Ash-Shuraa · 42:21–23

Versetele 21 la 23

Allah vesteste ca asociatorii si-au luat asociatii drept ocrotitori si li s-au alaturat in necredinta si in faptele necredintei. Acesti asociati sunt diavolii oamenilor care cheama la necredinta. Ei „le-au legiuit in religie ceea ce Allah nu a ingaduit”: asocierea si inovatiile, interzicerea a ceea ce Allah a ingaduit, ingaduirea a ceea ce Allah a interzis si alte lucruri dictate de dorintele lor.⁵

Religia nu poate fi decat ceea ce Allah Preainaltul a legiuit, pentru ca robii sa I se inchine prin ea si sa se apropie de El. Principiul este ca nimeni nu are dreptul sa legiuiasca ceva in afara a ceea ce Allah a adus prin Trimisul Sau. Cu atat mai mult, cum pot acesti nelegiuiti sa faca aceasta, ei care se alatura parintilor lor in necredinta?

„Daca nu ar fi fost Cuvantul hotarator”, adica termenul hotarat pe care Allah l-a stabilit si faptul ca ii va amana pana la el, „s-ar fi judecat intre ei” chiar acum, prin fericirea celui indreptatit si nimicirea celui care urmeaza falsul, fiindca pricina nimicirii exista. Insa inaintea lor se afla pedeapsa dureroasa din Viata de Apoi, pentru ei si pentru toti cei nedrepti.

In acea Zi, „ii vei vedea pe cei nedrepti”, cei care s-au nedreptatit prin necredinta si pacate, „temandu-se de ceea ce au agonisit”, infricosati si ingroziti sa nu fie pedepsiti. Uneori lucrul de care omul se teme vine, iar alteori nu vine. De aceea Allah a intarit aici ca pedeapsa „va cadea negresit asupra lor”, fiindca ei au implinit pricina deplina a pedepsei si nu mai au nimic care sa o indeparteze, precum cainta. Au ajuns intr-un loc in care amanarea a incetat.

„Cei care cred” cu inimile lor in Allah, in Cartile si Trimisii Sai si in ceea ce au adus, „si savarsesc fapte bune”, cuprinzand faptele inimii si ale trupului, cele obligatorii si cele recomandate, „vor fi in gradinile inflorite ale Paradisului”. In aceasta expresie, gradinile sunt puse in relatie de apartenenta cu Paradisul, iar insusirile lor sunt pe masura acestuia. Nu intreba despre frumusetea acelor gradini, despre raurile curgatoare, verdeata incantatoare, privelistile frumoase, copacii roditori, pasarile cantatoare, glasurile placute, intalnirea cu cei iubiti si bucuria desavarsita a vietuirii impreuna. Sunt gradini a caror frumusete si stralucire sporesc neincetat, iar locuitorii lor nu se plictisesc de desfatarea lor si nu inceteaza sa tanjeasca dupa placerea lor.

„Ei vor avea tot ceea ce doresc”, adica in acele gradini; orice vor cere va fi adus si orice vor dori se va implini, lucruri pe care niciun ochi nu le-a vazut, nicio ureche nu le-a auzit si care nu i-au trecut vreodata prin inima unui om. „Acesta este Harul cel mare.” Exista oare un castig mai mare decat Multumirea lui Allah si desfatarea apropierii de El in Locuinta Cinstei Sale?

„Aceasta este vestea buna pe care Allah le-o da robilor Sai care cred si savarsesc fapte bune.” Aceasta este vestea buna cea mare, cea mai mare dintre toate, vestita de Induratorul, Cel Milostiv, prin cea mai buna dintre fapturile Sale, celor care au credinta si fapte bune. Aceasta este tinta cea mai inalta, iar mijloacele care duc la ea sunt cele mai bune mijloace.

„Spune: Nu va cer pentru aceasta nicio rasplata”, adica pentru transmiterea Coranului si chemarea la hotararile lui; nu vreau sa va iau averile, sa ajung conducator peste voi sau sa urmaresc vreun alt scop, „ci numai afectiunea datorata rudeniei”. Se poate ca sensul sa fie: nu va cer nicio rasplata, in afara de un lucru al carui folos se intoarce la voi - sa ma iubiti datorita rudeniei dintre noi. Aceasta iubire este in plus fata de iubirea Trimisului ceruta de credinta. Iubirea Trimisului, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, din pricina credintei si punerea iubirii lui inaintea iubirii oricui altcuiva dupa Allah sunt obligatorii pentru fiecare musulman. Insa el le-a cerut si sa-l iubeasca datorita rudeniei, fiindca si-a inceput chemarea cu cei mai apropiati de el. Se spune ca nu exista ramura din Quraysh in care Trimisul lui Allah sa nu fi avut rudenie.

Se poate ca sensul sa fie: numai iubirea adevarata fata de Allah, prin apropierea de El si cautarea mijloacelor care arata autenticitatea si sinceritatea ei. De aceea a spus: „afectiunea datorata apropierii”, adica apropierea de Allah. In ambele sensuri, exceptia arata ca el nu le cerea o rasplata adevarata; era un lucru al carui folos se intorcea la ei. In realitate, el era cel care le oferea rasplata. Aceasta formulare seamana cu vorbele lui Allah: „Ei nu le reprosau altceva decat ca credeau in Allah, Cel Atotputernic, Vrednic de Lauda”, si cu expresia: „Cutare nu are alta vina fata de tine decat ca iti face bine.”

„Celui care savarseste o fapta buna” - o rugaciune, un post, un Hajj sau o binefacere fata de oameni - „ii vom spori frumusetea ei”: Allah ii largeste pieptul, ii inlesneste treaba, iar fapta aceea devine pricina pentru o alta fapta buna. Astfel, faptele credinciosului sporesc, rangul lui creste la Allah si intre fapturi, iar el dobandeste rasplata din aceasta lume si cea din Viata de Apoi.

„Cu adevarat, Allah este Atoateiertator, Apreciativ.” El iarta pacatele mari, oricat ar fi de multe, atunci cand omul se caieste de ele, si apreciaza fapta putina printr-o rasplata mare. Prin Iertarea Sa, El iarta pacatele si acopera lipsurile, iar prin Aprecierea Sa primeste faptele bune si le inmulteste rasplata de multe ori.