Al-Qalam · 68:17–33

Versetele 17 la 33

Allah Preainaltul spune: Noi i-am incercat pe acesti oameni care tagaduiesc adevarul, le-am dat ragaz si i-am inzestrat cu ceea ce am voit din avere, fii, viata lunga si altele asemenea, potrivite poftelor lor. Nu am facut aceasta pentru ca ei ar fi cinstiti inaintea Noastra, ci poate fi o atragere treptata spre pieire, fara ca ei sa-si dea seama. Amagirea lor prin acestea este asemenea amagirii stapanilor gradinii, care erau partasi la ea, atunci cand pomii au rodit, fructele s-au copt si a venit vremea culesului. Ei erau siguri ca roadele le stau la indemana si se afla sub puterea lor si ca nu exista nimic care sa-i opreasca sa le culeaga. De aceea au jurat, fara sa faca vreo exceptie, ca le vor culege dis-de-dimineata. Nu stiau ca Allah ii pandeste si ca pedeapsa ii va ajunge pe neasteptate si va veni inaintea lor la gradina.

„Insa o nenorocire de la Domnul tau a trecut peste ea”, adica o pedeapsa a coborat asupra ei noaptea, „in timp ce ei dormeau”, a nimicit-o si a distrus-o. „Iar ea a ajuns asemenea noptii intunecate”, adica intunecata ca noaptea, iar pomii si roadele au disparut.

Aceasta s-a intamplat fara ca ei sa-si dea seama de nenorocirea care se abatuse asupra lor. De aceea, cand s-a facut dimineata, s-au strigat unii pe altii, spunand: „Porniti devreme spre ogorul vostru, daca vreti sa-i culegeti roadele!”

„Au pornit”, indreptandu-se spre ea, „soptindu-si unii altora” despre oprirea dreptului lui Allah Preainaltul si spunand: „Sa nu intre astazi in ea, la voi, niciun sarman!” Adica au plecat devreme, inainte ca oamenii sa se raspandeasca, si s-au indemnat unii pe altii sa-i lipseasca pe cei saraci si nevoiasi. Din pricina zgarceniei si a grijii lor peste masura, sopteau aceste cuvinte, temandu-se sa nu-i auda cineva si sa-i instiinteze pe saraci.

„Au pornit devreme”, in aceasta stare urata, de impietrire si lipsa de mila, „hotarati sa opreasca daruirea si socotindu-se in stare”, adica hotarati sa retina si sa impiedice dreptul lui Allah, siguri ca sunt in stare sa faca aceasta.

„Cand au vazut-o” in starea pe care Allah a descris-o, asemenea noptii intunecate, „au spus”, din nedumerire si tulburare: „Ne-am ratacit!”, adica ne-am abatut de la ea; poate ca aceasta este alta gradina. Cand au cercetat si si-au venit in fire, au spus: „Ba nu, suntem lipsiti de roade!” Atunci au stiut ca aceea era o pedeapsa.

„Cel mai cumpatat dintre ei a spus”, adica cel mai drept si cu cea mai buna purtare dintre ei: „Nu v-am spus eu: De ce nu-L preamariti pe Allah?” Adica sa-L socotiti mai presus de ceea ce nu I se cuvine, printre care se afla si gandul vostru ca puterea voastra este de sine statatoare. Daca ati fi facut exceptia, spunand: „Daca Allah voieste”, si ati fi pus vointa voastra sub vointa Lui, nu vi s-ar fi intamplat ceea ce vi s-a intamplat.

„Ei au spus: Slava Domnului nostru! Noi am fost nedrepti!” Adica si-au indreptat greseala dupa aceasta, insa dupa ce pedeapsa se abatuse asupra gradinii lor si nu mai putea fi ridicata. Totusi, poate ca aceasta preamarire si recunoasterea propriei nedreptati le-au folosit la usurarea pacatului si au fost o cainta.

De aceea au simtit o mare parere de rau si „s-au intors unii spre altii, mustrandu-se” pentru ceea ce savarsisera. „Au spus: Vai noua! Noi am incalcat masura!”, adica am depasit hotarul in privinta dreptului lui Allah si a dreptului robilor Sai. „Poate ca Domnul nostru ne va da in schimb una mai buna decat aceasta. Spre Domnul nostru ne indreptam nadajdea.” Ei au nadajduit ca Allah le va da in loc ceva mai bun si au fagaduit ca se vor indrepta catre Allah cu dorinta si ca vor starui in rugaciunea catre El in aceasta lume. Daca au fost asa cum au spus, atunci se pare ca Allah le-a dat in aceasta lume ceva mai bun in locul ei. Caci celui care Il cheama pe Allah cu sinceritate, se indreapta catre El cu dorinta si nadajduieste in El, Allah ii daruieste ceea ce cere.

Allah Preainaltul a spus, aratand gravitatea celor petrecute: „Astfel este pedeapsa!”, adica pedeapsa din aceasta lume pentru cel care savarseste ceea ce o atrage. Allah ii ia lucrul prin care s-a razvratit si s-a semetit si pentru care a ales viata lumeasca, lipsindu-l de el tocmai cand are cea mai mare nevoie de el. „Iar pedeapsa Vietii de Apoi este mai mare” decat pedeapsa acestei lumi, „daca ar sti!” Cel care stie aceasta este indemnat sa se fereasca de orice pricina care atrage pedeapsa si il lipseste de rasplata.