Ghafir · 40:23–46

Versetele 23 la 46

Comentariul versetelor 23 la 25

„Noi l-am trimis” la oameni asemenea acestor tagaduitori „pe Musa”, fiul lui 'Imran, „cu semnele Noastre”, semne marete care dovedeau in chip hotarator adevarul mesajului cu care fusese trimis si falsitatea politeismului si a celor legate de el, pe care le urmau cei la care fusese trimis, „si cu o dovada limpede”, adica o dovada clara, care obliga la supunere, precum sarpele, toiagul si celelalte semne prin care Allah l-a sprijinit pe Musa si adevarul la care chema.

Cei la care a fost trimis erau „Faraon, Haman”, ministrul sau, „si Qarun”, care era din poporul lui Musa, insa s-a semetit fata de ei datorita averii sale. Toti au raspuns prin cea mai rea replica si au spus: „Este un vrajitor si un mincinos!”

„Cand el le-a adus adevarul de la Noi”, iar Allah l-a sprijinit prin minuni uimitoare care cereau supunerea deplina, ei nu au raspuns asa cum se cuvenea. Nu s-au multumit sa-l ignore si sa se indeparteze de el, nici doar sa-i respinga mesajul si sa-l infrunte cu falsitatea pe care o aveau. Rautatea raspunsului lor a ajuns pana acolo incat au spus: „Omorati-i pe fiii celor care cred impreuna cu el si lasati-le femeile in viata!” Ei au uneltit astfel crezand ca, daca ii ucid pe fiii Copiilor lui Israil, acestia nu vor deveni puternici si vor ramane sclavii lor, supusi stapanirii lor.

„Insa uneltirea necredinciosilor nu este decat in ratacire.” Ei nu au obtinut ceea ce au urmarit, ci s-a petrecut contrariul: Allah i-a nimicit si i-a starpit pana la ultimul.

Regula: cugeta la aceasta idee, care apare des in Cartea lui Allah. Cand contextul priveste o anumita intamplare sau chestiune, iar Allah voieste sa dea despre ea o hotarare care nu este limitata la cazul respectiv, El mentioneaza hotararea si o leaga de o descriere generala. Astfel, hotararea devine cuprinzatoare, iar cazul mentionat intra si el in ea, fiind inlaturata presupunerea ca hotararea ar fi proprie doar acelui caz. De aceea Allah nu a spus: „uneltirea lor nu este decat in ratacire”, ci a spus: „uneltirea necredinciosilor nu este decat in ratacire”.

Comentariul versetelor 26 la 29

„Faraon a spus”, plin de trufie si obraznicie, amagindu-si poporul lipsit de chibzuinta: „Lasati-ma sa-l omor pe Musa, iar el sa-L cheme pe Domnul sau!” El pretindea ca, daca nu ar fi tinut seama de sentimentele poporului sau, l-ar fi omorat pe Musa si ca nu l-ar fi impiedicat rugamintea adresata Domnului sau.

Apoi Faraon a pretins ca indemnul sau de a-l ucide pe Musa venea din sinceritate fata de popor si din dorinta de a inlatura raul de pe pamant. El a spus: „Ma tem ca el va va schimba religia” pe care o urmati „sau va raspandi stricaciunea pe pamant”. Este dintre cele mai uimitoare lucruri ca cel mai rau dintre oameni sa pretinda ca isi sfatuieste poporul si sa-i impiedice sa-l urmeze pe cel mai bun dintre oameni. Aceasta amagire nu-l poate insela decat pe un popor despre care Allah a spus: „El si-a amagit poporul, iar ei i s-au supus; ei au fost un popor nelegiuit.”

