le-a randuit un soroc la care sa vina. Cand au venit, ei au spus: „O, Musa, arata-ni-L pe Allah deslusit!” (an-Nisa' 4:153) Au cutezat astfel fata de Allah cu mare indrazneala si lipsa de cuviinta, iar „cutremurul i-a cuprins”; au cazut si au pierit.

Musa a ramas smerit, rugandu-L staruitor pe Allah si spunand: „Doamne al meu! Daca ai fi voit, i-ai fi nimicit mai inainte”, inainte sa vina aici ca sa ceara iertare pentru neamul lor, ajungand insa ei insisi nedrepti, „si pe mine impreuna cu ei. Ne vei nimici pentru ceea ce au facut cei nechibzuiti dintre noi?” Adica cei slabi la minte si lipsiti de cumpatare. Musa s-a dezvinovatit aratand ca aceia care cutezasera sa rosteasca aceasta cerere aveau minti slabe si lipsite de judecata care sa-i opreasca de la vorbele si faptele lor; ei fusesera supusi unei incercari primejdioase pentru credinta.

De aceea a spus: „Aceasta nu este decat incercarea Ta, prin care il ratacesti pe cine voiesti si il calauzesti pe cine voiesti. Tu esti Ocrotitorul nostru, asadar iarta-ne si ai mila de noi, caci Tu esti Cel mai bun dintre iertatori.” Tu esti Cel mai bun dintre cei care iarta, Cel mai vrednic sa arate mila si Cel mai darnic dintre cei care daruiesc.

Parca Musa spunea: tinta noastra, a tuturor, Doamne, este sa ramanem in ascultarea Ta si sa credem in Tine. Cel intelept, cumpatat si calauzit de Tine ramane pe calea dreapta; cei cu mintea slaba, nechibzuiti si atinsi de ispita au facut ceea ce au facut. Totusi, Tu esti Cel mai Milostiv dintre cei milostivi si Cel mai bun dintre iertatori; iarta-ne si ai mila de noi.

Allah i-a raspuns, i-a readus la viata si le-a iertat pacatele. La sfarsitul rugii sale, Musa a spus: „Randuieste-ne bine in aceasta lume”, adica stiinta folositoare, inzestrare imbelsugata si fapte bune, „si in Viata de Apoi”, adica binele pe care Allah l-a pregatit pentru aliatii Sai drepti. „Caci noi ne-am intors la Tine cu cainta”: ne recunoastem lipsurile si ne intoarcem la Tine in toate treburile noastre.

Allah a spus: „Cu pedeapsa Mea il lovesc pe cine voiesc” dintre cei nefericiti care se expun cauzelor pedepsei, „iar mila Mea cuprinde toate lucrurile” din lumea de sus si din lumea de jos, pe cel drept si pe cel pacatos, pe credincios si pe necredincios. Nu exista nicio faptura la care sa nu ajunga mila lui Allah si pe care sa nu o cuprinda bunatatea si binefacerea Sa. Mila aparte, care aduce fericirea in lumea aceasta si in Viata de Apoi, nu este insa pentru oricine.

Despre aceasta mila aparte Allah spune: „O voi randui celor care se tem de Mine”, parasind pacatele mici si mari, „dau zakat-ul” obligatoriu celor indreptatiti sa-l primeasca „si cred in semnele Noastre”. Credinta deplina in semnele lui Allah cuprinde cunoasterea intelesului lor si lucrarea potrivit lor; aici intra urmarea Profetului, in faptele exterioare si in cele launtrice, in temeliile religiei si in ramurile ei.

„Celor care il urmeaza pe Mesager, Profetul nestiutor de carte”: aceasta precizare il deosebeste de ceilalti profeti. Acesta este Muhammad ibn 'Abdullah ibn 'Abdul-Muttalib. Contextul vorbeste despre Copiii lui Israel: credinta lor in Profetul Muhammad este conditia prin care devin credinciosi, iar cei care cred in el si il urmeaza au parte de mila pe care Allah a randuit-o pentru ei.

El este numit „nestiutor de carte” pentru ca era dintre arabi, comunitatea nestiutoare de carte, care nu scria si nu citea si care nu avusese inaintea Coranului o Carte revelata. Ei „il gasesc scris la ei in Tora si in Evanghelie”, cu numele si insusirile lui. Cea mai insemnata dintre aceste insusiri este ceea ce el porunceste si opreste: „le porunceste ceea ce este drept”, tot ceea ce este cunoscut ca bun, folositor si drept, „si le opreste ceea ce este rau”, tot ceea ce ratiunile si firile sanatoase cunosc drept urat.

