Al-Ma'idah · 5:41–44

Versetele 41 la 44

Trimisul lui Allah, din grija sa desavarsita pentru oameni, se intrista mult cand cineva arata credinta in exterior, apoi se intorcea la necredinta. De aceea, Allah l-a povatuit sa nu se intristeze si sa nu se mahneasca din pricina unor asemenea oameni. Ei nu sunt vrednici de aceasta: prezenta lor nu aduce folos, iar lipsa lor nu este simtita.

Allah a aratat pricina pentru care nu trebuie sa se intristeze: ei „spun cu gurile lor: «Noi credem», desi inimile lor nu au crezut”. Cel care merita aceasta grija este cel socotit dintre credinciosi si care crede atat la vedere, cat si inlauntru. Este foarte putin probabil ca acesta sa se intoarca de la religia sa, fiindca, atunci cand credinta se statorniceste in inima, omul nu mai pune nimic alaturi de ea si nu doreste s-o schimbe cu altceva.

„Si dintre iudei: cei care asculta cu luare-aminte minciuna si asculta pentru alti oameni care nu au venit la tine”: ei isi urmeaza capeteniile, a caror lucrare se intemeiaza pe minciuna, ratacire si nedreptate. Aceste capetenii nu au venit la Profet, ci s-au indepartat de el si s-au bucurat de falsul pe care il aveau. „Ei rastalmacesc cuvintele dupa locurile lor”: explica sensurile intr-un mod pe care Allah nu l-a voit, ca sa-i rataceasca pe oameni si sa respinga adevarul. Acestia ii urmeaza pe chematorii ratacirii, care nascocesc felurite minciuni, si sunt slabi la minte si lipsiti de aspiratie. Prin urmare, nu trebuie sa existe intristare daca ei nu urmeaza adevarul, caci sunt adanc vatamati, iar celui vatamat astfel nu i se da atentie.

„Daca vi se da aceasta, luati-o, iar daca nu vi se da, feriti-va!”: asa spun ei cand vin sa ceara judecata, caci scopul lor este numai sa-si urmeze poftele. Ei isi spun unii altora: daca Muhammad judeca in favoarea voastra si potrivit dorintelor voastre, primiti hotararea lui; daca nu judeca in favoarea voastra, feriti-va sa-l urmati. Aceasta este caderea in ispita si urmarea poftei sufletului.

„Pe cel pe care Allah voieste sa-l incerce nu-l vei putea ajuta cu nimic inaintea lui Allah.” Aceasta seamana cu spusele Sale: „Tu nu-l poti calauzi pe cel pe care-l iubesti, ci Allah calauzeste pe cine voieste.” „Acestia sunt cei carora Allah nu a voit sa le curateasca inimile”: din aceasta pricina au savarsit ceea ce au savarsit.

Aceasta arata ca omul care cere judecata Legii doar ca sa-si urmeze dorinta, primind hotararea daca ii este favorabila si suparandu-se daca nu ii este, are inima necuratita. In schimb, cel care isi aduce potrivnicul la judecata Legii si primeste hotararea fie ca ii convine, fie ca nu, arata curatia inimii sale. Curatia inimii este mijlocul prin care se dobandeste orice bine si pricina principala a cuvintelor bune si a faptelor drepte.

„Ei vor avea rusine in aceasta lume”, adica umilire si ocara, „iar in Viata de Apoi vor avea parte de o pedeapsa cumplita”, adica Focul si mania lui Allah.

„Ei asculta cu luare-aminte minciuna”: aici ascultarea inseamna acceptare si raspuns, iar aceasta se datoreaza slabiciunii credintei si a mintii lor; de aceea, ei raspund celui care ii cheama la fals. „Si mananca pe nedrept cele oprite”: averea haram, precum platile stabilite si sumele periodice pe care le iau fara drept de la oamenii de rand. Astfel, ei reunesc urmarea falsului cu consumarea celor oprite.

„Daca vin la tine, judeca intre ei sau intoarce-te de la ei”: ai de ales. Aceasta nu a fost abrogata. Cand asemenea oameni veneau la el pentru judecata, el putea alege intre a judeca si a se abtine, fiindca ei nu urmareau sa se supuna Legii decat atunci cand hotararea se potrivea cu poftele lor. Pe acest temei, daca se stie ca acela care cere savantului o hotarare religioasa sau o judecata intre el si potrivnicul sau nu o va primi daca ii este potrivnica, savantul nu este obligat sa judece ori sa dea verdictul religios. Daca insa judeca, trebuie sa judece cu dreptate.

De aceea, Allah spune: „Daca te intorci de la ei, nu-ti vor putea face niciun rau. Iar daca judeci, judeca intre ei cu dreptate. Cu adevarat, Allah ii iubeste pe cei drepti.” Chiar daca ei sunt nedrepti sau dusmani, aceasta nu trebuie sa impiedice dreptatea in judecata. Versetul arata meritul dreptatii si al echitatii intre oameni, pe care Allah le iubeste.