„Musa a spus”, cand Faraon a rostit acele cuvinte urate la care l-au dus trufia si admiratia fata de puterea sa: „Eu caut adapost la Domnul meu si Domnul vostru”, cautand ocrotire prin Stapanirea Sa, prin care El carmuieste toate lucrurile, „impotriva fiecarui trufas care nu crede in Ziua Socotelii”. Trufia si necredinta acestuia in Ziua Socotelii il imping spre rau si stricaciune. Aceasta il cuprinde pe Faraon si pe oricine este asemenea lui, potrivit regulii amintite mai sus. Prin Bunatatea Sa, Allah l-a pazit pe Musa de orice trufas care nu credea in Ziua Socotelii si i-a pregatit mijloacele prin care raul lui Faraon si al capeteniilor sale a fost respins.

Printre aceste mijloace s-a aflat barbatul credincios din familia lui Faraon, din casa domnitoare, care avea in mod necesar o anumita influenta. El se arata de acord cu ei si isi ascundea credinta, iar ei il respectau intr-un fel in care nu l-ar mai fi respectat daca li s-ar fi impotrivit pe fata. In mod asemanator, Allah l-a pazit pe Trimisul Sau Muhammad, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, impotriva Qurayshului prin unchiul sau Abu Talib. Acesta avea mare trecere in fata lor si urma religia lor; daca ar fi fost musulman, nu ar fi putut sa-l apere in acelasi fel.

Acel barbat credincios, intelept, chibzuit si calauzit a mustrat fapta poporului sau si le-a aratat uratenia hotararii lor: „Vreti sa omorati un om numai fiindca spune: Domnul meu este Allah?” Cum socotiti ingaduita uciderea lui, cand vina lui este doar ca spune „Domnul meu este Allah”? El nu a rostit doar o afirmatie lipsita de dovada, caci „v-a adus dovezi limpezi de la Domnul vostru”, cunoscute de cei mici si de cei mari.

Un asemenea om nu merita sa fie ucis. Mai intai ar trebui sa incercati sa dovediti falsitatea adevarului pe care l-a adus si sa-i raspundeti dovezii cu o alta dovada care sa o respinga. Abia apoi ati putea cerceta daca merita sau nu sa fie ucis. Insa, cand argumentul sau este trainic si dovada sa limpede, nu exista nicio cale prin care uciderea lui sa fie ingaduita.

Apoi le-a adus un argument rational care convinge orice om chibzuit, oricum ar privi lucrurile: „Daca minte, minciuna lui va fi impotriva sa; iar daca spune adevarul, va va lovi o parte din ceea ce va fagaduieste.” Musa nu poate fi decat una din doua: ori minte, ori spune adevarul. Daca minte, numai el va purta urmarea minciunii si se va vatama pe sine; voi nu veti fi vatamati, fiindca nu i-ati primit chemarea si nu l-ati crezut. Dar daca spune adevarul, v-a adus dovezi limpezi si v-a vestit ca Allah va va pedepsi in viata lumeasca si in Viata de Apoi daca nu raspundeti, atunci este cu neputinta ca macar o parte din ceea ce va fagaduieste, anume pedeapsa din aceasta lume, sa nu va loveasca.

Prin maturitatea gandirii sale si prin delicatetea cu care il apara pe Musa, el le-a dat un raspuns care nu le tulbura mintea. A prezentat cazul lui Musa ca avand doua posibilitati si a aratat ca, in oricare dintre ele, uciderea lui ar fi lipsa de chibzuinta si nestiinta din partea lor.

Apoi - Allah sa fie multumit de el, sa-l multumeasca, sa-l ierte si sa aiba mila de el - s-a ridicat la o chestiune si mai inalta si a aratat cat de aproape era Musa de adevar: „Allah nu-l calauzeste pe cel care intrece masura si minte”, adica pe cel care trece peste limite prin parasirea adevarului si apropierea de falsitate si care minte impotriva lui Allah, atribuindu-I propria sa abatere. Allah nu-l calauzeste nici spre tinta pe care o urmareste, nici spre o dovada corecta si nici spre calea cea dreapta.

