Al-Ma'idah · 5:77–81

Versetele 77 la 81

Allah ii spune Profetului Sau: „O, oameni ai Scripturii, nu exagerati in religia voastra dincolo de adevar”, adica nu depasiti hotarul si nu treceti de la adevar la fals, asa cum au facut prin afirmatiile despre Mesia amintite mai sus si prin exagerarea unora dintre ei in privinta anumitor conducatori religiosi. Ei au urmat „dorintele unui popor care a ratacit mai inainte”, „i-a ratacit pe multi” prin chemarea lor la religia pe care o urmau „si s-a abatut de la calea cea dreapta”, adica de la calea adevarului.

Ei au reunit ratacirea proprie si ratacirea altora. Acestia sunt capeteniile ratacirii, asupra carora Allah avertizeaza, interzicand urmarea poftelor lor nimicitoare si a parerilor lor ratacite.

Apoi Allah spune: „Cei care nu au crezut dintre fiii lui Isra'il au fost blestemati”, adica alungati si indepartati de mila lui Allah, „prin graiul lui Dawud si al lui 'Isa, fiul Maryamei”, prin marturia si recunoasterea lor ca dovada se statornicise impotriva acelor necredinciosi, iar ei o respinsesera cu incapatanare. Acea necredinta si acel blestem au fost „pentru ca s-au razvratit” impotriva lui Allah „si au incalcat mereu hotarele” fata de robii Sai. Aceasta a devenit pricina necredintei si indepartarii lor de mila lui Allah, caci pacatele si nedreptatile au urmari.

Printre pacatele care le-au adus pedepse pilduitoare se afla faptul ca „ei nu se opreau unii pe altii de la raul pe care il savarseau”. Ei faceau raul, iar unii nu-i opreau pe ceilalti. Astfel, cel care savarsea raul si cel care tacea, desi putea sa-l opreasca, ajungeau partasi la pacat.

Aceasta arata ca ei tratau cu usurinta porunca lui Allah si ca nesupunerea fata de El era neinsemnata in ochii lor. Daca L-ar fi preamarit pe Domnul lor, ar fi aparat cu ravna cele sfinte ale Sale si s-ar fi maniat pentru ceea ce atrage mania Lui.

Tacerea fata de rau, atunci cand omul il poate opri, atrage pedeapsa din pricina marilor vatamari pe care le cuprinde. Mai intai, simpla tacere este un pacat, chiar daca cel care tace nu savarseste raul. Dupa cum omul trebuie sa evite pacatul, el trebuie si sa-l mustre pe cel care il savarseste. Apoi, tacerea arata ca pacatele sunt tratate cu usurinta si ca savarsirea lor nu este socotita grava.

De asemenea, pacatosii devin indrazneti si raul se inmulteste atunci cand ei nu sunt opriti. Vatamarea religioasa si cea lumeasca se mareste, oamenii rai capata putere, iar oamenii binelui slabesc in fata lor pana cand nu mai pot face ceea ce puteau mai inainte.

Cand raul nu este oprit, stiinta se imputineaza si nestiinta se inmulteste. Daca pacatul este repetat si savarsit de multi, iar oamenii religiei si ai stiintei nu-l resping, unii pot crede ca nu este pacat; cel nestiutor il poate socoti chiar un act bun de adorare. Ce stricaciune este mai mare decat socotirea drept ingaduit a unui lucru pe care Allah l-a oprit, rasturnarea adevarurilor in suflete si vederea falsului drept adevar?

Tacerea fata de pacatul faptuitorilor poate infrumuseta pacatul in inimile oamenilor, iar unii ajung sa-i urmeze pe ceilalti, fiindca omul este inclinat sa-si imite semenii.

Fiindca tacerea fata de rau este atat de grava, Allah a spus ca i-a blestemat pe necredinciosii dintre fiii lui Isra'il din pricina razvratirii si incalcarii lor si a evidentiat aceasta mare fapta rea: „Cat de rau era ceea ce faceau!”

„Ii vezi pe multi dintre ei luandu-i drept aliati pe cei care nu cred”, iubindu-i, imprietenindu-se cu ei si sprijinindu-i. „Cat de rau este ceea ce sufletele lor au trimis inainte!” Aceasta este un negot aducator de pierdere care le-a adus mania lui Allah, care atrage mania tuturor lucrurilor, si ramanerea vesnica in pedeapsa cea mare. Ei s-au nedreptatit pe ei insisi, pregatindu-si acest salas lipsit de cinste si pierzand desfatarea statornica.

„Daca ar fi crezut in Allah, in Profet si in ceea ce i-a fost pogorat, nu i-ar fi luat pe aceia drept aliati.” Credinta in Allah, in Profet si in ceea ce i-a fost pogorat ii cere robului sa fie aliatul Domnului sau si al aliatilor Sai si sa se impotriveasca celor care nu cred in El, I se impotrivesc si Il nesocotesc. Printre cerintele aliantei cu Allah si ale credintei in El se afla aceea ca dusmanii lui Allah sa nu fie luati drept aliati. Ei nu au indeplinit aceasta conditie, ceea ce arata ca lipseste si lucrul conditionat de ea. „Insa multi dintre ei sunt nelegiuiti”, iesind din ascultarea lui Allah, din credinta in El si in Profetul Sau; iar din nelegiuirea lor face parte alianta cu dusmanii lui Allah.