El le porunceste rugaciunea, zakat-ul, postul, pelerinajul, pastrarea legaturilor de rudenie, bunatatea fata de parinti, vecini si robi, facerea de bine tuturor fapturilor, sinceritatea, castitatea, dreptatea, bunele sfaturi si altele asemenea. El ii opreste de la asocierea de parteneri lui Allah, uciderea fara drept, preacurvie, bauturi ametitoare, nedreptate fata de fapturi, minciuna, nelegiuire si altele asemenea.

Cea mai mare dovada ca el este Mesagerul lui Allah este chemarea lui, ceea ce porunceste si opreste si ceea ce ingaduie si interzice. „Le ingaduie lucrurile bune” dintre mancaruri, bauturi si relatii conjugale „si le opreste lucrurile murdare” dintre mancaruri, bauturi, relatii, vorbe si fapte. „Le ridica povara si lanturile care erau asupra lor”: religia lui este usoara si ingaduitoare, fara greutati, poveri ori randuieli apasatoare.

„Cei care cred in el, il cinstesc”, il respecta si il pretuiesc, „il sprijina si urmeaza lumina pogorata impreuna cu el”, Coranul care lumineaza intunericul indoielilor si al nestiintei si care trebuie urmat cand parerile se deosebesc, „acestia sunt cei care vor izbandi”. Ei dobandesc binele lumii acesteia si al Vietii de Apoi si sunt salvati de raul amandurora, fiindca au implinit cea mai mare cauza a izbandei.

Cei care nu cred in acest Profet nestiutor de carte, nu-l cinstesc, nu-l sprijina si nu urmeaza lumina pogorata impreuna cu el sunt cei pierduti. Fiindca versetul de mai inainte ii chema pe oamenii Torei, Copiii lui Israel, sa-l urmeze pe Profet si s-ar fi putut crede ca numai lor le era poruncita credinta in el, versetul urmator arata ca urmarea lui este obligatorie pentru toti oamenii.

Comentariul versetului 158

„Spune: O, oameni! Eu sunt Mesagerul lui Allah pentru voi toti”, arabi si nearabi, Oameni ai Cartii si ceilalti. El este Mesagerul Celui „caruia Ii apartine stapanirea cerurilor si a pamantului”, Cel care le carmuieste prin hotararile Sale universale si prin Legile Sale religioase. Din aceasta carmuire face parte faptul ca v-a trimis un Mesager maret, ca sa va cheme la Allah si la Paradisul Sau si sa va avertizeze de tot ceea ce va indeparteaza de El si de Paradisul Sau.

„Nu exista alta divinitate vrednica de adorare in afara de El”: nimeni nu este adorat pe drept in afara de Allah Singur, fara asociat, iar felul adorarii Lui nu poate fi cunoscut decat prin mesagerii Sai. „El da viata si da moarte”: dintre carmuirile Sale universale fac parte viata si moartea, in care nimeni nu-I este partas. El a facut moartea o punte si o trecere spre salasul vesnic; cel care crede in Viata de Apoi a crezut neindoielnic in mesajul lui Muhammad.

„Credeti, asadar, in Allah si in Mesagerul Sau, Profetul nestiutor de carte”, printr-o credinta a inimii care cuprinde faptele inimii si ale madularelor, „care crede in Allah si in cuvintele Sale”, adica credeti in acest Mesager ale carui convingeri si fapte sunt drepte, „si urmati-l, pentru ca voi sa fiti calauziti” spre calea cea dreapta in treburile religiei si ale vietii. Daca nu il urmati, veti rataci mult.

Comentariul versetelor 159 la 160

„In neamul lui Musa se afla o comunitate care calauzeste prin adevar si judeca drept prin el.” Ei ii invata pe oameni adevarul, le dau verdicte religioase si judeca intre ei cu dreptate in toate treburile lor. Allah spune in alt loc: „Am facut dintre ei conducatori care calauzeau dupa porunca Noastra, fiindca au fost rabdatori si au crezut cu tarie in semnele Noastre.” (as-Sajdah 32:24)

Aceasta arata virtutea comunitatii lui Musa: Allah a randuit in ea oameni calauziti, care ii calauzeau pe ceilalti dupa porunca Sa. Versetul indeparteaza impresia gresita care s-ar putea naste din versetele anterioare, unde Allah a pomenit unele dintre cusururile Copiilor lui Israel, potrivnice desavarsirii si calauzirii. Cineva ar putea crede ca acestea ii cuprindeau pe toti, astfel ca Allah a aratat ca printre ei se afla si o comunitate dreapta, calauzita, care ii calauzea pe altii.