Cu alte cuvinte: voi ati vazut adevarul la care va cheama Musa si felul in care Allah l-a ajutat sa cheme la adevar, aducand dovezi rationale si minuni ceresti. Cel calauzit in acest fel nu poate fi nici unul care intrece masura, nici mincinos. Aceasta arata desavarsirea cunoasterii, a judecatii si a cunoasterii Domnului sau de care dadea dovada barbatul credincios.

Apoi el si-a prevenit poporul, i-a sfatuit, i-a infricosat de pedeapsa Vietii de Apoi si i-a oprit sa fie amagiti de puterea vazuta: „O, poporul meu, astazi stapanirea este a voastra”, in aceasta lume, „si sunteti biruitori pe pamant” asupra supusilor vostri, pe care ii carmuiti dupa voie. Dar, presupunand ca ati dobandi pe deplin aceasta stapanire - lucru care nu se va petrece -, „cine ne va ajuta impotriva pedepsei lui Allah daca va veni peste noi?”

Aceasta arata priceperea sa in dialog: s-a inclus pe sine impreuna cu ei, spunand „cine ne va ajuta” si „daca va veni peste noi”, ca sa-i faca sa inteleaga ca le doreste binele asa cum si-l doreste lui insusi.

„Faraon a spus”, impotrivindu-se si amagindu-si poporul ca sa nu-l urmeze pe Musa: „Eu nu va arat decat ceea ce vad si nu va calauzesc decat spre calea cea dreapta.” A spus adevarul prin prima parte, fiindca le arata numai ceea ce socotea el potrivit. Dar ce socotea potrivit? Sa-si trateze supusii ca pe niste oameni nechibzuiti, pentru ca ei sa-l urmeze si astfel sa-si mentina stapanirea. El nu considera ca adevarul era de partea lui, ci vedea ca adevarul era de partea lui Musa; totusi, il tagaduia, desi era convins de el. A mintit insa spunand: „nu va calauzesc decat spre calea cea dreapta”, caci aceasta era o rasturnare a adevarului. Daca le-ar fi poruncit doar sa-l urmeze in necredinta si ratacirea sa, raul ar fi fost mai mic. Insa le poruncea sa-l urmeze si pretindea ca urmarea lui inseamna urmarea adevarului, iar urmarea adevarului inseamna urmarea ratacirii.

Comentariul versetelor 30 la 35

„Cel care credea a spus”, continuandu-si chemarea poporului, fara sa-si piarda nadejdea in calauzirea lor, asa cum fac cei care cheama la Allah Preainaltul: ei nu inceteaza sa-i cheme pe oameni la Domnul lor, nu sunt opriti de impotrivire si nu se plictisesc sa repete chemarea. El a spus: „O, poporul meu, ma tem pentru voi de o zi asemenea zilei aliatilor”, adica asemenea pedepsei popoarelor tagaduitoare care s-au aliat impotriva Profetilor lor si s-au adunat sa li se impotriveasca.

Apoi le-a explicat: „asemenea obiceiului poporului lui Nuh, al lui 'Ad, al lui Thamud si al celor de dupa ei”. Obiceiul lor a fost necredinta si tagaduirea, iar obiceiul lui Allah fata de ei a fost pedeapsa grabita in lumea aceasta, inaintea pedepsei Vietii de Apoi. „Allah nu voieste nicio nedreptate pentru robi”: El nu-i pedepseste fara ca ei sa fi savarsit vreun pacat sau vreo nelegiuire.

