Al-Hadid · 57:20–21

Versetele 20 la 21

In versetul 20, Allah Preainaltul ne vesteste adevarata fire a vietii lumesti si ceea ce se afla in ea. El arata ca telul ei si al celor care o urmaresc se margineste la „joaca si distractie”: trupurile se joaca prin ea, iar inimile se lasa distrase de ea. Aceasta este confirmata de ceea ce se vede la cei legati de viata lumeasca. Ii gasesti petrecandu-si vremea vietii cu inimile cuprinse de distractie si nepasare fata de pomenirea lui Allah si fata de fagaduinta si amenintarea care le stau inainte. Ii vezi luandu-si religia drept joaca si distractie. Spre deosebire de ei, oamenii treji si lucratorii pentru Viata de Apoi au inimile pline de pomenirea lui Allah, de cunoasterea si de iubirea Lui. Ei isi ocupa timpul cu faptele care ii apropie de Allah, al caror folos ramane la ei sau se intinde si asupra altora.

Cuvintele Sale: „Si podoaba” inseamna impodobirea prin imbracaminte, mancare, bautura, mijloace de transport, case, palate, rang si altele. „Si lauda intre voi”: fiecare dintre cei legati de ea doreste sa se laude fata de celalalt, sa-l intreaca in treburile lumesti si sa fie renumit pentru acestea. „Si intrecere in averi si copii”: fiecare doreste sa aiba mai multa avere si mai multi copii decat ceilalti. Adevarul acestui lucru se vede la cei care iubesc lumea aceasta si sunt multumiti cu ea, spre deosebire de cel care cunoaste lumea si adevarata ei fire, o socoteste un loc de trecere si nu o asezare statornica. El se intrece in ceea ce il apropie de Allah si foloseste mijloacele care il duc la salasul cinstirii Sale. Iar atunci cand vede pe cineva intrecandu-se cu el in averi si copii, se intrece cu acela in fapte bune.

Apoi a dat lumii acesteia pilda unei ploi care coboara asupra pamantului si datorita careia creste din belsug vegetatia din care mananca oamenii si vitele. Cand pamantul isi ia podoaba, iar vegetatia lui ii incanta pe necredinciosii care si-au marginit privirea si preocuparile la lumea aceasta, vine asupra lui, din porunca lui Allah, ceea ce il nimiceste. Atunci vegetatia se vestejeste si se usuca, iar pamantul revine la starea sa dintai, de parca pe el nu ar fi crescut nimic verde si nu ar fi avut niciodata o infatisare incantatoare. Tot astfel este si lumea aceasta: in vreme ce ii surade omului si infloreste pentru el, iar acesta obtine orice isi doreste dintre bunurile ei si gaseste deschise portile oricarui lucru spre care se indreapta, deodata o loveste hotararea sortita si i-o ia din maini. Ii smulge puterea asupra ei sau il ia pe el din ea, iar el pleaca din aceasta lume cu mainile goale, fara sa-si fi luat din ea alta merinde decat giulgiul. Asadar, vai de cel pentru care ea a devenit tinta cea mai inalta a dorintelor si care isi indreapta intreaga lucrare si stradanie spre ea!

Cat despre lucrarea pentru Viata de Apoi, ea este cea care ii foloseste omului, se pastreaza pentru el si il insoteste pe rob de-a pururi. De aceea, Allah Preainaltul a spus: „Iar in Viata de Apoi este o pedeapsa aspra si iertare de la Allah si multumire.” Adica, in Viata de Apoi nu poate fi decat unul dintre aceste doua lucruri: fie pedeapsa aspra in Focul Gheenei, cu lanturile, catusele si grozaviile ei, pentru cel a carui tinta suprema si dorinta cea mai inalta au fost lumea aceasta, astfel incat a cutezat sa nu I se supuna lui Allah, a tagaduit semnele Lui si a fost nerecunoscator pentru binefacerile Sale; fie iertare de la Allah pentru faptele rele, inlaturarea pedepselor si multumire de la Allah, prin care cel asupra caruia El o revarsa este asezat in salasul multumirii. Aceasta este pentru cel care a cunoscut lumea si s-a straduit pentru Viata de Apoi asa cum se cuvine. Toate acestea cheama la desprinderea inimii de lumea aceasta si la dorirea Vietii de Apoi. De aceea a spus: „Iar viata lumeasca nu este decat o placere amagitoare.” Adica ea este doar un folos de care omul se bucura, pe care il intrebuinteaza si prin care isi implineste nevoile. Nu se lasa amagiti de ea si nu-si gasesc linistea in ea decat cei cu minti slabe, pe care amagitorul ii insala in privinta lui Allah.

Apoi, in versetul 21, a poruncit intrecerea spre iertarea lui Allah, spre multumirea Sa si spre Gradina Sa. Aceasta se face prin folosirea mijloacelor care duc la iertare: cainta sincera, cererea de iertare folositoare si indepartarea de pacate si de locurile in care ele sunt de asteptat. Intrecerea spre multumirea lui Allah se face prin fapte bune si prin grija neincetata pentru ceea ce Il multumeste: implinirea cu desavarsire a adorarii Creatorului si facerea de bine fapturilor prin toate chipurile de folos. De aceea a pomenit faptele care duc la aceasta si a spus: „Si o Gradina a carei largime este cat largimea cerului si a pamantului, pregatita pentru cei care cred in Allah si in trimisii Sai.” Credinta in Allah si in trimisii Sai cuprinde temeiurile religiei si ramurile ei. „Acesta este harul lui Allah, pe care il daruieste cui voieste”: adica ceea ce v-am lamurit si v-am amintit cuprinde caile care duc la Gradina si caile care duc la Foc. Rasplatirea de catre Allah cu rasplata imbelsugata si frumoasa este una dintre cele mai mari binefaceri si daruri ale Sale pentru robii Sai. „Si Allah este Stapanul harului nemarginit”: lauda adusa Lui nu poate fi cuprinsa; El este asa cum S-a laudat pe Sine si mai presus de lauda pe care I-o aduce vreuna dintre fapturile Sale.