Al-An'am · 6:46–50

Versetele 46 la 50

Asa cum Allah Singur creeaza si carmuieste lucrurile, tot asa El Singur are dreptul la dumnezeire si adorare. Daca ar lua auzul si vederea oamenilor si le-ar pecetlui inimile, astfel incat sa nu mai auda, sa nu mai vada si sa nu mai inteleaga, nicio dumnezeire in afara Lui nu le-ar putea reda acestea. Daca numai Allah poate face aceasta, cum pot adora alaturi de El fiinte care nu au putere sa faca nimic decat cu voia lui Allah?

Aceasta este o dovada a tawhidului si a falsitatii shirkului. Allah talcuieste semnele in felurite chipuri si aduce diferite exemple, pentru ca adevarul sa se arate si calea nelegiuitilor sa fie cunoscuta. Cu toate acestea, dupa asemenea lamurire deplina, ei se abat de la semnele lui Allah si se intorc de la ele.

„Daca pedeapsa lui Allah ar veni asupra voastra pe neasteptate sau pe fata”, adica fara veste ori dupa semne care v-ar face sa-i cunoasteti apropierea, cine ar fi nimicit in afara nedreptilor? Ei au facut sa vina pedeapsa prin nedreptatea si incapatanarea lor. Sa se pazeasca omul de staruinta in nedreptate, fiindca ea duce la pierzare vesnica si nefericire.

Allah arata esenta mesajului adus de trimisi: vestirea bucuriei si avertizarea. Aceasta cere sa se arate cine aduce vestea buna, ce anume se vesteste si prin ce fapte ajunge robul sa se bucure de ea. De asemenea, trebuie aratat cine avertizeaza, cui ii este adresat avertismentul, despre ce avertizeaza si ce fapte fac ca amenintarea cu pedeapsa sa i se aplice celui care le savarseste.

Potrivit raspunsului la chemare, oamenii se impart in doua: cei care cred in Allah, in ingerii Sai, in Cartile Sale, in trimisii Sai si in Ziua de Apoi si isi indreapta credinta, faptele si intentiile; acestia nu se vor teme de ceea ce vine si nu se vor intrista pentru ceea ce a trecut. Cei care tagaduiesc semnele vor fi ajunsi de pedeapsa din pricina nelegiuirii lor.

Allah ii porunceste Profetului, pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa, sa le spuna celor care cer semne ori pretind ca el ii cheama sa-l ia drept dumnezeu in afara lui Allah: „Eu nu va spun ca la mine se afla vistieriile lui Allah”, adica cheile hranei si milei Sale, „nici ca eu cunosc nevazutul”. Toate acestea Ii apartin lui Allah: mila pe care El o deschide oamenilor nu poate fi oprita, iar ceea ce El opreste nu poate fi trimis dupa aceea. El Singur cunoaste nevazutul si vazutul si nu descopera taina Sa nimanui, in afara trimisului pe care il alege.

„Nici nu va spun ca sunt inger”, inzestrat cu putere de actiune si tarie. Nu pretind o treapta mai inalta decat cea pe care Allah mi-a randuit-o. „Eu nu urmez decat ceea ce imi este revelat”: cel mai inalt lucru pe care il afirm despre mine este ca urmez revelatia, lucrez dupa ea pentru mine si ii chem pe toti oamenii la acelasi lucru.

Odata cunoscuta treapta Trimisului, de ce s-ar certa cineva cu el sau i-ar cere ceva ce nu pretinde ca are? Este omul obligat sa faca un lucru pentru care nu sustine ca are mijloace? De ce, atunci cand cheama la revelatie, ei sustin ca el isi atribuie ceea ce este mai presus de treapta lui? Aceasta nu este decat nedreptate, incapatanare si razvratire.

De aceea trebuie aratata deosebirea dintre cel care primeste chemarea si se supune revelatiei si cel care nu face aceasta: „Oare orbul si cel care vede sunt egali? Oare nu cugetati?”, ca sa puneti lucrurile la locul lor si sa alegeti ceea ce se cuvine ales.