Dupa ce i-a infricosat prin pedepsele lumesti, i-a infricosat prin pedepsele Vietii de Apoi: „O, poporul meu, ma tem pentru voi de Ziua Chemarii”. Aceasta este Ziua Invierii, cand locuitorii Paradisului ii vor striga pe locuitorii Focului: „Noi am gasit ca fagaduinta Domnului nostru este adevarata. Ati gasit si voi adevarata fagaduinta Domnului vostru?” Locuitorii Focului ii vor striga pe cei ai Paradisului sa verse asupra lor apa sau din ceea ce Allah le-a daruit, iar raspunsul va fi ca Allah le-a interzis acestea necredinciosilor. Cand oamenii Focului il vor chema pe Malik, spunand: „Domnul tau sa ne puna capat!”, el le va spune: „Veti ramane aici.” Cand Il vor chema pe Domnul lor, spunand: „Domnul nostru, scoate-ne de aici! Daca ne vom intoarce la rau, vom fi cu adevarat nedrepti”, El le va raspunde: „Ramaneti umiliti in el si nu-Mi vorbiti.” Iar cand politeistilor li se va spune sa-si cheme asociatii, ii vor chema, insa acestia nu le vor raspunde.

El, Allah sa fie multumit de el, i-a avertizat cu privire la acea Zi inspaimantatoare si s-a temut pentru ei daca aveau sa staruie in asocierea lor. De aceea a spus: „Ziua in care va veti intoarce fugind”, adica va veti duce spre Foc, „fara sa aveti vreun aparator impotriva lui Allah”. Nu veti avea nicio putere in voi insiva prin care sa respingeti pedeapsa lui Allah si nimeni nu va va putea apara impotriva Lui: „In Ziua cand tainele vor fi cercetate, omul nu va avea nicio putere si niciun ajutor.” „Iar pe cel pe care Allah il lasa sa rataceasca nimeni nu-l poate calauzi”, deoarece calauzirea este in Mana lui Allah. Daca El o refuza robului pentru ca stie ca, din pricina rautatii sale, acesta nu este vrednic de calauzire, nu va exista nicio cale pentru calauzirea sa.

„Yusuf v-a venit mai inainte cu dovezi limpezi.” Este vorba despre Yusuf, fiul lui Ya'qub, pacea fie asupra lor. El v-a venit inaintea lui Musa si v-a adus dovezi care ii aratau sinceritatea si v-a poruncit sa-L adorati numai pe Allah, fara asociat. „Insa ati ramas in indoiala fata de ceea ce v-a adus” pe toata durata vietii sale. „Cand a murit”, indoiala si asocierea voastra au sporit, „ati spus: Allah nu va mai trimite niciun Mesager dupa el.” Aceasta era parerea voastra gresita si socoteala care nu I se potriveste lui Allah. Allah nu-Si lasa fapturile fara porunci si interdictii, ci le trimite Mesageri. Faptul ca ei au socotit ca Allah nu va mai trimite Mesageri era insasi ratacirea lor.

„Astfel il lasa Allah sa rataceasca pe cel care intrece masura si minte.” Aceasta este adevarata lor descriere, pe care i-o atribuiau lui Musa in chip nedrept si cu trufie. Ei sunt cei care intrec masura, depasind adevarul si abatandu-se de la el spre ratacire; ei sunt mincinosii, fiindca Ii atribuiau lui Allah aceasta afirmatie si Il tagaduiau pe Trimisul Sau. Pe cel care are drept insusiri incalcarea masurii si minciuna si nu se desparte de ele, Allah nu-l calauzeste si nu-i inlesneste binele, fiindca a respins adevarul dupa ce acesta a ajuns la el si l-a recunoscut. Rasplata lui este ca Allah il pedepseste lipsindu-l de calauzire, asa cum a spus: „Cand s-au abatut, Allah le-a abatut inimile”; „Noi le vom intoarce inimile si privirile, fiindca nu au crezut in el prima data, si ii vom lasa ratacind orbeste in nelegiuirea lor”; si „Allah nu calauzeste neamul celor nedrepti”.⁶⁶

