Al-Haqqah · 69:25–37

Versetele 25 la 37

Acestia sunt cei nefericiti. Li se vor da in mainile stangi cartile in care sunt cuprinse faptele lor rele, pentru a-i deosebi prin umilire, rusine si dezvaluirea ticalosiei lor. Din pricina grijii, amaraciunii si durerii, unul dintre ei va spune: „O, de nu mi s-ar fi dat cartea mea”, fiindca ea ii vesteste intrarea in Foc si pierderea vesnica. „Si de n-as fi stiut care este socoteala mea!” Adica: de-as fi fost cu totul uitat, fara sa fi fost inviat si chemat sa dau socoteala! De aceea, el spune: „O, de-ar fi fost moartea sfarsitul!” Adica: de-ar fi fost moartea mea o moarte dupa care nu mai este inviere!

Apoi se va uita la averea si puterea sa si va vedea ca ele sunt o nenorocire pentru el. Nu a trimis nimic din ele inainte pentru Viata de Apoi si nici nu i-ar folosi la ceva daca ar incerca sa se rascumpere cu ele de pedeapsa. El va spune: „Averea mea nu mi-a fost de niciun folos.” Nu mi-a folosit nici in aceasta lume, fiindca nu am trimis nimic din ea inainte, nici in Viata de Apoi, fiindca vremea in care imi putea fi de folos a trecut. „Puterea mea s-a dus”: a disparut si s-a destramat. Nu i-au fost de folos ostirile, multimea, numarul, inzestrarea si nici marele sau prestigiu. Toate s-au dus precum vantul, iar din pricina lor el a pierdut prilejurile de castig si foloasele, care au fost inlocuite de griji, amaraciune si dureri.

Atunci se va porunci pedepsirea lui, iar pazitorilor neinduplecati si aspri ai Iadului li se va spune: „Prindeti-l si puneti-i un lant la gat!” Adica: puneti-i in jurul gatului un lant care sa-l stranga. „Apoi aruncati-l in Focul Iadului!”, adica faceti-l sa se rasuceasca in jarul si flacarile lui. „Apoi legati-l intr-un lant lung de saptezeci de coti”, unul dintre lanturile Iadului, de o fierbinteala cumplita. „Legati-l” inseamna sa-l insirati in el, astfel incat lantul sa-i intre prin sezut, sa-i iasa prin gura si sa fie atarnat de el. El va fi chinuit neincetat prin aceasta pedeapsa ingrozitoare. Ce cumplite sunt chinul si pedeapsa si ce mare este durerea starnita de mustrare si repros!

Pricina care l-a adus in acest loc este ca „el nu credea in Allah, Cel Maret”: nu credea in Domnul sau si se impotrivea trimisilor Sai si adevarului cu care venisera. „Si nu indemna la hranirea sarmanului”: in inima sa nu era mila prin care sa-i compatimeasca pe saraci si nevoiasi. Nu-i hranea din averea sa si nici nu-i indemna pe altii sa-i hraneasca, fiindca inima sa nu avea nimic care sa-l opreasca de la aceasta nepasare.

Caci fericirea se sprijina pe doua lucruri, care formeaza temelia ei: sinceritatea fata de Allah, a carei obarsie este credinta in Allah, si bunatatea fata de fapturi, in toate formele ei. Printre cele mai insemnate se afla indepartarea nevoii celor lipsiti, prin hranirea lor cu ceea ce le sustine viata. Acestia insa nu au nici sinceritate, nici bunatate; de aceea au ajuns sa merite ceea ce au meritat.

„Astazi nu are aici”, adica in Ziua Invierii, „niciun apropiat”: nicio ruda si niciun prieten care sa mijloceasca pentru el, ca sa scape de pedeapsa lui Allah sau sa dobandeasca rasplata Lui. „Mijlocirea nu foloseste inaintea Lui decat celui caruia El ii ingaduie” [Saba 34:23]. „Cei nedrepti nu vor avea niciun prieten apropiat si niciun mijlocitor caruia sa i se dea ascultare” [Ghafir 40:18]. Nu va avea „nici alta hrana decat puroi”, adica puroiul locuitorilor Focului, de o fierbinteala si o amaraciune cumplite, cu miros urat si gust rau. Aceasta mancare respingatoare nu o mananca „decat pacatosii”, care s-au abatut de la calea cea dreapta si au urmat toate drumurile care i-au dus la Iad. De aceea au meritat pedeapsa dureroasa.