„I-am impartit in douasprezece triburi, comunitati deosebite”, adica douasprezece triburi ai caror membri se cunosteau si traiau in armonie; urmasii fiecaruia dintre fiii lui Ya'qub alcatuiau un trib. „I-am revelat lui Musa, cand neamul sau i-a cerut apa”, adica i-au cerut sa se roage lui Allah pentru apa din care sa bea ei si turmele lor, fiindca se aflau, iar Allah stie mai bine, intr-un loc cu putina apa.

Allah i-a revelat lui Musa, raspunzand cererii lor: „Loveste stanca cu toiagul tau!” Poate fi vorba despre o anumita stanca sau despre orice stanca, cuvantul avand sens general. El a lovit-o si „din ea au tasnit douasprezece izvoare”, cu apa curgatoare. „Fiecare comunitate si-a cunoscut locul de baut” randuit pentru fiecare dintre cele douasprezece triburi. Fiecaruia i s-a dat un izvor pe care il cunostea, astfel ca s-au putut bucura de liniste si au scapat de inghesuiala, imbranceala si cearta. Aceasta a fost o binefacere deplina de la Allah.

„Am intins deasupra lor umbra norilor”, care ii aparau de arsita soarelui, „si am pogorat peste ei mana”, care este dulce, „si prepelitele”, o specie dintre cele mai bune pasari, cu o carne foarte gustoasa. Allah le-a daruit deopotriva umbra, apa de baut si hrana buna, dulciuri si carne, ca sa se bucure de odihna si liniste.

Li s-a spus: „Mancati din lucrurile bune cu care v-am inzestrat.” Cand nu I-au multumit lui Allah si nu au implinit ceea ce le poruncise, „ei nu Ne-au nedreptatit pe Noi, ci pe ei insisi se nedreptateau”, lipsindu-se de mult bine si expunandu-se raului si maniei. Asa s-au purtat in tot timpul sederii lor in pustiu.

Comentariul versetelor 161 la 162

„Cand li s-a spus: Locuiti in aceasta cetate”, intrati in ea si luati-o drept patrie si locuinta. Cetatea era Aelia, Ierusalimul. „Si mancati din ea de oriunde voiti”: avea multi pomi, roade imbelsugate si o viata buna si indestulata, astfel ca li s-a ingaduit sa manance din ea de oriunde doreau.

„Spuneti”, cand intrati pe poarta, „Iertare!”, adica: sterge-ne pacatele si iarta-ne; „si intrati pe poarta prosternandu-va”, smerindu-va inaintea Domnului vostru, supunandu-va maretiei Sale si multumindu-I pentru binefacere. El le-a poruncit smerenia si cererea iertarii si le-a fagaduit in schimb iertarea pacatelor si rasplata in lumea aceasta si in Viata de Apoi: „Va vom ierta pacatele si le vom spori rasplata celor care savarsesc binele.”

Ei nu s-au supus poruncii divine. „Cei nedrepti dintre ei au schimbat cuvantul”, s-au razvratit fata de Allah si au luat usor porunca Sa, schimbandu-l „cu altul decat cel care li se spusese”. In loc sa ceara iertare spunand hittah, au spus habbah fi sha'irah, „un bob de orz”. Daca au schimbat cuvantul, desi rostirea lui era usoara, erau cu atat mai gata sa schimbe fapta; de aceea au intrat pe poarta tarandu-se pe sezut.

„Iar Noi am trimis asupra lor”, cand au incalcat porunca lui Allah si I s-au razvratit, „o pedeapsa din cer”, o osanda grea, fie molima, fie o alta pedeapsa cereasca. Allah nu i-a nedreptatit, ci pedeapsa a venit „pentru nedreptatea lor”.

Comentariul versetului 163

„Intreaba-i”, adica intreaba-i pe Copiii lui Israel, „despre cetatea aflata langa mare”, pe tarm, si despre incalcarea lor si felul in care Allah i-a pedepsit, „cand incalcau Sabatul”. Allah le poruncise sa cinsteasca Sabatul, sa-l respecte si sa nu pescuiasca in acea zi, apoi i-a pus la incercare.