Apoi Allah a descris pe cel care intrece masura si minte: „pe cei care se impotrivesc semnelor lui Allah prin dispute” dupa ce adevarul a fost despartit de fals si a devenit limpede precum soarele. Ei se cearta ca sa respinga semnele si sa le zadarniceasca, „fara sa le fi venit vreo dovada”, adica fara argument si fara proba. Aceasta descriere i se potriveste oricui disputa despre semnele lui Allah: este cu neputinta sa se certe cu o dovada, fiindca adevarul nu are un potrivnic; nu poate fi infruntat prin vreo dovada religioasa sau rationala. „Aceasta este foarte urata inaintea lui Allah si a celor care cred”, fiindca ea cuprinde tagaduirea adevarului, acceptarea falsului si prezentarea acestuia drept adevar. Allah uraste profund aceste lucruri si pe cei care au asemenea insusiri. La fel, robii Sai credinciosi ii urasc pentru aceasta, in acord cu Domnul lor. Acestia sunt alesii creatiei lui Allah, iar dezaprobarea lor arata cat de urata este purtarea celor pe care ii osandesc.

„Astfel pecetluieste Allah inima fiecarui trufas si tiran.” Asa cum a pecetluit inimile familiei lui Faraon, El pecetluieste inima fiecarui trufas care se ridica impotriva adevarului ca sa-l respinga si care ii dispretuieste pe oameni. El este tiran prin multele sale nedreptati si acte de ostilitate.

Comentariul versetelor 36 la 37

„Faraon a spus”, impotrivindu-se lui Musa si tagaduindu-i chemarea la recunoasterea Domnului lumilor, Cel care S-a inaltat deasupra Tronului si este deasupra intregii creatii: „O, Haman, zideste-mi un turn”, o cladire uriasa si inalta. Scopul sau era: „ca sa ajung la cai, la caile cerurilor, si sa privesc spre Dumnezeul lui Musa, caci eu il socotesc mincinos” in pretentia ca avem un Domn deasupra cerurilor. El voia sa-si ia masuri de precautie si sa cerceteze el insusi lucrul.

Allah a aratat motivul care l-a facut pe Faraon sa rosteasca aceste cuvinte: „Astfel i-a fost infrumusetata lui Faraon fapta sa cea rea”. Shaytan i-a impodobit fapta cea rea si a continuat sa i-o infrumuseteze pana cand a vazut-o buna, a chemat la ea si a purtat dispute ca si cum ar fi avut dreptate, desi era dintre cei mai mari raspanditori ai stricaciunii. „Si a fost impiedicat de la cale”, de la calea adevarului, din pricina falsitatii care ii fusese impodobita. „Uneltirea lui Faraon”, prin care voia sa se impotriveasca adevarului si sa-i amageasca pe oameni, facandu-i sa creada ca el avea dreptate, iar Musa era in ratacire, „nu a fost decat spre pierzanie”: ea nu i-a adus decat pierdere si nimicire in viata lumeasca si in Viata de Apoi.

Comentariul versetelor 38 la 44

„Cel care credea a spus”, repetandu-si sfatul catre popor: „O, poporul meu, urmati-ma si va voi calauzi spre calea cea dreapta.” Nu asa cum va spune Faraon, caci el va calauzeste numai spre calea ratacirii si a stricaciunii.

„O, poporul meu, aceasta viata lumeasca nu este decat o desfatare trecatoare”, de care omul se bucura putin, apoi ea se termina si dispare. Sa nu va amageasca si sa nu va insele in privinta scopului pentru care ati fost creati. „Iar Viata de Apoi este Locuinta statorniciei”, locul sederii si al stabilitatii. Ea merita sa fie preferata si sa lucrati pentru ea cu o fapta care va va face fericiti acolo.

„Cel care face o fapta rea”, asociere, nelegiuire sau pacat, „nu va fi rasplatit decat cu una asemenea ei”, nu i se va da decat ceea ce il intristeaza si il apasa, fiindca rasplata unei fapte rele este una rea. „Iar cel care face o fapta buna, barbat sau femeie, si este credincios” - faptele inimii, ale trupului si ale limbii -, „acela va intra in Paradis si va primi acolo provizii fara socoteala”, fara limita si fara masura, ci Allah ii va da ceea ce faptele sale nu pot ajunge sa merite.

