Az-Zukhruf · 43:46–56

Versetele 46 la 56

Dupa cuvintele: „Intreaba-i pe Trimisii Nostri pe care i-am trimis inaintea ta: am randuit Noi alti dumnezei care sa fie adorati in afara Celui Milostiv?”, Allah descrie starea lui Musa si chemarea lui. Aceasta este cea mai cunoscuta dintre chemarile Trimisilor, fiindca Allah o pomeneste mult in Cartea Sa si ne istoristeste povestea lui cu Faraon.

„Noi l-am trimis pe Musa cu Semnele Noastre”, care dovedeau hotarator adevarul celor aduse de el, precum toiagul, sarpele, lacustele, paduchii si celelalte, „la Faraon si capeteniile lui, iar el a spus: Cu adevarat, eu sunt Trimisul Domnului lumilor.” El i-a chemat sa-L recunoasca pe Domnul lor si sa nu adore nimic in afara Lui.

„Cand le-a adus Semnele Noastre, ei au inceput sa rada de ele”, adica le-au respins, le-au tagaduit si si-au batut joc de ele pe nedrept si cu trufie. Aceasta nu s-a datorat vreunei lipsuri ori neclaritati in Semne. De aceea Allah spune: „Niciun Semn pe care li-l aratam nu era decat mai mare decat cel dinaintea lui”, adica Semnul venit dupa era mai mare decat cel de dinainte.

„Noi i-am cuprins cu pedeapsa”, prin lacuste, paduchi, broaste si sange, Semne deslusite, „pentru ca ei sa se intoarca”, sa se supuna lui Allah si sa paraseasca asocierea si raul.

Cand pedeapsa s-a coborat asupra lor, „ei au spus: O, vrajitorule!”, adresandu-se lui Musa. Poate ca aceasta era batjocura sau poate ca, in obiceiul lor, o asemenea adresare era o lauda; ei il rugau folosind titlul invatatilor lor, vrajitorii. „Cheama-L pentru noi pe Domnul tau, potrivit legamantului pe care l-a facut cu tine”, adica prin binecuvantarile si virtutile cu care Allah te-a ales si te-a favorizat, roaga-L sa indeparteze de la noi pedeapsa; „cu adevarat, ne vom calauzi” daca Allah o va indeparta.¹⁴

„Insa cand am indepartat de la ei pedeapsa, ei au incalcat deodata fagaduinta.” Nu s-au tinut de cuvant, ci au incalcat fagaduinta si au staruit in necredinta. Aceasta este asemenea cuvintelor lui Allah: „Am trimis asupra lor potopul, lacustele, paduchii, broastele si sangele, Semne deslusite, insa ei s-au purtat cu trufie si au fost un popor nelegiuit. Cand pedeapsa a cazut asupra lor, au spus: O, Musa! Cheama-L pentru noi pe Domnul tau, potrivit legamantului pe care l-a facut cu tine. Daca indepartezi de la noi pedeapsa, vom crede negresit in tine si ii vom trimite cu tine pe Fiii lui Israil. Insa cand am indepartat de la ei pedeapsa pana la un termen pe care trebuiau sa-l atinga, ei au incalcat deodata fagaduinta.”

„Faraon a strigat in poporul sau”, laudandu-se cu falsul sau, amagit de puterea si stapanirea lui si purtandu-se tiranic datorita averii si ostirilor sale: „O, popor al meu! Oare nu-mi apartine mie stapanirea Egiptului”, adica nu sunt eu cel care stapaneste si carmuieste toate acestea, „cu aceste rauri care curg pe sub mine?”, paraiele abatute din Nil care curgeau printre palatele si gradinile sale? „Nu vedeti?” stapanirea mea intinsa?

Aceasta izvora din nestiinta lui cea mare. El se mandrea cu un lucru care nu tinea de caracterul si faptele sale si nu se mandrea cu insusiri vrednice de lauda ori cu fapte drepte.

„Oare nu sunt eu mai bun decat acesta, care este vrednic de dispret?” Cel despre care blestematul vorbea astfel era Musa ibn 'Imran, cel caruia Cel Milostiv i-a vorbit, cel care avea un rang inalt la Allah. Cu alte cuvinte, Faraon spunea: eu sunt cinstit si puternic, iar el este neinsemnat, dispretuit si injosit; care dintre noi este mai bun? „Si abia se poate exprima limpede”, fiindca nu vorbea elocvent. Aceasta nu este deloc ceva rusinos, caci el putea totusi sa exprime ceea ce avea in inima, chiar daca vorbirea ii era grea.

Apoi Faraon a spus: „De ce nu i-au fost aruncate bratari de aur?”, de ce nu este Musa impodobit cu bijuterii si bratari? „Sau de ce nu au venit ingerii impreuna cu el, insotindu-l?”, ca sa-l sprijine si sa-l ajute in chemarea lui?

„Astfel el si-a amagit poporul, iar ei i s-au supus”, adica le-a amagit mintile prin aceste argumente firave, care nu puteau dovedi nimic si nu se intemeiau pe vreun adevar. Ele nu puteau dovedi nimic, fie adevarat, fie fals, si nu puteau fi primite decat de oameni cu minte slaba.

Ce dovada era in faptul ca stapanirea Egiptului ii apartinea lui Faraon si raurile curgeau sub el, pentru a arata ca el avea dreptate? Ce dovada era in numarul mic al adeptilor lui Musa, in greutatea vorbirii sale ori in faptul ca Allah nu-i daruise bratari, pentru a arata ca mesajul lui era fals? Faraon se adresa insa unui popor care nu judeca drept, astfel ca ei primeau orice spunea, adevarat ori fals, „cu adevarat, ei erau un popor nelegiuit”. Din pricina nelegiuirii lor, Allah i-a dat lui Faraon putere asupra lor, iar el le-a impodobit asocierea si raul.

„Cand Ne-au maniat”, adica au atras Mania Noastra prin faptele lor, „Ne-am razbunat pe ei si i-am inecat pe toti. I-am facut un precedent si o pilda pentru cei de dupa ei”, pentru ca acestia sa ia invatatura si sa se lase opriti de istorisirea lor.