Pestii veneau „in ziua Sabatului, ivindu-se la suprafata”, in numar mare, la suprafata marii, „iar in celelalte zile nu veneau”: pestii se ascundeau in mare, iar oamenii nu-i mai vedeau. „Astfel ii incercam din pricina nelegiuirii lor.” Nelegiuirea lor a fost cauza pentru care Allah i-a incercat si i-a expus acestei ispite. Daca nu ar fi fost nelegiuiti, Allah i-ar fi crutat si nu i-ar fi supus incercarii si raului.

Ei au recurs la viclesug pentru a ocoli interdictia. Sapau gropi pentru pesti si intindeau plase. Sambata, pestii veneau si cadeau in gropi si plase; ei nu-i scoteau atunci, ci duminica. Aceasta s-a raspandit intre ei, iar oamenii s-au impartit in trei grupuri.

Comentariul versetelor 164 la 166

Cei mai multi au incalcat interdictia cu indrazneala si pe fata. Un grup le-a interzis in mod vadit si i-a mustrat. Un alt grup a socotit ca mustrarea facuta de cei care opreau raul era de ajuns si le-a spus: „De ce povatuiti un neam pe care Allah il va nimici sau il va pedepsi cu o pedeapsa aspra?” Parca spuneau: nu este niciun folos sa-i povatuiti pe cei care au incalcat hotarele lui Allah, nu asculta niciun sfatuitor sincer si staruie in abaterea lor; Allah ii va rasplati neindoielnic, fie nimicindu-i, fie trimitand asupra lor o pedeapsa grea.

Grupul care mustra a raspuns: ii povatuim si ii oprim „ca sa avem dezvinovatire inaintea Domnului vostru”, pentru ca noi sa nu fim invinuiti, „si poate ca ei se vor teme”, adica poate vor parasi pacatul. Nu ne pierdem nadejdea in calauzirea lor; poate povata le va fi de folos si mustrarea va avea efect asupra lor. Scopul cel mai insemnat al mustrarii raului este dezvinovatirea si statornicirea dovezii impotriva celui povatuit, poate ca Allah il va calauzi si el va implini porunca ori va parasi lucrul oprit.

„Cand au uitat povata care li se daduse”, au parasit ceea ce li se amintise si au staruit in abatere si incalcare. „I-am salvat” de pedeapsa „pe cei care opreau raul”. Asa este randuiala lui Allah cu robii Sai: atunci cand vine pedeapsa, El ii salveaza pe cei care poruncesc binele si opresc raul. „Si i-am cuprins pe cei nedrepti”, adica pe cei care incalcasera Sabatul, „cu o pedeapsa cumplita”, aspra, „pentru nelegiuirea lor”.

Talmacitorii au pareri diferite despre celalalt grup, care le spusese mustratorilor: „De ce povatuiti un neam pe care Allah il va nimici sau il va pedepsi cu o pedeapsa aspra?” Se pare ca si ei au fost dintre cei salvati, fiindca Allah a pomenit pieirea numai a nedreptilor si nu a spus ca acestia erau nedrepti. Aceasta arata ca pedeapsa i-a cuprins numai pe cei care incalcasera Sabatul.

Mai mult, poruncirea binelui si oprirea raului sunt o obligatie comunitara: daca unii o implinesc, ceilalti sunt scutiti de ea. Acestia s-au multumit cu fapta celor care au mustrat si, prin cuvintele „De ce povatuiti un neam pe care Allah il va nimici sau il va pedepsi cu o pedeapsa aspra?”, si-au aratat si ei dezaprobarea. Aceasta dovedeste ca ii urau pentru faptele lor si credeau ca Allah ii va pedepsi aspru.

„Cand au staruit cu trufie in ceea ce le fusese oprit”, s-au impietrit si nu s-au supus, nici nu au luat aminte, „le-am spus”, prin hotararea care se implineste: „Fiti maimute dispretuite!” Ei s-au prefacut in maimute cu ingaduinta lui Allah, iar Allah i-a indepartat de mila Sa. Apoi El arata umilirea si injosirea celor ramasi.

Comentariul versetelor 167 la 170

„Cand Domnul tau a vestit”, a facut cunoscut si a declarat, „ca va trimite impotriva lor, pana in Ziua Invierii, pe cineva care sa-i supuna celui mai rau chin”, adica sa-i umileasca si sa-i injoseasca. „Domnul tau este grabnic la pedeapsa” fata de cel care I se razvrateste, astfel ca poate grabi pedeapsa lui in lumea aceasta, „dar El este si Atoateiertator si Indurator” fata de cel care se caieste si se intoarce la El: ii iarta pacatele, ii acopera neajunsurile, ii primeste faptele de adorare si il rasplateste in multe chipuri.