„O, poporul meu, de ce eu va chem la izbavire”, asa cum v-am spus, „iar voi ma chemati la Foc”, prin parasirea urmarii Profetului lui Allah Musa, pacea fie asupra lui?

Apoi a explicat: „Voi ma chemati sa nu cred in Allah si sa-I asociez ceea ce nu cunosc”, adica ceva despre care nu am nicio cunoastere ca ar merita sa fie adorat in afara lui Allah. A vorbi despre Allah fara cunoastere este dintre cele mai mari pacate si cele mai urate. „Iar eu va chem la Cel Atotputernic”, Caruia Ii apartine intreaga putere si in Mana Caruia se afla toate lucrurile, „Mult-Iertatorul”, Cel care ii iarta pe robii care au savarsit nedreptati impotriva lor insisi si au indraznit sa-I atraga Mania, apoi se caiesc, se intorc la El. El le sterge pacatele si inlatura urmarile lor lumesti si din Viata de Apoi.

„Fara indoiala, acela la care ma chemati nu este vrednic sa fie invocat nici in viata lumeasca, nici in Viata de Apoi.” Este sigur ca acela spre care ma chemati nu merita sa fie chemat si nu poate raspunde nici in aceasta lume, nici in Viata de Apoi, din pricina neputintei si lipsei sale; el nu stapaneste nici folos, nici vatamare, nici moarte, nici viata si nici inviere. „Intoarcerea noastra este la Allah”, iar El il va rasplati pe fiecare pentru fapta sa. „Iar cei care intrec masura sunt locuitorii Focului”: cei care au trecut limitele impotriva lor insisi prin pacatele si necredinta lor fata de Domnul lor.

Dupa ce i-a sfatuit si i-a avertizat, iar ei nu l-au ascultat si nu au fost de acord cu el, le-a spus: „Va veti aminti ceea ce va spun” din acest sfat si veti vedea urmarea faptului ca nu l-ati primit atunci cand pedeapsa se va abate asupra voastra si veti fi lipsiti de rasplata imbelsugata. „Iar eu imi incredintez toate treburile lui Allah”: caut adapost si ocrotire la El, Ii incredintez toate treburile mele si ma bizui pe El pentru dobandirea binelui si indepartarea raului care ar putea veni de la voi sau de la altii. „Allah ii vede pe robi”: El le cunoaste starile si ceea ce merita. Imi cunoaste starea si slabiciunea, ma va apara de voi si imi va fi de ajuns impotriva raului vostru. Va cunoaste si starile voastre, astfel incat nu puteti face nimic decat prin Voia si Vointa Sa. Daca va va da putere asupra mea, aceasta se va intampla potrivit Intelepciunii, Voii si Vointei Sale.

Comentariul versetelor 45 la 46

„Allah l-a pazit de relele uneltirilor lor.” Allah Cel Puternic si Indurator l-a aparat pe barbatul credincios de urmarile uneltirii lui Faraon si a familiei lui, care voiau sa-l nimiceasca fiindca ii infruntase facand ceea ce ei urau. El le-a aratat acordul deplin cu Musa, pacea fie asupra lui, i-a chemat la ceea ce chema Musa, iar ei nu puteau suporta aceasta. Pe atunci, ei detineau puterea; el ii maniase, iar furia lor impotriva sa crescuse. De aceea, au urmarit sa-i faca rau. Allah l-a pazit de uneltirea si inselaciunea lor, iar uneltirea lor s-a intors asupra lor insisi.

„Iar asupra familiei lui Faraon s-a abatut pedeapsa cea rea”: Allah i-a inecat pe toti, pana la ultimul, intr-o singura dimineata, iar in Barzakh sunt expusi „Focului, dimineata si seara”. „Iar in Ziua cand va veni Ceasul” se va spune: „Faceti familia lui Faraon sa intre in cea mai aspra pedeapsa!” Acestea sunt pedepsele grele care s-au abatut asupra tagaduitorilor Trimisilor si asupra celor care se impotrivesc poruncii lor.