Apoi Allah arata cat de uimitoare este starea lor: „Dar cum sa te ia pe tine drept judecator, cand ei au Tora, in care este judecata lui Allah, iar dupa aceea se intorc? Acestia nu sunt credinciosi.” Daca ar fi credinciosi adevarati, implinind cerintele credintei, nu s-ar fi intors de la hotararea lui Allah aflata in Tora pe care o aveau, cautand o hotarare potrivita dorintelor lor. Cand Profetul a judecat intre ei prin hotararea lui Allah, care era si in cartile lor, ei au urat-o, s-au intors si nu au primit-o. Aceasta nu este calea credinciosilor. Ei si-au luat poftele drept dumnezeu si au facut hotararile credintei supuse dorintelor lor.

„Cu adevarat, Noi am pogorat Tora” asupra lui Musa ibn 'Imran, „in care se afla calauzire”, care indreapta spre credinta si adevar si fereste de ratacire, „si lumina”, care lumineaza intunericul ignorantei, al nedumeririi, al indoielii, al argumentelor inselatoare si al poftelor. Allah spune si: „Cu adevarat, Noi le-am dat lui Musa si Harun indreptarul, o lumina si o aducere-aminte pentru cei cu evlavie.”

„Dupa ea judecau pentru iudei profetii care se supusesera”: ei se supuneau lui Allah si poruncilor Sale intr-un chip mai desavarsit decat altii si erau alesii Sai dintre robi. Ei judecau dupa Tora neintelegerile si raspundeau potrivit ei intrebarilor despre hotararile religioase. Daca acesti profeti nobili, conducatorii oamenilor, urmau calauzirea Torei, ce ii impiedica pe acesti iudei umili sa o urmeze? Ce i-a facut sa lepede cel mai nobil lucru din ea, credinta in Muhammad, fara de care nicio fapta vazuta sau ascunsa nu este primita?

Ei aveau conducatori pe calea ratacirii: oameni preocupati sa rastalmaceasca textul Torei, sa-si pastreze intaietatea asupra oamenilor si sa castige cele lumesti prin ascunderea adevarului si aratarea falsului. Acestia sunt conducatorii ratacirii care cheama la Foc.

„Precum si invatatii evlaviosi si carturarii”: mai-marii religiosi ai iudeilor judecau dupa Tora. Invatatii evlaviosi sunt cei care cunosc, lucreaza dupa stiinta lor si ii invata pe altii in cea mai buna maniera, urmand calea profetilor milostivi in purtarea lor cu oamenii. Carturarii sunt marii invatati ale caror vorbe sunt luate drept pilda si urmate si care sunt cunoscuti intre ai lor pentru evlavie si sinceritate.

Judecata lor dreapta se datora faptului ca „lor li se incredintase pazirea Cartii lui Allah si erau martori asupra ei”. Allah le incredintase Cartea, ii facuse pazitori ai ei si le poruncise sa o apere de adaugiri, omisiuni si ascundere si sa-i invete continutul pe cei care nu il cunosc. De aceea, ei erau martori asupra ei si cei la care oamenii se intorceau pentru lamuriri despre ea si despre lucrurile care le erau neclare.

Allah le da oamenilor stiintei o raspundere pe care nu o da celor nestiutori. Ei trebuie sa poarte aceasta sarcina si sa nu urmeze pilda nestiutorilor prin lene si nepasare. Nu trebuie sa se limiteze la actele individuale de adorare, precum diferitele pomeniri, rugaciunea, zakah, Hajj, postul si celelalte fapte prin care omul fara stiinta poate izbandi si se poate salva. Savantii, pe langa indatoririle personale, sunt obligati sa-i invete pe oameni si sa le arate ceea ce trebuie sa stie din religie, indeosebi temeliile si chestiunile care apar des.

Ei nu trebuie sa se teama de oameni, ci de Domnul lor. De aceea, El spune: „Asadar, nu va temeti de oameni, ci temeti-va de Mine, si nu vindeti semnele Mele pentru un pret neinsemnat.” Altfel, ar ascunde adevarul si ar arata falsul pentru un castig lumesc neinsemnat. Daca savantul este ferit de aceste cusururi, aceasta vine prin ajutorul, calauzirea si binecuvantarea lui Allah. El se preocupa atunci de dobandirea stiintei si de invatarea oamenilor, stie ca Allah i-a incredintat stiinta si l-a facut martor asupra ei, se teme de Domnul sau si nu lasa teama de oameni sa-l impiedice sa implineasca ceea ce trebuie si nici nu pune cele lumesti inaintea religiei.

Semnul pieirii savantului este ca se multumeste cu nepasarea si lipsa faptei, nu se ingrijeste de ceea ce i s-a incredintat si il neglijeaza. El isi vinde religia pentru lumea aceasta, ia mita pentru hotararile sale, primeste bani pentru verdicte si nu-i invata pe robii lui Allah decat in schimbul unei plati. Allah l-a binecuvantat din belsug, dar el a fost nerecunoscator si a respins acel mare noroc de care altii sunt lipsiti. Ii cerem lui Allah stiinta folositoare si fapte primite, iertare si ocrotire de toate nenorocirile.

„Iar cei care nu judeca dupa ceea ce a pogorat Allah”, dupa adevarul limpede, ci judeca in cunostinta de cauza prin fals, pentru un scop nelegiuit, „aceia sunt necredinciosii”. Judecarea prin altceva decat ceea ce a pogorat Allah este fapta necredinciosilor. Ea il poate scoate pe om din Islam daca socoteste aceasta ingaduit; iar daca nu, poate fi un pacat mare si un act de necredinta pentru care faptuitorul merita pedeapsa aspra.