Allah a implinit asupra lor amenintarea Sa: au ramas in umilire, sub stapanirea altora; nu li se ridica vreun steag si nu primesc biruinta.

„I-am imprastiat pe pamant in comunitati”, i-am despartit si risipit dupa ce fusesera adunati. „Printre ei sunt oameni drepti”, care implinesc drepturile lui Allah si ale robilor Sai, „iar altii sunt altfel”, adica nu sunt drepti: unii sunt cumpatati, iar altii se nedreptatesc pe ei insisi.

„I-am incercat”, potrivit randuielii Noastre, „cu bine si cu rau”, prin usurinta si greutate, „pentru ca ei sa se intoarca” de la faptele rele si sa urmeze calauzirea pentru care au fost creati. Ei au ramas astfel: unii drepti, altii rai, iar altii intre acestea, pana cand le-a urmat o generatie la care raul s-a inmultit.

Acei urmasi „au mostenit Cartea”: ei au devenit cei la care oamenii se adresau in privinta ei si au ajuns sa o talcuiasca dupa poftele lor. Li se dadeau bani ca sa rosteasca judecati nedrepte, iar mita s-a raspandit intre ei. „Ei apuca bunurile trecatoare ale acestei lumi si spun”, marturisind ca fapta era pacat si nedreptate: „Vom fi iertati.” Aceasta nu era o adevarata cerere de iertare. Daca ar fi fost, ar fi regretat, ar fi parasit fapta si s-ar fi hotarat sa nu se intoarca la ea. Insa, daca le venea un alt castig trecator sau o alta mita, il apucau si pe acela.

Au vandut semnele lui Allah pentru un pret neinsemnat si au schimbat ceea ce era mai bun cu ceea ce era mai prejos. Allah i-a mustrat pentru indrazneala lor: „Oare nu s-a luat de la ei legamantul Cartii, ca nu vor spune despre Allah decat adevarul?” De ce spun despre Allah ceea ce nu este adevarat, urmandu-si poftele si inclinatiile?

„Si au cercetat ceea ce se afla in ea.” Ei au studiat Cartea, astfel ca nu aveau nicio nelamurire; au savarsit fapta in chip voit, cunoscand-o bine. Aceasta face pacatul mai mare, vina mai grea si pedeapsa mai indreptatita. Cauza era mintea lor neputincioasa si nechibzuinta, fiindca dadeau intaietate lumii acesteia fata de Viata de Apoi.

De aceea Allah a spus: „Salasul Vietii de Apoi este mai bun pentru cei care se tem de Allah” si se feresc de ceea ce El le-a oprit: mancarurile dobandite si consumate ca mita pentru a judeca impotriva revelatiei lui Allah si toate celelalte lucruri interzise. „Oare nu pricepeti?” Nu aveti oare o minte cumpanita cu care sa deosebiti ce trebuie pus pe primul loc de ceea ce este mai putin insemnat, ce trebuie ales mai intai de ceea ce trebuie lasat in urma? Una dintre insusirile cele mai mari ale ratiunii este privirea la urmari. Cum poate fi socotit intelept cel care priveste numai la un folos apropiat, neinsemnat si trecator, pierzand o fericire mare si vesnica?

Oamenii cu adevarat rationali sunt cei despre care Allah spune: „cei care se tin cu tarie de Carte si implinesc rugaciunea”. Ei se tin de ea prin stiinta si fapta, cunosc randuielile si istorisirile ei, iar aceasta este dintre cele mai nobile stiinte. Lucreaza potrivit poruncilor care aduc bucurie, fericire si indreptare in lumea aceasta si in Viata de Apoi.

Una dintre cele mai mari porunci de care trebuie sa se tina este implinirea rugaciunii, in aspectele ei exterioare si launtrice. Allah a pomenit-o in mod deosebit pentru virtutea si nobletea ei, fiindca este cumpana credintei si pentru ca implinirea ei cheama la implinirea celorlalte acte de adorare.

Fiindca toate faptele lor sunt spre indreptare, Allah spune: „Noi nu lasam sa se piarda rasplata celor care indreapta lucrurile”, a celor care aduc indreptare prin vorbele, faptele si intentiile lor, indreptandu-se pe ei insisi si pe ceilalti. Acest verset si cele asemanatoare arata ca Allah i-a trimis pe mesageri pentru indreptare, nu pentru stricaciune, pentru folos, nu pentru vatamare, si pentru binele lumii acesteia si al Vietii de Apoi. Cu cat un om aduce mai multa indreptare, cu atat este mai aproape de urmarea lor.