Al-Ma'idah · 5:27–31

Versetele 27 la 31

Allah ii porunceste Mesagerului sa le povesteasca oamenilor cu adevarat ceea ce s-a petrecut intre cei doi fii ai lui Adam, ca sa cugete si sa ia invatatura. Este o relatare adevarata, nu minciuna, si serioasa, nu joaca. Sensul aparent este ca erau fiii directi ai lui Adam, asa cum arata cuvintele si contextul versetului; aceasta este opinia majoritatii mufassirilor.

„Cand au adus fiecare cate o jertfa”, fiecare a scos din averea sa ceva prin care sa se apropie de Allah. „De la unul a fost primita, iar de la celalalt nu a fost primita.” Ei au cunoscut aceasta fie printr-o veste din cer, fie prin obiceiul comunitatilor de odinioara, la care semnul primirii jertfei era coborarea unui foc din cer care o mistuia.

Fiul a carui jertfa nu a fost primita i-a spus celuilalt, din invidie si dusmanie: „Te voi ucide negresit!” Fratele sau i-a raspuns cu blandete: „Allah primeste numai de la cei evlaviosi.” Ce pacat sau vina am savarsit ca sa merit sa fiu ucis, in afara de faptul ca m-am temut de Allah, iar temerea de El este obligatorie pentru mine, pentru tine si pentru fiecare om?

Cel mai corect sens al „celor evlaviosi” de aici este: cei care sunt evlaviosi in acea fapta, implinind-o cu sinceritate pentru Allah si urmand Sunnah Mesagerului lui Allah ﷺ.

Apoi i-a aratat ca nu voieste sa-l ucida nici din proprie initiativa, nici in aparare: „Chiar daca iti vei intinde mana spre mine ca sa ma ucizi, eu nu-mi voi intinde mana spre tine ca sa te ucid.” Aceasta nu venea din lasitate sau neputinta, ci din temerea sa de Allah, dupa cum arata cuvintele sale: „Eu ma tem de Allah, Domnul lumilor.” Cel care se teme de Allah nu indrazneste sa savarseasca pacate, mai ales dintre cele mari. In aceasta se afla si un avertisment pentru cel care voieste sa ucida: se cuvine sa te temi de Allah.

„Eu voiesc sa porti pacatul meu si pacatul tau”, adica, daca alegerea este intre a te ucide eu si a ma ucide tu, aleg sa ma ucizi si sa porti pacatul uciderii mele impreuna cu celelalte pacate ale tale. „Si sa fii dintre locuitorii Focului. Aceasta este rasplata nelegiuitilor.” Aceasta arata ca uciderea este unul dintre pacatele mari si aduce intrarea in Foc.

Dar faptuitorul nu s-a oprit si nu s-a dat inapoi, ci sufletul sau i-a infrumusetat uciderea fratelui, pe care legiuirea si firea ii cereau sa-l respecte. L-a ucis si a ajuns dintre cei pierduti in lumea aceasta si in Viata de Apoi, statornicind o cale urmata de fiecare ucigas. Cel care statorniceste o cale rea poarta povara pacatului sau si povara pacatului tuturor celor care o urmeaza pana in Ziua Invierii. De aceea, in hadithul autentic se spune: „Niciun suflet nu este ucis pe nedrept fara ca primul fiu al lui Adam sa poarte o parte din vina pentru varsarea sangelui lui, fiindca el a fost primul care a statornicit uciderea.⁴⁹”

Dupa ce si-a ucis fratele, nu a stiut ce sa faca cu el, fiind primul mort dintre fiii lui Adam. „Atunci Allah a trimis un corb care scormonea pamantul”, adica sapa pentru a ingropa un alt corb mort, „ca sa-i arate cum sa ascunda trupul fratelui sau”, fiindca trupul mortului trebuie acoperit.

„Si a ajuns dintre cei cuprinsi de regret.” Astfel este urmarea pacatelor: regret si pierdere.