Al-Ma'idah · 5:23–26

Versetele 23 la 26

„Doi barbati dintre cei care se temeau de Allah”, sfatuindu-si poporul si indemnandu-l sa lupte cu dusmanii, „si pe care Allah ii binecuvantase” cu izbanda, cu rostirea cuvantului drept in acel loc, cu rabdare si certitudine, au spus: „Intrati peste ei pe poarta! Daca veti intra, veti fi biruitori.” Intre ei si biruinta nu se afla decat intrarea hotarata pe poarta; odata intrati, dusmanii vor fi infranti.

Apoi le-au poruncit sa se inzestreze cu arma cea mai puternica: „Puneti-va increderea in Allah, daca sunteti credinciosi.” Prin increderea in Allah, mai ales intr-un asemenea loc, treaba devine usoara si vine biruinta. Aceasta arata obligatia increderii in Allah si ca increderea robului este pe masura credintei lui.

Dar cuvantul nu le-a fost de folos, iar mustrarea nu a lucrat asupra lor. Au spus cu o vorbire lipsita de demnitate: „Noi nu vom intra in ea niciodata cat timp ei se afla acolo. Du-te tu si Domnul tau si luptati! Noi vom ramane aici.” Cat de urate au fost cuvintele lor si purtarea lor fata de Profetul lor in acea imprejurare grea, cand era nevoie sa-si sprijine Profetul si sa-si apere onoarea.

Acest caz si cele asemenea lui arata deosebirea dintre celelalte comunitati si comunitatea lui Muhammad ﷺ. Cand Mesagerul lui Allah ﷺ i-a consultat pe Companioni in ziua de la Badr cu privire la lupta, desi nu le impusese confruntarea, ei au spus: „O, Mesager al lui Allah! Daca ai intra cu noi in aceasta mare, am intra cu tine; daca ne-ai duce pana la Bark al-Ghimad, niciunul dintre noi nu ar ramane in urma. Nu iti spunem cum i-a spus poporul lui Musa: «Du-te tu si Domnul tau si luptati! Noi vom ramane aici.» Ci mergi tu si Domnul tau si luptati, iar noi vom lupta cu voi, inaintea voastra, in urma voastra, la dreapta si la stanga voastra.⁴⁸”

Cand Musa a vazut incapatanarea lor, a spus: „Doamne! Nu am stapanire decat asupra mea si a fratelui meu”, adica noi nu avem puterea sa luptam cu dusmanii, iar eu nu am autoritate asupra acestor oameni. „Desparte-ne de poporul nelegiuit”, adica judeca intre noi si ei potrivit intelepciunii Tale, prin coborarea pedepsei asupra lor. Aceasta arata ca spusa si fapta lor au fost pacate mari din pricina carora sunt socotiti nelegiuiti.

Allah a raspuns rugii lui Musa: „Atunci tara le va fi oprita patruzeci de ani, in care vor rataci prin pamant”, ca pedeapsa. Intrarea in localitatea pe care Allah le-o randuise a fost oprita pentru patruzeci de ani. In acest timp au ratacit prin pamant, fara drum care sa-i calauzeasca si fara sa se aseze linistiti.

Aceasta a fost o pedeapsa lumeasca prin care Allah poate le-a sters pacatul si a indepartat de la ei o pedeapsa mai mare. Versetul arata ca pedeapsa pacatului poate consta in indepartarea unei binefaceri prezente sau in oprirea unei binefaceri a carei pricina se ivise si in amanarea ei.

Poate intelepciunea acestei durate a fost ca majoritatea celor care rostisera acel cuvant si erau lipsiti de rabdare si statornicie sa moara. Robia fata de dusmani le devenise obisnuinta si nu aveau nazuinta care sa-i ridice spre rangurile inalte. Urma sa apara o generatie noua, crescuta cu hotararea de a-si birui dusmanul si de a nu fi inrobita, departe de umilinta care impiedica fericirea.

Allah stia marea mila pe care Musa o avea fata de creaturi, mai ales fata de poporul sau, si ca poate se va intrista pentru ei ori va cere indepartarea pedepsei. De aceea i-a spus: „Nu te intrista pentru poporul nelegiuit”, adica nu-ti para rau pentru ei si nu te intrista, caci au savarsit nelegiuire, iar ceea ce i-a ajuns a fost cerut de nelegiuirea lor si nu a fost nedreptate din partea Noastra.